Prompteristele

Am prostul obicei să ascult știri. Multe știri. Și, bineînțeles, știrile prompteristelor sunt cele mai delicioase. Adică nu știi...Să râzi sau să plângi. În ce hal a ajuns presa din România. Și te gândești: e vina lor exclusivă sau e vina șefilor care le lasă să zburde pe ecran de dimineața până seara?
Aici sunt două curente de gândire. Șefii care spun: arată bine, să intre pe post pentru că se rulează după aceea. Și mai sunt și câțiva care se gândesc: poate ar trebui să aibă și ceva în cap, dar și ceva experiență, dragele prompteriste. Doamne ferește să nu dea un breaking news peste ele!

Cu prima categorie de șefi, mărturisesc, n-am fost de acord niciodată. Și îi cunosc bine pe unii care fac asta. Dar...știți cum e: breaking newsul vine și nu te iartă. Miss Cutremur știe. Și probabil a intrat deja în istoria neagră a știrilor televizate.

Bun, am înțeles că, mai nou, pentru a fi prezentatoare de știri nu trebuie să știi cum îl cheamă pe șeful DNA (la ce folosește?), nu trebuie să știi cum se pronunță Marcel Proust sau, mă rog, să faci diferența dintre Gabriel Liiceanu și Gabriel Liceanul. Chiar așa...pe cine interesează în țara asta?
În seara asta, una bucată zână mi-a zgâriat urechile. După un tir artistic de bâlbe, am cedat. Și am ales CNN-ul.
Acolo, ca și în multe televiziuni și agenții media din lume, există o ierarhie. Și un set de valori. Și nu oricine poate ieși pe sticlă și spune/recita/ citi toate prostiile.

La Reuters, ca să ajungi producător general, editor in chief, senior/ director cameraman trebuie să ai niște lucruri serioase în spate. Pentru un operator de top, de exemplu, ca să ajungi într-un asemenea post, trebuie să fi trecut prin zone de conflict, toate genurile de filmări și chiar și entertainment. Defilările de modă sunt cel mai dificil de filmat, îmi mărturisea acum câțiva ani, șeful operatorilor de la Reuters. Pentru că omul ăla în 30 de secunde, trebuia să capteze exact ce trebuia: fibra, produsul, ce-l definea, ce-l scoatea în evidență, machiajul, mișcarea, poza...Și câte și mai câte. Putea să-ți vorbească despre o ținută Armani- materiale și fibre- cu aceeași pasiune și exactitate cum îți povestea și despre criza ostaticilor din Iran, din '79. Pentru că, foarte important, omul ăsta nu arsese etapele. Iar feedul Reuters pentru care lucra producea acum, pe tot mapamondul, mii de euro pe secundă de filmare.

La noi în țară, etapele nu sunt, valorile nu sunt, cunoștințele nu sunt, experiența nu este.La noi în țară, așa ceva nu există.

Fatty, când te retragi din presă?

B.C., S.R.S., C. N., M.C., V.C., R. D.,V.S. și-ar mai fi câțiva. Ce au în comun toate aceste personaje? Simplu. Banul, mafioții, șantajul și traficul de influență. Unii au obținut contracte de milioane de euro, alții au case la Viena și nu numai, unul stă în casele defavorizaților, altul își luase concediu un an sau doi din cea mai importantă instituție a statului ca să-și încaseze banul și să nu-l dea afară următorul președinte, altul dă cu mașina peste niște tineri și-și “aranjează” probele din dosar, unul stă la fundul lui Mitică Iliescu poate-i mai dă vreo hârtie, altul bea de stinge și se face de râs prin diverse locuri, unul dintre ei vine publere chiar în emisiuni televizate. Doi l-au șantajat pe șeful ANI. În general, toți îl venerează forever pe “fatty” Vîntu. Le-a pompat destui bani în buzunare. Alții, de ceva timp, s-au reprofilat. Cert e că majoritatea primesc “ordinul de zi pe unitate”. Destui dintre ei au probleme cu Justiția.

Toți plâng sau urlă la televizor.

Cazul Huidu: Sânge și nisip

În agora, piața publică a Romei antice, dacă gladiatorul nu lua gâtul victimei, gladiatorul își risca, uneori, propria-i viață. Trebuia să fie sânge, sânge mult, baie de sânge, show, mulțime excitată. Trebuia să fie urlete, zbierete, isterie, demență...musai, sânge pe pereți. Cetatea, regele, sfatul bătrânilor, prostimea- toți să fie fericiți. Cota călăului creștea pe măsură ce victima era mai importantă, demonstrația mai sângeroasă și mulțimea tot mai satisfăcută de ea.

