Sebastian Ghiță. Cum să-ți clădești sfârșitul. Prăbușirea din Olimp.

Când golanul cel tânăr îl băga cu poftă în pușcărie pe golanul cel bătrân care îl îngropa chipurile prin Dealurile Moldovei, lui Sebastian Ghiță nici prin cap nu-i trecea cum va ajunge să sfârșească și el destul de rapid, în doar patru ani.

La propriu n-a fost împușcat totuși de rackeți pe dealurile patriei, ci a ajuns izolat fizic, prin Câmpia Română, în centrul Munteniei, pe undeva pe lângă meridianul 25 și paralela 45, ținut în insectar, în cămașă de forță, fără firme, fără influență, fără putere, fără bani, nemaiputând suna, aranja, amenința și lua legătura cu nimeni. Nici cu prietenii cei mai apropiați, nici cu membrii familiei lui nu mai poate vorbi.

Ironia sorții lui Sebastian Ghiță a făcut însă ca acest duh al sfârșitului să și-l dea chiar acasă, de unde a început să facă cele mai multe rele, în Ploieștiul despre care toată România știa că devenise Republica Lui.

Captiv pe-a lui insulă, prizonier în cușcă proprie, deținut în închisoarea-i personală, îngropat nu pe dealuri ci în lumea-i paralelă și interese ilegale, a ajuns un înfundat de stat, de autoritate și de lege, fix în buricul frânturii din țară pe care tot la propriu o capturase, sufocat în cazemata neleguirilor lui.

Năbădăios de mic, iute din fire, crescut în anturajul sufluros al fosilelor din serviciile de informații cu care mergea la expoziții sau cumpăra mașini de spălat, Sebastian Ghiță, la 21 de ani, făcea afaceri dubioase cu produse petroliere. Când orice tânăr de bună credință își caută de obicei drumul în viață, el avea un dosar penal pe care a ajuns să și-l târâie deja de vreo 13 ani prin instanțe. Sămânța fărădelegii a avut-o de timpuriu în ADN.

Pasionat de baschet, cu oareșce cunoștințe de informatică, a fost îndrumat la începutul anilor 2000 să se focuseze spre IT, un domeniu cheie, de viitor, un palier prin care poți controla mult, prin care te poți impune intern și extern, dar cu o condiție. Să nu epatezi, să fii discret, să n-o iei razna. Dacă o faci, totul se dărâmă ca un castel de nisip. Și cam asta i s-a întâmplat.

O primă greșeală pe care a făcut-o Sebastian Ghiță a fost că în locul construcției temeinice, durabile, solide, corecte, legale, a ales golăneala. În locul excelenței în domeniu a ales șmecheria, în schimbul performaței profesionale a preferat înșelătoria ieftină. Abil, viclean și rapace a ajuns în câțiva ani să călărească un imperiu de firme în carusel și labirinturi financiare halucinante care, cu o viteză amețitoare, a ajuns să atragă atenția oricărui ochi neexperimentat.

Dezvoltarea afacerilor lui n-a fost una sănătoasă, trainică ci falsă și exponențială, sume uriașe ajungând să fie drenate prin stat de la stat, astfel că în orice licitație importantă din domeniu din ultimii ani a devenit nelipsit Sebastian Ghiță și clonele din dotare. În zecile de firme secrete sau la vedere, cu conturi în țară sau pitite prin Cirpu și Belize peste tot erau oamenii din familie, prieteni de liceu, proxyuri, interpuși, camarazi, slugi, întreținuți. O armată proprie de băieți de cartier și cluburi de lux transformată rapid într-un grup infracțional organizat ce-i lucra la comandă unică. Oficial, după ce-a intrat în politică, cu nume și prenume, Sebastian Ghiță nu mai era niciunde. În realitate, era aproape peste tot. N-a avut puterea să lase niciodată din mână nimic. Pentru că a vrut, cu toată îndârjirea și încăpățânarea, tot.

