Nello

Articolul lui Sam Sifton, un celebru critic culinar american, îl public exact aşa cum a apărut în The New York Times. Şi public şi un comentariu postat la materialul cu pricina. Pentru cei care nu ştiu engleză, le recomand să înveţe. Iar neluţilor anonimi care se vor apuca să scrie comentarii, le spun, încă de pe acum, că le vor scrie degeaba. Pentru că nu le voi aproba pe acest blog.

NELLO BALAN was standing on Madison Avenue in front of his restaurant, smoking a cigar. It was after 10 on a Tuesday night, and the dining room was empty save for a table of four people finishing a collection of wan Italian food that, with a few glasses of wine, would cost them $593.37 before tip.

Diner food at Champagne prices, one said.

Though much of his senior staff wears suits, and many of his customers dress in luxe outfits from the upscale boutiques nearby, Mr. Balan was wearing jeans and an untucked shirt. His bleached blond hair was cut close and his expression was fierce, almost predatory.

Mr. Balan stood amid sidewalk planters of yellow flowers. These bring great cheer to the restaurant and to those passing by, as well. Flowers go far in explaining the appeal of Nello.

Mr. Balan spat on the sidewalk and returned to the dining room, trailing smoke. He has claimed over the years to be a direct descendant of Vlad the Impaler. It seems entirely possible.

Nello, which opened in 1992, is an ecosystem that is almost incomprehensible to those not a part of it. The food is not very good. Yet the restaurant’s customer base is built of the richest and most coddled people in the city, who love it for its elegance and, perhaps, simplicity.

It is a private club of sorts, where the dues are paid nightly. The meetings are unadvertised. Nello’s dining room can be crowded at 3 p.m. or midnight. It can also be empty at 1 p.m. or 9 p.m. Regular patrons respond to whistles mere customers cannot hear.

The table of four that night was made up of that latter group: New Yorkers relatively new to the restaurant, unknown to the management.

They ate crisp artichokes offered as carciofi alla giudia. These tasted of shirt cardboard. They ate sawdusty chicken livers lashed with balsamic. They sipped at lentil soup familiar to anyone who owns a can opener and shared too-salty saffron risotto, correctly yellow, of no particular flavor.

They gummed at cannelloni with mushrooms that from the grit on them might actually have been harvested wild, as well as at rubbery swordfish drenched in mustard sauce, then laughed about lobster ravioli so tasteless it might have been prop food for an advertisement.

Only an arugula salad with fontina and pears could have been mistaken for something good to eat.

But for all that? There were more flowers inside the restaurant, sitting in vases on the linen tablecloths of every table, fragrant and beautifully arranged. The city looked fantastic beyond them, through the front window, which during the summer is mostly open to the street. It was, despite all, extremely pleasant in Nello that night.

There were waiters and captains and busboys and runners standing at the ready, servants at an 18th-century court. They sprang into action at the merest gesture, smiles blazing, and soon returned with whatever the table needed: another bottle of water, say, or a glass of middling Sancerre, a gin martini.

This began to add up. That water was $12; the glass of wine, $17; the martini, $22.

The restaurant’s best dish by far is tagliolini with butter, truffle oil, shards of black truffle and Parmesan. It costs $100. If that is no matter, the pasta is extremely buttery and delicious. Eat it and discover that Nello can be a fair place to have dinner.

The theater of the place is, in any event, magnificent. It is Stephen Sondheim’s city of strangers played for sociology and laughs: a middle-aged woman in hot-pink fur and very high heels almost wiping out at the stairway that leads from the dining room down to the bathroom. “Champagne,” she giggled in explanation, and tottered away.

During the day, the crowd is women who shop and women who dress like their daughters and men who meet them for lunch. There are air kisses and the tinkle of tennis bracelets against wine glasses. The kitchen trades mostly in salad, wine and the occasional pasta or veal. (The menu is the same as at night.)

If you desire more than a lemon-scented salad and don’t want to spare the $100 for the pasta with truffles, the best bet is a simple bowl of green and white tagliatelle served with prosciutto, green peas, Parmesan and pecorino. Not bad, if very rich. (And $38!) This is food for children raised in boarding schools.