Asta era acum mai bine de 2400 de ani, Înaintea Erei Noastre. Eu de două zile mă uit la televizor, de când a apărut chiar prima informație, și constat că, în această țară, nimeni nu a progresat cu absolut nimic. Nici măcar autostrăzi nu avem.

Văd oameni care condamnă, oameni care înfierează, “martori cheie” peste „martori cheie”. Numai “martori- cheie”: martorul din grădină, martorul care zice că celălalt martor n-a fost în grădină... Nu era nimeni în grădină?! Martorul din spatele Loganului, martorul care a fost depășit, martorul care a vrut dar n-a intrat în depășire, martorul care a stat lângă alt șofer, taximetistul , glugi pe cap, alte glugi pe cap, wtf?! Românu-i curajosul anonim care înjură, musai în direct și pe la colțuri. Mi-a spus cineva că până și Ioana Maria Vlas și-a dat cu părerea ca, de altfel, toți dârzii apărători ai democrației și țărișoarei noastre dragi. Politicieni, sindicaliști, actori, interpreți, muzicieni...De ce să nu-l luăm și pe “prietenul Vîntu” sau alți “celebri oameni din presă” despre care dacă ar ști autoritățile și poporul ce probleme au nu ar putea să stea nici cinci minute la volan. Dar ei sunt șmecheri și vedete. Și conduc bine merci...

A reușit presa să împartă poporul telespectator pro și contra Huidu? Da, cu siguranță, asta a reușit. Sângele e împroșcat pe pereți, lumea e-n extaz.

Ce știm cu siguranță despre cum s-a petrecut accidentul? Nimic. Nisip. Ce știm despre cauze? Nimic. La fel, nisip. Ce știm despre efecte? Trei morți despre care nu vorbește nimeni. Durere crâncenă, dramă, vieți spulberate. Ce știm despre Șerban Huidu? De toate. Pun pariu că-l vor urmări paparazzi și nu numai ei săptămâni bune, dacă nu luni întregi, după acest teribil și nefericit accident.

Se vorbea despre accident dacă la volan nu era Șerban Huidu? Nu, categoric, nu. Acum mai bine de o lună, dacă nu chiar două, eu și colegul meu Andrei am fost martorii unui teribil accident petrecut chiar în fața noastră. Cred că 15-30 de secunde ne-au salvat de tragedie. Șofer teribilist, morți, răniți, mașină care a luat foc, viteză excesivă, derapaj pe linie de tramvai, sol umed. Da, aici, în București. S-a dat puțin la știri. A doua zi, nimic nu s-a întâmplat.

Știe cineva oare că, de la începutul anului și până acum, au fost peste 5100 de accidente asemănătoare? Știe cineva că peste 1500 de oameni au murit? Nu. Sunt șmecherii la volan un fenomen național? Sunt. În București, pieton să fii și ei te enervează la culme. E Poliția Română depășită demult de fenomen? E. Se face ceva pe tema asta? Nu. Mâine vor muri alții. Alții despre care nimeni nu va mai vorbi.

Este controlul medical o problemă în țara asta? Este că nu se face, sistemul e prost. Sistemul făcut de politicienii tembeli ai acestei țări. Știe cineva cum se discută Codul Rutier, care se schimbă de 100 de ori pe legislatură, în comisii? Nu uitați, comisiile de specialitate sunt “laboratoarele legilor” sau, cel puțin, așa se spune. În realitate, se chiulește pe rupte, se votează politic...De cele mai multe ori, nimeni de acolo nu e specialist.

Se iau în România permise pe șpagă? Se iau...De la politicieni la șmecheri cu bani. E un om la 90 de ani apt să conducă, are aceeași acuitate și aceleași reflexe bune ca unul la 30-40 în trafic? Nu, evident. Eu circul cu taxiul. Și taximetriștii sunt cel mai bun barometru în acest caz. Chiar acum câteva zile un taximetrist în spume mă întreba: “Domnișoară aveți carnet?” “Nu, Slavă Domnului” “Dacă o să vă luați vreodată, ascultați la mine că sunt taximetrist de 20 de ani: să vă feriți de cei care au peste 60 de ani, bărbați și femei care au volanul în mână. Sunt pericol public, domnișoară!”. A doua zi, ce să vezi pe bulevardul Carol? Un domn de peste 70 de ani bloca toată intersecția. Un șmecher într-un jeep a tâșnit, în linie dreaptă, razant. Au lipsit câțiva milimetri să îl facă, Doamne Ferește, praf!