Apoi s-a băgat în presă. Din aceleași considerente. O a doua mișcare care s-a dovedit fatală pentru el. Deși nu știa cu ce se mănâncă media, Sebastian Ghiță a luat repede de pe jos rețeta expirată a altora. Avea aceeași vulnerabilitate: setea de putere cu orice preț. Și-a dorit să joace, a căpătat tot ce-a dorit dar nimic din ce prea ușor a obținut n-a știut să gestioneze cu cap. N-a făcut-o pentru că nicio clipă n-a muncit pentru asta. N-a învățat nici de la cei care dispăreau din peisaj că presa, deși nu pare la prima vedere, este o jucărie delicată, cu două tăișuri. Te ridică rapid, dar te și poate îngropa definitiv, la fel de ușor.

Și aici, ca și-n afaceri, și ulterior în politică, nu s-a putut abține. N-a avut răbdare. I-a plăcut succesul facil, i-a plăcut minciuna, linșajul, invectiva, chiloțăreala, presiunea, intimidarea, pumnul în gură dat celui care nu-i era pe plac, pâinea și circul. A confundat jurnalismul cu interpusul din firme, pe care-l întreține și căruia-i comandă pe bani. A început și aici să conducă. A ajuns să intre și-n bucătăria meseriei. Să inventeze subiecte, să schimbe titluri, să fie practic omniprezent. În esență, a făcut ce-au făcut toți, uneori poate chiar mai mult. A transformat în general orice produs jurnalistic în măciucă subordonată politic. Numai că pe zi ce a trecut, a ajuns să acapareze, să cumpere și să influențeze tot mai mult și mai mult în media. A ajuns, din motive pe care nici acum nu le conștientizează deplin, să fie urât de foarte mulți.

Să nu se întrebe astăzi Sebastian Ghiță, vorba unui ziarist pe care n-a mai apucat să-l amenințe, de ce la o fiecare nouă urmărire penală împotriva lui, niște jurnaliști se bucură în fața monitoarelor. „Hai, ia-ți labele de pe presă!”, îi transmitea ieri ziaristul într-un spațiu liber, în care se putea exprima.

Nu poți la nesfârșit să intimidezi, să cumperi, să controlezi, să folosești oameni murdari, mercenari și relicve, să execuți capete, să ameninți, să filezi, îngenuchezi și șantajezi, să pui presiune, să drenezi capital și să bagi sacoșe în propaganda de partid doar ca să-ți cânte ție în strună, să sufoci continuu o meserie, o credință și o libertate, și să ceri acum, culmea, îndurare și sprijin. A rămas lângă el doar cu ce a avut pe factură și la negru: murdăria, jegul, non valoarea și mercenariatul. Tot ce-a putut să obțină cel mai ușor. Constată zilele acestea, ce surpriză, că fără credibilitate și legitimitate toți banii lui n-au fost suficienți. N-a înțeles niciodată că asta nu se cumpără cu nimic.

Apoi a mai făcut eroarea să intre și în politică. Știind ce are-n spate și cum îi e firea, a făcut-o pentru imunitate, ca să aibă o protecție în plus la învârteli. Și aici a încurcat rapid borcanele. Neavând vreun țel profesional și vocațional, n-a luat-o de jos, n-a clădit, s-a cocoțat din start în vârful bucatelor și-a atras atenția. Și într-un timp la fel de scurt, a ajuns o adevărată piatră de moară politică. Nerăbdător, în mare viteză a vrut să controleze și pe acest palier tot ce putea.