Vitello tonnato, meanwhile, looks good enough straight from the kitchen. It tastes like sliced shoe, though, against a tuna sauce that carries a Miracle Whip tang. It’s grim, especially at $32.

Rage can overtake a person at Nello: the place is what used to be called a rip. (And the desserts are stale to boot.) But if $32 means nothing to you, if it is the equivalent of the dollar the rest of us can spend on a slice of pizza off Times Square, the restaurant is welcoming and the people-watching is nonpareil. There is nothing snobby about it at all, least of all the food.

One night at dinner, there was a very tall woman in elegant clothes, with skin stretched tight over her face in unnatural ways and glasses the size of salad plates to magnify that. She was eating with a small red-faced fellow with dark hair in a center part, who was wearing an ascot and green Tyrolean coat. A cartoonist might render them as an awkward French giraffe and a mischievous Austrian chimp.

The woman drank wine as the man devoured a plate of pasta in tomato sauce. (Decent, and, at $29, maybe a bargain.) They were a good couple. When he finished, she wiped at the corner of his mouth with a napkin.

The man signaled to a waiter. He laughed and slapped the table with his open palm. “AAAH-gain!” he cried, happily. “Once AAAH-gain!” The waiter smiled and withdrew with the empty plate. Within 10 minutes the man was eating again.

There were a great many black cars and luxury sedans out front blocking traffic that night. Across the dining room there was a long table of women in abayas, silently perusing menus. “Saudi princess,” said the maître d’hôtel. They sat on the banquette with their menus, waiting for a signal from her highness, who had the center seat.

There at that table not covered in wines, they sat in two straight lines, Middle Eastern Madelines. It was a picture-book moment in Manhattan, Nello at its finest.

Nello

FAIR

696 Madison Avenue (62nd Street), Upper East Side; (212) 980-9099.

ATMOSPHERE Oligarchic chic.

SOUND LEVEL A low buzz of self-satisfaction rises into occasional peals of self-delighted laughter. Lots of “Buona sera!” from the staff.

RECOMMENDED DISH Tagliolini with black truffles.

WINE LIST Fair and balanced: it’s not plonk they’re selling. Though $5,000 does seem a lot, for a ’98 Pétrus it falls within the realm of acceptable pricing.

PRICE RANGE Soup and salad, $18 to $40; antipasti, $24 to $42; pasta, $29 to $100; meats and fish, $38 to $60.

HOURS Daily from 11:30 a.m. to midnight.

RESERVATIONS For dinner in the dining room, call at least a day ahead; for lunch, a few days ahead.

CREDIT CARDS All major cards.

WHEELCHAIR ACCESS The dining room is all on one floor. The restroom is down a steep and narrow flight of stairs.

WHAT THE STARS MEAN Ratings range from zero to four stars and reflect the reviewer’s reaction to food, ambience and service, with price taken into consideration. Menu listings and prices are subject to change.

NEWEST READER REVIEW

The Emperors New Clothes, April 15, 2010
Reviewer: winedineny
Once again a refuge for those with an over abundance of cash and a lack of true understanding of food, I'm not shocked that Nello spits on the sidewalk, I wonder what they do in the kitchen.

Prostia infinită

Poartă un nume. Mircea Geoană.

Exemplu. Deschid ziare.com şi citesc următoarea ştire:

Mircea Geoana: Nu as fi schimbat seful DNA daca ajungeam presedinte 

Fostul candidat la presedintie al PSD, Mircea Geoana, dezminte speculatiile potrivit carora daca ar fi castigat alegerile l-ar fi inlocuit pe Daniel Morar de la sefia DNA cu Horia Miclescu, un apropiat al senatorului PSD Catalin Voicu.

Romania libera a publicat miercuri un articol in care se face referire la celebrele transcripturi ale unor convorbiri inregistrate in care Catalin Voicu ii spunea senatorului PSD Alexandru Mazare ca, daca Mircea Geoana va castiga alegerile, va uni DNA cu DIICOT si il va numi sef peste noua institutie pe fostul procuror general adjunct al PNA Horia Miclescu, alintat in acea stenograma cu porecla "Fiara".