Așa că îmi e efectiv silă de marii bărbați de presă. Cum au scăpat ei din accidente, cum pun la zid, cum dau verdicte. Pe televizoarele din România vorbesc clarvăzătoarele, vrăjitoarele și toate nebunele lumii despre viața numitului Huidu Șerban. Linșaj mediatic se numește operațiunea. Eu, așa cum mă știu, cu siguranță aș fi scris aceleași rânduri indiferent de care vedetă din țara asta ar fi fost la volan. Dar vă întreb pe voi, stimați colegi și colege de breaslă: Vă place? Sunteți mândri? Râdeți, de cele mai multe ori, de Dan Diaconescu. Mă scuzați, dar care-s diferențele dintre otv-ismele lui și voi cei de acum?

În țara mea, care nu mai e a lui Sorin Ovidiu Vîntu...

În țara lui Sorin Ovidiu Vîntu...

toți, absolut toți șefii serviciilor de informații făceau sluj și erau chemați la ordine de către eternul mafiot. Unora le-a făcut și case. Vă amintiți, erau vecinii dvs. Acum, vă cred, sunt alții și toți vă scot din sărite. Deh, cei vechi nu mai sunt demult la butoane. Timofte a murit. Fulga e în viață. Restul, asemenea cârtițelor, stau pitiți. Nu prea mai au putere, nu prea vă mai folosesc la nimic. Durerea, setea de răzbunare- sincer, vi le înțeleg. Șocul trebuie să fi fost enorm.

Ce se mai întâmpla în țara lui Sorin Ovidiu Vîntu?

Păi, puteai să prăbușești FNI, să lași peste 300 de mii de oameni pe drumuri, să devalizezi bănci, să scoți oameni din țară, să ajuți infractorii, să scapi basma curată, ba chiar să fii văzut ca mare guru. Acum, nu mai este așa.

În țara lui Sorin Ovidiu Vîntu...

puteai să pui președinți ai României, puteai să-i răzgândești, puteai să-i faci să nu mai candideze- declarându-se învinși de tine. Acum, lucrurile s-au mai schimbat. Până și președinții s-au mai deșteptat.

În țara lui Sorin Ovidiu Vîntu...

“nu sunteți liberi, nene”. „Vă convine, lucraţi, nu vă convine, plecaţi, ce mare căcat! Eu nu manipulez pe nimeni, oamenii trebuie să creadă ceea ce este: este organizaţia lui Vîntu şi răspunde la comanda lui Vîntu. Îmi construiesc o organizaţie conform intereselor mele”. Politica asta a înregistrat deja un prim faliment.

În țara lui Sorin Ovidiu Vîntu...

unii jurnaliști au ajuns în așa hal încât să uite de meserie. Plâng de-a dreptul când le e arestat mafiotul, se vaită, se îngrijorează pentru bănișorii lor, devin fiare, dau în cap politicienilor. Uită de ei. Aș putea detalia pe această temă. Aș putea da și nume și prenume. Dar n-am s-o fac. Unii mai suferă crunt și acum...

În țara mea, domnule Vîntu...

sunteți un mafiot. Un actor prost, chiar jalnic. Și un patron absolut imbecil. N-am fost atrasă niciodată, dar niciodată, de mirajul creat în jurul dumneavoastră. Prin 2003 cred, într-o întâmplare pe care probabil o voi istorisi în memoriile mele și de care sigur nu vă amintiți- nici n-ați avea cum- mi-am dat seama cât sunteți de prost. Și erați la putere atunci... Asta, cu siguranță, cred că vă amintiți.

În țara mea, domnule Vîntu...

jurnalistul nu stă non-stop la telefon să primească indicațiile de la patron. Sau, mă rog, în diverse alte nepotrivite locuri. V-am văzut oripilat de jegul din presă. Păi, prin telefon sau altfel- iar nu detaliez, jegul, domnule Vîntu, chiar de la dumneavoastră venea. În calitate de ratat patron de presă, vă amintesc că jurnalistul are datoria să fie echilibrat, să informeze corect opinia publică. Pentru că opinia publică și credibilitatea lui sunt mai presus de toate. Mai presus și decât manipulările grosolane ale unui bătrân mafiot multiplu- pușcăriaș trist.

Vă vine sau nu să credeți, domnule Vîntu, oamenii, cetățenii acestei țări nu sunt atât de imbecili pe cât îi credeți dumneavoastră. Eu am înțeles că încă mai credeți în rezultatele Insomar din decembrie 2009. E strict problema dumneavoastră. În cazul ăsta, în țara dumneavoastră, vă este președinte al României distinsul Mircea Geoană și ministru de Interne - Cătălin Voicu. Vă place să trăiți acolo. Crima organizată și prostia e toată concentrată într-un loc. E mai ușor să controlați, vă cred. Dar în Realitate, afară, este altceva!

Afară, eu, jurnalistul, aștept să se întărească statul ăsta ca să vă văd, în sfârșit, în pușcărie. Pentru că așa cum știți și dvs., acolo vă este, de fapt, locul. Aștept ca judecătorii să nu mai fie impresionați de dvs. și de alții, aștept ca Justiția să își facă odată datoria. Pentru că în țara mea și a altora, domnule Vîntu, nu poți face atâtea fapte abominabile, înfiorătoare de-a dreptul, și să scapi nepedepsit.