A devenit, pe bază de prietenie, interese și vulnerabilități similare, sursa alternativă de putere din umbră a unui șef al Guvernului, o putere care, vedem din dosar, i-a adus mai multe deservicii decât realiza. A fost omul care făcea, desfăcea, se băga, dresa și fixa tot. În cabinet, în capul miniștrilor, în decizii guvernamentale, în partid, în negocieri de procurori, în hârtii, în fonduri, în licitații, în contracte și atribuiri pe bani publici. Cine mișca în front, cine-i vorbea de respectarea legii, cine nu-i servea interesele, era ca și mort. Pățea ca omul care l-a dat în vileag în dosar și care-l cita: „Băga-mi-aș p... în gura ta de funcționar nenorocit, că le știi tu pe toate”. Îi rupea capul, își amenința colegii. Partidul nu l-a asimilat, nu l-a respectat, l-a acceptat din teamă. Odată pierdută puterea și perspectiva, Sebastian Ghiță pățește ca alții: este denunțat pe capete. Se prăvălește tot în jurul lui, i se întorc toate cu vârf și îndesat.

Sebastian Ghiță și-a permis destule pentru că a fost foarte sigur pe el în ceea ce face. Prea mult timp a avut credința că undeva, cineva l-a pus pe raftul intangibililor națiunii și nu-l va mai da jos în veci. Destulă vreme s-a comportat ca un tânăr produs sau trimis al serviciilor de informații în politică. Orice frază pe care-o scotea pe gură părea dictată, artificială, fabricată. Orice acțiune pe care o întreprindea te făcea să te uiți la Sebastian Ghiță de două ori, să-l observi mai cu atenție, să-i cauți ceva în spate. Această aură de protejat al serviciilor, de trimis pe pământ și-n comisia de supraveghere, aflat într-un profund conflict de interese, i-a plăcut teribil și i-a dat vremelnic putere, forță și autoritate, l-a făcut șmecher. Numai că în tot acest timp în care băiatul fără o meserie precisă din Ploiești se gonfla ca influență, arzând absolut toate etapele, nu realiza că, în realitate, timpul se scurgea în defavoarea lui, că așa se apropie și mai repede de sfârșit.

Din cauza profilului toxic și periculos pe care singur și l-a conturat în rândul opiniei publice și presei, de la un moment dat, absolut orice făcea, zicea, respira sau câștiga Ghiță ajunsese să aibă efect de bumerang. Totul se întorcea, ca un mare deserviciu, chiar împotriva celor care, la începuturi, l-au susținut. Așa, a devenit o pacoste și aici.

A ajuns rapid sedimentat în percepții ca un personaj notoriu, dominator prin puterea și influența sa transpartinică. Un fixer fără de care nu se putea face nimic, de care te loveai peste tot când nici nu te așteptai. Tentaculele-i financiare și le întinsese peste tot în clasa politică. Era și cu Victor Ponta, și cu Traian Băsescu, și cu Elena Udrea, și cu Vlad Moisescu, și cu Călin Popescu Tăriceanu, și cu UNPR, și cu UDMR. Cu tot ce mișca în general și avea interes. Asfaltatori, finanțatori, afaceriști dubioși, periculoși, subterani sau tabloidizați. Prin ce coterii de partid și de stat oculte și puturoase nu apărea mereu și spiritul lui Ghiță? N-a avut inteligența să se oprească la timp. Și asta l-a distrus.

După ce-au pierit politic și ca influență, Sorin Ovidiu Vîntu, Dinu Patriciu, Dan Voiculescu, ulterior Dan Adamescu, Adrian Sârbu, Sorin Roșca Stănescu, Sebastian Ghiță a ajuns să rămână singurul oligarh în putere al României. N-a învâțat nimic din greșelile celor de mai sus, ba din contră. S-a văzut singur pe teren, l-a luat flama, era de neatins, privilegiat, protejat, atotputernic și pur și simplu a crezut că totul i se cuvine.

A intrat repede și pe radarele externe, ca exponent cu grad de periculozitate al conducerii statului, prin capitalul financiar deținut, încercarea de dominare a vieții politice și economice și acapararea presei libere. La ora la care scriu, Sebastian Ghiță apare din nou, de data aceasta nominalizat cu nume și prenume în raportul Departamentului de Stat al SUA la capitolul libertate a presei. Este lângă pușcăriașul Dan Voiculescu, în poziția de agresor.