Intr-un comunicat remis Ziare.com, Mircea Geoana dezminte aceasta informatie.

"Niciodata nu s-a pus problema ca, in eventualitatea in care as fi castigat alegerile prezidentiale, urma sa schimb seful DNA. In acest sens, va amintesc un fragment dintr-un interviu pe care l-am acordat pe 2 decembrie 2009, cu cateva zile inainte de alegerile prezidentiale. Intrebat de Catalin Tolontan daca il schimb pe Daniel Morar de la sefia DNA in cazul in care ajung presedinte, am raspuns: 'Nu il schimb. Morar are un mandat. Nu am nici un fel de treaba cu Directia Nationala Anticoruptie'", se precizeaza in comunicatul citat.

De asemenea, Mircea Geoana precizeaza ca "de-a lungul vremii si in diferitele calitati pe care le-am detinut, am fost mereu un adept al promovarii oamenilor competenti in functii de raspundere si nu am incurajat acordarea de sinecuri". 

In plus, fostul lider PSD afirma ca niciodata nu a fost de acord cu folosirea Justitiei in scopuri politice. 

"Nu am fost de acord cu utilizarea dosarelor in lupta politica si nu am fost de acord cu numirea in pozitii de raspundere din sistemul de justitie a unor persoane care doreau sa abuzeze de functia lor pentru scopuri politice. Am fost consecvent acestui principiu si atunci cand eram presedintele unui partid aflat in opozitie si atunci cand eram presedintele unui partid care se afla la guvernare", afirma Geoana. 

Horia Miclescu, in prezent unul dintre avocatii judecatorului Florin Costiniu, este la randul sau pus sub urmarire penala de procurorii DNA, fiind acuzat ca, la finalul lui 2009, a ridicat ilegal un sechestru pentru ca interlopul Ion Baboi sa isi recupereze 50.000 dolari.

Şi acum, scurte impresii.

• Nu-l schimba pe Morar, probabil că îl desfiinţa cu tot cu DNA.

• Din câte ţin eu minte, şi ţin bine, o schimba pe Kovesi.

• Da, a fost mereu un adept al promovării oamenilor competenţi, niciodată nu a fost de acord cu folosirea Justiţiei în scopuri politice, niciodată nu a fost de acord cu numirea în poziţii de răspundere a persoanelor care voiau să abuzeze de funcţia lor în scopuri...d'aia şi numai d'aia punea mafia lui Voicu şi a lui Mitică Iliescu să conducă Ministerul de Interne şi toate structurile cu atribuţii de siguranţă naţională ale României. O făcea, de cât de curat şi deştept era.

• Din câte ştiu, nici gaura de 8 milioane de euro, de la PSD, nu e deloc întâmplătoare. 

Oricum, la fel de important e că, de câteva luni, de când a început să citească stenogramele lui Voicu, Hrebenciuc se roagă, se piteşte, deh, e-n hibernare. Pentru liniştea lui sufletească, mai bine i-ar cumpăra degrabă lui Geoană un bilet de avion doar dus şi l-ar trimite afară din ţară. 

Să stea pe acolo pe unde şi-a transferat şi sumele decartate de diverşi pentru diferite poziţii care urmau să fie ocupate în structurile statului român. Să-l trimită unde vrea, unde i se aliniază lui planetele, dar să fie depaaaarte...Ca să nu ne mai insulte în mod constant inteligenţa, ca să nu-l mai auzim!

Picioruşul revoluţionar al Margaretei Costea

Lecţia unei drame

„Uniţi în durere”- titrează, la nesfârşit, Russia Today iar de sâmbătă, de când s-a întâmplat totul, TVN 24, TVP- televiziunea de stat poloneză, toate ziarele începând cu Rzeczpospolita, Fakt, Gazeta Wyborcza, săptămânale gen Newsweek Polska, posturile de radio şi agenţia principală de ştiri a Poloniei (PAP), întreaga presă a intrat, cu adevărat, în doliu. Pentru că naţiunea poloneză îşi plânge şi îşi îngroapă liderii.