Pe scurt, în țara dumneavoastră, domnule Vîntu, eu și probabil alții ca mine, pur și simplu, nu putem trăi...

Syria: Inside the secret revolution

Cui îi e frică de Omar Hayssam?

“Nu sunt tratate privind Omar Hayssam. Dumneavoastră știți dar alții au fost greșit informați. Aceste acorduri vor fi scoase din procedura de suspendare, de o lună și jumătate, în condițiile în care România va avea motive, alături de comunitatea internațională..Noi nu putem să încălcăm poziția Uniunii Europene, noi nu putem să încălcăm sistemul de sancțiuni internaționale care include anumite poziții care trebuie respectate ferm. Mai departe, celor care sunt atât de interesați de cazul Omar Hayssam le sugerez să se uite pe acordul în vigoare de mai multă vreme - de cooperare judiciară între România și Siria - inclusiv la posibilitatea pentru extrădare de a folosi prevederile unui acord în vigoare. Apropo, eu sunt interesat și Opoziția dacă politizăm treaba asta, n-are nimic de-a face cu PSD, e poziția comisiei de politică externă și cei de la Putere au votat procedura asta - suntem ținuți de angajamente internaționale. Suntem interesați ca extrădarea chiar să aibă loc. Și domnul resprectiv, condamnat pentru terorism, chiar să spună niște lucruri. Dar poate vom avea o discuție, mai pe larg, pe această temă… .”

Asta a declarat astăzi Titus Corlățean, în emisiunea Actual B1. L-am întrebat despre tratate pentru că prea mult am umblat după ele. Și n-am uitat cam cât de complicată a fost semnarea lor, atunci când Bashar al Assad a venit în România.

În mod ciudat, tratatele și acordurile sunt blocate în Senat. În comisia de politică externă mai precis. Teoria comisiei este că, dacă tratatele ar fi ratificate, România ar încălca sancțiunile internaționale impuse regimului al Assad. Eu știu că documentele sunt deja semnate încă de pe vremea în care în Siria nu era ce e acum. Iar ele, practic, reglementează relațiile, pe anumite domenii, între România și Republica Arabă Siriană, indiferent cine se află la putere în cele două state. Deci mă tem că teoria comisiei nu prea stă în picioare. Sau, mă rog, poate nu sunt eu specialistă...Oricum, nimeni nu a lămurit clar problema.

Mai e un aspect. Omar Hayssam nu e un nobody. Interesul tuturor ar trebui să fie ca acest individ să fie adus în țară. Speța e complexă, Hayssam e un personaj mult prea interesant ca să fie abandonat, e condamnat la 20 de ani de închisoare pentru acte de terorism, au picat șefi de servicii o dată cu fuga lui și, cu toate acestea, paradoxal, problema e înghețată.

Cui îi e frică de Omar Hayssam? Nu știu. Dar cuiva pare să-i fie frică...Personajul a tranzitat, oricum, tot ce-a putut și cât a putut. Așa că, probabil, sunt mulți. Mulți care nu și-l doresc să se întoarcă.

Și încă ceva. Chiar dacă Bashar al Assad, așa cum a declarat presei de la noi în diverse interviuri, nu părea foarte dispus și încântat să-l dea pe Hayssam, ce garanție are comisia de politică externă că următorul regim sirian, dacă va fi unul, îl va trimite pe Hayssam la București? Niciuna.

În atenția echipei de zgomot

18-49 este targetul comercial pentru care se luptă toate televiziunile din țara asta. Adică este publicul pentru care, în televiziuni, vine publicitatea. Cine este peste 49 de ani, în mare parte, sunt pensionari. Așa că...mult succes le doresc tuturor. Cert este că aseară, între ora 19.00 și ora 20.00, adică în timpul interviului cu președintele Traian Băsescu, pe targetul comercial, B1 a bătut A3. Și o face cam des în ultimul timp. Pe acea oră, media a fost de 0,5 iar a A3 mai mică iar pe Actual B1 (adică două ore 18.00-20.00) media a fost de 0,4 și A3 mai mică decât a B1.
Iar dacă este să vorbim de all urban și urban 18+, fix pe acea oră, 19.00-20.00, RTV a bătut A3. Așa că vorba aceea... "când vulpea nu ajunge la struguri spune că sunt acri".

P.S. Nu vă mai chinuiţi cu înjurăturile sau linguşelile că nu voi aproba niciun comentariu la această postare. Am experienţă suficientă în asemenea situaţii. Aşa că ştiam la ce să mă aştept.