Anul trecut, exact pe vremea aceasta, într-un interviu, Sebastian Ghiță anunța că și-a băgat mințile în cap. Zicea că ambasadele, instituțiile, partenerii, colegii de partid i-au dat semnalul că trebuie să-și reducă influența pe care recunoștea singur că o are în societate, în afaceri, politică și media. Spunea că nu vrea să sfârșească nici ca Vîntu, nici ca Voiculescu, că este conștient că nu se poate lupta cu toată lumea și că nu vrea să rămână singur. Într-un an a ajuns cum declara oficial că nu-și dorește: singuratic, sechestratul Justiției în Prahova, răfuindu-se cu absolut toată lumea. N-a muncit nicio clipă nici pentru respectul pe care-l cerea, nici pentru stimă, nici pentru glorie, nici pentru cinste, nici pentru apreciere. Anul trecut alesese încă o dată să mintă. Înainte de alegerile prezidențiale, visând în realitate la demnități foarte înalte ale statului și să controleze o țară, a crezut încă o dată, pe românește, că poate „să-i prostească pe proști”. Nu i-a ieșit nici de data aceasta, nu i-a mers.

De ce a eșuat Sebastian Ghiță? Știe și el cu exactitate. A fost lacom, agresiv, amoral, fără substanță și a avut suficientă prostie să creadă că lui totul i se cuvine. Cocoțat rapid în fruntea oligarhiei României, a devenit o reală vulnerabilitate a statului român. Picat de foarte de sus, încă în stare de șoc, crede la propriu și acum că puterea, influența, banii, oamenii stau în telefonul lui. Este un lovit în moalele capului de sevrajul pierderii puterii, izbit de consecințele acțiunilor lui pe care acum și le citește „în sume minime”, în 58 de volume. A crezut că poate face orice, că poate scăpa din orice, că poate fi mereu deasupra tuturor, inclusiv a legii. Ideea de egal printre cei egali l-a adus acum la disperare, ca și pe alții. Când pică din Olimpul României, toți o iau razna la fel.

Sebastian Ghiță zice zilele acestea că democrația începe și se termină cu el, urlă că nu mai există ordine constituțională, că trăiește în dictatură, că este o victimă, un abuzat, un presat, un amenințat. Cheamă la ordine Parlamentul, prietenul ploieștean Procuror General al României, cere sancțiuni și tăieri de capete, rescrie Codul Penal când habar n-are Justiție și nici respect pentru asta, tabără cu pumnii și picioarele pe procurori, pe DNA, pe ofițeri de informații, pe CSM, se reîmprietenește cu personificarea corupției Elena Udrea, va obține cel mai probabil sprijin de la Traian Băsescu, vor cânta toți aceeași partitură fumată de oropsiți ai națiunii, de masculi alfa abandonați, într-un trio formidabil. Invariabil, aerul rarefiat al puterii în exces naște monștri atunci când nu mai e respirat.

Dacă Sebastian Ghiță a fost îngenuncheat de ceva la 36 de ani a fost de lege, de voracitate, de brutalitate, de nesăbuință și, pentru un om tânăr, de o fantastică incapaciate de acomodare la valori, principii, credințe, reguli, respect și bună cuviință. N-a crezut niciodată în nimic. A vrut întotdeauna să obțină ușor, prin orice mijloace și, din ce în ce mai mult, totul. Dintre toți, a pierit cel mai repede și cel mai ușor. A ars iute și s-a stins.

Sebastian Ghiță este o lecție pentru oricine în România mai vrea să-i calce pe urme.

Nu fiți zmei, nu încercați să deveniți zei, ci rămâneți oameni în respect față de lege. O vorbă din popor spune că așa cum îți așterni, așa dormi, că până nu te lovești rău de pragul de sus, nu o să-l vezi niciodată pe cel de jos. Acum, Sebastian Ghiță se uită în jos și îl apucă amețeala. Acolo este hău iar el este nimic. 

Finalul singur și l-a clădit. Cărămidă cu cărămidă, așa și-a construit, ridicat și zidit acest victorios sfârșit.