Modul cum posturile de televiziune poloneze, în special TVN 24- canal privat de ştiri, şi, în general, întreaga presă, a gestionat şi gestionează un asemenea eveniment, o asemenea catastrofă, pe mine m-a impresionat foarte tare.

De la renunţarea la divertisment, tăierea publicităţii, modificarea graficii, a decorurilor studiourilor, coperţile, crollurile, schimbarea tuturor siteurilor în alb şi negru, prezentatori şi corespondenţi în doliu cu o mină cazută, discuţii serioase despre viitorul ţării şi tragedia în care te aruncă, fără voie, destinul, invitaţi gen Kwasniewski sau Walesa, până la transmisii extrem de dificile şi costisitoare cu mai multe camere din blestemata pădure de la Smolensk, de la sosirea lui Tusk şi a lui Putin acolo, transmisii din elicopter sau cu camere wireless de la momentul aterizării aeronavelor militare sau drumul cortegiului prin Varşovia...Totul în direct, în timp real... O viteză de reacţie incredibilă şi o muncă titanică...În plus, piaţa, oamenii, prima noapte de închinăciune, murmurul, reportajele, momentele de reculegere, clopotele din Cracovia, reacţiile în direct ale liderilor importanţi ai lumii, toate acestea şi multe, multe altele au fost şi sunt o lecţie de profesionalism pe care, până acum, n-am văzut-o la nicio televiziune din lume.

Este, până la urmă, şi o lecţie de solidaritate şi responsabilitate a mass-media, faţă de un public şi un popor care n-are niciun răspuns la întrebări de genul: cum se face că Dumnezeu a îngăduit să se întâmple aşa ceva? Cine cu ce a greşit ca tocmai în raionul Smolensk, lângă Katyn, să piară liderii polonezi? Exact acolo unde acum 70 de ani elita ţării, intelectualii, Armata au mai pierit odată. Toţi împuşcaţi, cu sânge rece şi cu pistoale nemţeşti. De ruşi. În gât şi în ceafă.

Au fost găsiţi, după ceva timp, în gropile comune, generali, colonei, locotenent- colonei, maiori, căpitani, înalţi ofiţeri de marină, subofiţeri, preoţi, moşieri, un prinţ, oficiali, refugiaţi, profesori universitari, ziarişti, avocaţi, ingineri, profesori, doctori, scriitori. În total, aproape 22.000 de oameni asasinaţi de NKVD, din ordinul lui Stalin.

Acum, după 70 de ani, un fost ofiţer KGB de contraspionaj, fost preşedinte, premier de fier al Rusiei îşi arată, cu voie, sentimentele la locul unde a pierit elita Poloniei şi la catafalcul unui Kaczynski care, în anii '80, făcea închisoare tocmai pentru că împărtăşea idealurile Solidarităţii.. De altfel, convingerile de atunci aveau să-i marcheze şi mandatul de şef al statului polonez, prin atitudini deloc pro-ruse, ci mai degrabă extrem de pro-americane.

Tot acum, câteva bucăţi din acest preşedinte al Poloniei abia sunt identificate de teribilul său frate cel mare iar prima doamnă a ţării este recunoscută numai după gravura din interiorul verighetei. Trupurile lor carbonizate, cenuşa lor a fost de-a dreptul suptă şi a rămas impregnată pe veci în glia sovietică. O glie pe care, probabil, cu toată fiinţa lor, au detestat-o.

Dacă nici ăsta n-a fost blestem, însemnă că, nu ştiu...cineva, după 70 de ani, fix pe 10 aprilie, parcă s-a jucat cu destinul, sufletul şi drama Poloniei la ruleta rusească... 

În sâmbăta care a trecut, în acel avion, şefii polonezi ai tuturor Armelor, şeful Statului Major, preşedintele Băncii Centrale, fostul preşedinte în exil, supravieţuitori, aproape un întreg aparat de stat urma să-şi arate respectul, regretele şi omagiile profunde pentru înaintaşi, pentru cele 22.000 de suflete asasinate la Katyn. Reconcilierea istorică n-a mai avut loc pentru că totul a început, în cel mai fatal mod cu putinţă, cu o catastrofă. Şefii Armelor, supravieţuitori şi aparatul de stat au fost sfârtecaţi în acelaşi blestemat loc.

Katyn a fost însă un genocid. O crimă împotriva umanităţii pe care mama Rusia nu a recunoscut-o oficial niciodată.

50 de ani de lupte în cancelarii s-au dat pe masacrul de la Katyn. Şi trebuie să vezi filmul lui Wayda ca să înţelegi de ce polonezii cred că n-au să-i ierte şi n-au să-i uite pe ruşi în vecii vecilor. „Katyn”, filmul cu multe premii, nominalizat la Oscar, făcut de un suflet care, în 1940, avea 14 ani. De regizorul , Andrzej Wajda, al cărui tată, Jakub Wajda, era căpitan în Infanteria poloneză când, în '40, şi el a pierit în masacrul de la Katyn, tot dintr-un glonţ tras de o mână rusească. În cea mai mare tragedie din istoria modernă a Poloniei.

Să uiţi toate acestea, să nu ştii sau, mai grav, nici să nu te intereseze, să vorbeşti lejer de atentat pe un subiect atât de dureros şi sensibil, să nu realizezi că poate cea mai mică suspiciune faţă de implicarea Rusiei ar fi provocat reacţii strategice şi conflicte ce n-ar fi putut fi depăşite, să nu înţelegi, să nu realizezi, să nu-ţi dai seama ce înseamnă, de fapt, pentru Polonia acest moment înseamnă cea mai clară dovadă de ignoranţă...

Mulţi preconizau că Lech Kaczynski avea să piardă în acest an alegerile prezidenţiale, oricum, susţinerea sa, în rândul populaţiei, nu mai era atât de mare. Reformele ce n-au fost duse până la capăt, lupta oprită împotriva corupţiei, mandatul de premier al fratelui său, promisiunea încălcată din campanie, blocajele din Consiliul European ce-l aduseseră la disperare pe un tip ca Javier Solana, teribilele dispute, refuzul său de a semna Tratatul de la Lisabona, un euro-sceptic convins ce a dat dureri de cap multor lideri europeni, un catolic conservator, un promotor al legii lustraţiei, un personaj incoruptibil dar cu un mandat destul de controversat...Peste toate acestea a trecut Polonia acum. Naţiunea a lăsat deoparte politica, mass-media a lăsat criticile, a înţeles greutatea momentului, pentru că poporul susţinător sau nu a lui Kaczynski a ieşit în valuri pe străzi să-şi plângă liderii. 

Să doreşti să se întâmple asta şi României, aşa cum am văzut pe mai multe siteuri, sau să scrii, comentând articole de ziare, că şansa ţării ăsteia este să treacă prin drama Poloniei mi se pare cel puţin o gravă iresponsabilitate.

Înseamnă să fii atât de infierat încât ura să-ţi întunece mintea, înseamnă să fii un ignorant faţă de istoria unui popor şi simbolistica unui asemenea moment , înseamnă să gândeşti abject şi dezgustător. Asta fac, din păcate, unii din compatrioţii noştri. Pentru mine, comentariile la unele articole de pe siteul ziarului Gândul au fost de-a dreptul şocante..

Cine poate oare să gândească aşa şi să se mai şi laude cu asta? Cine poate să creadă că moartea şi tragedia pot fi soluţii pentru ceva? Nu ştiu, nu-mi dau seama, dar uite că se poate ..

Oricum, Polonia ne arată zilele acestea că demnitatea, compasiunea, umanitatea nu sunt deloc ruşinoase. Ba, din contră, vedem pe străzile Varşoviei o altă demonstraţie de curaj pe care naţiunea poloneză o face, prin durere, cu fruntea la cer. Înfruntându-şi istoria şi fatalitatea, rugându-se, închinându-se, vărsând o lacrimă, aruncând o floare peste un sicriu de preşedinte sau aprinzând o candelă. În tăcere. Un val de emoţie, de respect şi de sinceritate. O extraordinară lecţie de solidaritate.

În fond, cred că măreţia unui popor stă, uneori, şi în gestionarea unor asemenea momente extrem de dificile.Asta fac mereu marile naţiuni. În cele mai teribile momente ale lor, te impresionează cu cinstea şi onoarea cu care le depăşesc... Mulţi poate  ar trebui să înveţe câte ceva din dramatica lecţie poloneză...

Update. Citiţi şi tulburătorul comentariu al Leliei Munteanu- "Copiii care au furat Luna", chiar merită.

Două mici

Prima. Lectură de noapte: Ordonanţa de reţinere nr. 10, în dosarul 310/P/2009. 47 de pagini. Fascinantă, haioasă, dialoguri siropoase, un document care arată în clar chipul sinistru, bolnav, halucinant, "ecologic", smintit până la alienaţie al politicii şi Justiţiei din România. De la Sfânta Parascheva, îngeri şi până la finii care nu-s fini şi care află, de la televizor, că au dat de belea. Numai după Ordonanţa asta s-ar putea începe un bun scenariu de film. 

Îmi pare rău că nu o am în format PDF. ca s-o citească şi domnii Viorel Hrebenciuc, Marian Vanghelie, Mircea Geoană, Liviu Dragnea, Dan Nica, Mincu Silvestru, Gelu Drăjneanu, Mitică Iliescu şi alţi câţiva judecători gen Dan Chiujdea, poliţişti şi nu numai...S-ar distra cred. Sau poate nu...Eu aştept cu nerăbdare următorul lot. S-ar putea să fie mai savuros, cine ştie? Doar personajele sunt de top, nu?

Voicu: "Domnul Năstase vrea să vă pună o ventuză, auziţi! "

Costiniu: "Nu.Nu.Nu. Vă rog eu frumos să nu! Să nu facă chestii d'astea"

A doua. Şi mai mică. În câteva zile, maximum 5, Onţanu sau, mă rog, Primăria Sectorului 2, a tuns asfaltul de pe strada mea şi apoi a asfaltat strada. Nu sunt şofer, dar parcă strada nu era chiar aşa bombardată de gropi. E, oricum, o arteră cu trafic destul de intens. Când a început lucrarea, destul de măricică, mă şi gândeam câte luni sau câţi ani o să dureze. S-a terminat incredibil de repede. Deci se şi poate face până la urmă ceva în ţara asta, nu?

Atitudini

"De asta sunteţi analfabeţi şi respectaţi circul", zice, de exemplu, un politician aflat în puşcărie. Mă rog, personajul are stări de anxietate, depresive şi se dă bolnav prin Spitalul Penitenciar Jilava. În orice caz, fără a face prea multă analiză stilistică, cred că e cel puţin hazliu, dacă nu halucinant, interviul dat de Cătălin Voicu lui Eugen Istodor. Şi merită citit. 

Cât despre premierul Emil Boc şi incidentul de la Senat, aş spune doar atât: boala politicienilor pe presă (pentru că la asta se rezumă toată această poveste complicată, delicată şi pasională) nu e nouă, ci foarte veche. Şi, deocamdată, e netratabilă. Iar când aperi nişte principii de bun simţ după care funcţionează breasla, nu înseamnă că îi dai apă la moară lui X sau îi dai în cap lui  Y. Înseamnă că, în cel mai curat mod, îţi faci meseria. E greu de înţeles, ştiu. Iar pentru alţii, e chiar imposibil.

Tot ce aş mai putea spune e că m-aş bucura, sincer, ca mulţi jurnalişti să înţeleagă, să-şi iubească, să-şi respecte şi să-şi exercite meseria după principiile după care mi-o fac eu de 13 ani. Pentru că eu cred că asta înseamnă, până la urmă, respect de sine.

Dar aşa cum Emil Boc nu e nici primul şi nici ultimul politician care are asemenea atitudini, nici unii autointitulaţi jurnalişti nu sunt îngeri.

Vorba unui slogan deştept dintr-o campanie a Mobexpert ( am văzut, de curând, bannerul şi mi-a rămas în cap): "Suntem cu toţii diferiţi. Din fericire..."

E normal?

E posibil ca judecătorii din cazul Voicu, pentru care s-a început urmărirea penală, să mai intre în sala de judecată şi să împartă şi altora dreptate? Asta după ce s-au căciulit la un grup mafiot?

Posibil vedem că e. Normal, nu.

E posibil ca asemenea judecători să activeze la Curtea Supremă?

Posibil e. Normal cred că nu.

Trebuie criterii dure, dificile, clare, transparente şi aplicabile tuturor prin care CSM să numească judecătorii la Curtea Supremă şi nu un simplu interviu de conjunctură, dat după ochi frumoşi?

Evident că trebuie. Pentru că vorbim aici despre lege şi despre dreptate. Despre Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a României. Despre instanţa supremă în ierarhia instanţelor judecătoreşti din ţara asta.

Eu am semnat această petiţie, pentru că nu cere lucruri extraordinare şi nici măcar nu contează de cine e iniţiată. Ce e importat e că ea cere sprijinul publicului, al societăţii civile, al magistraţilor, pentru ca, în România, să se întâmple doar lucruri de bun simţ.

Aşa că semnaţi-o şi voi. Aici. Dacă vreţi, bineînţeles.

P.S. Florin Costiniu a intrat, în sfârşit şi cam târziu, în concediu. Însă Cristian Jipa nu...

Azi, la Jilava: "Eu când vreau să fluier, fluier!"

Un film ce merită văzut. Şi acum depeşa Mediafax:

Filmul "Eu când vreau să fluier, fluier" - proiectat, joi, în Penitenciarul Bucureşti - Jilava

JILAVA (MEDIAFAX) - Filmul "Eu când vreau să fluier, fluier", în regia lui Florin Şerban, va fi proiectat, joi, în Penitenciarul Bucureşti - Jilava, informează Administraţia Naţională a Penitenciarelor (ANP).
La proiecţie vor participa regizorul Florin Şerban, actorii George Piştereanu şi Ada Condeescu, producătorul Daniel Mitulescu, precum şi deţinuţii din Penitenciarul Bucureşti - Jilava.
"Eu când vreau să fluier, fluier", debutul în lungmetraj al lui Florin Şerban, este primul film românesc din ultimii 17 ani care a intrat în competiţia oficială a Festivalului de la Berlin şi a reuşit să ia şi două premii importante: marele premiu al juriului - Ursul de Argint şi distincţia "Alfred Bauer".
După patru ani petrecuţi într-un penitenciar pe malul Dunării, Silviu (interpretat de George Piştereanu) a avansat în ierarhia de dormitor, devenind Jupân. Cu două săptămâni înainte de eliberare, primeşte o vizită neaşteptată. El află că mama lui s-a întors acasă, după mult timp, din Italia şi vrea să îl ia pe fratele lui mai mic. Silviu are cinci zile să găsească o soluţie. Cele cinci zile devin o eternitate când Silviu se îndrăgosteşte de o studentă frumoasă la Sociologie, Ana (Ada Condeescu), venită în practică la penitenciar. Copleşit de emoţii şi presat de timp, Silviu închide ochii. Libertatea, vântul, drumul, primul sărut. Din acest moment i se poate întâmpla orice.
Povestea lui Silviu este prezentată într-un mod simplu de către regizor. Florin Şerban alege să exprime drama tânărului în special prin prisma mimicii şi a gesturilor, cu prea puţin dialog şi, uneori, neesenţial pentru personaj.
Filmul, care are la bază piesa de teatru cu acelaşi titlu a Andreei Vălean, a intrat în cinematografe, pe 26 martie.
Oana Ghita, oana.ghita@mediafax.ro

Se vede treaba că penitenciarul mai şi culturalizează fiinţa umană. Măcar de-ar înţelege unii ceva din acest film.