Păi, pe bune...Chiar nu mai pot. Ies din Cotroceni, la poartă, lumea se uită la Puiu. Ajung acasă, deschid televizorul. Măi, ce dracu, cât e ceasul? A trecut o oră...Era 18.30 când am plecat de acolo. Puiu plânge în continuare în studio?!
Schimb canalul. Şi acolo e tot Puiu. Tai sunetul de la televizor. Pun muzică. Deschid calculatorul. Deci nu se poate...Pe facebook, e tot Puiu. Puiu e şi pe twitter. Puiu e peste tot. Nu scapi, frate, aşa uşor de el.
În zilele astea, de dimineaţă, la prânz şi seara, Puiu a fost la fiecare ţigară, afară. Şi da, Puiu a fost şi pe caniculă, scos la cafea. Puiu a fost în toate şedinţele de sumar, nene. Puiu a fost înăuntru, Puiu a fost pe masă, Puiu...pe tastele calculatoarelor...Puiu a dat emoţii, doar Puiu a fost cel şoptit, bârfit, comentat, spus cu patimă, analizat, descifrat, taxat şi anchetat.
Puiu plânge, Puiu nu e credibil, Puiu se strofoacă, Puiu joacă teatru, Puiu suferă, Puiu crede, Puiu zice, Puiu e de vină, Puiu o fi plătit pe drepturi de autor? Nooo, Puiu e o victimă. Băi, Puiu e în şort, l-am văzut eu. No, dragă, trebuie să-ţi spun că n-ai văzut bine...Puiu a fost în pantaloni pescăreşti şi, mă rog, probabil... în şlapi.
Şi uite aşa, de-o săptămână, ţara asta se uită-n gura lui Puiu. „Am vrut să o sărut dar îi mirosea guriţa a diluant. I-am dat mult lapte dulce să bea”. Publicitate. Puiu plânge. Da, din nou. Fix la aceeaşi oră. Nu e marţi. E deja joi. Şi e too much...
Joi seara, îmi iau lumea-n cap şi mă văd cu nişte prieteni. Lipseşte unul, Florin, zis şi Puiu. Îl sunăm să vină şi el. Nu vrea, e-n pat, mâine cică are treabă de dimineaţă. Închidem.
Un alt amic, nu-l ştia pe Florin al nostru, vine de pe ringul de dans, prinde o parte din discuţie şi exclamă: „Băi, voi chiar nu înţelegeţi?A vrut s-o sărute şi îi mirosea gura a diluant! Şi a fost foarte tare faza. Mă uitam la ăştia de la serviciu cum stăteau, frate, cu sufletul-n gură în faţa televizoarelor. Le tremura părul în cap. Când au auzit de diluant, au dat mai tare. Dar, ăla îşi ia o mină serioasă şi zice cu o voce gravă: „Publicitate. Revenim”. Măi, să vezi ce feţe au făcut. Cică i-a dat lapte dulce să bea”.
Cristina, cea care-l sunase pe Puiu ( n.m. Florin) al nostru, se uită cam ciudat. Fac o paranteză şi vă spun că a noastră Cristina e o doamnă, în adevăratul sens al cuvântului. Gata cu pauza, Cristina replică: „Măi, fraţilor, Puiu e bine. Am vorbit cu el. Puiu era în pat, e ok, n-a băut diluant. Dar mie să-mi spuneţi când a apărut Puiu la televizor. Pe voi toţi v-a sunat şi pe mine nu?”
„Măi, Cristina, eu înţeleg că ai avion mâine şi că eşti obosită, dar tu nu ştii cine-i Puiu?”
„Cum să nu ştiu, măi?! Voi faceţi mişto de mine”. Cristina zâmbeşte. Zâmbim şi noi toţi. Dar râsul ăla nu e deloc al ei.
„Cristino, tu zilele astea n-ai auzit de Puiu?!”
“Băi, sunteţi culmea. Puiu e preferatul meu. Am vorbit cu el acum, ce dracu...Aţi înnebunit, ce-aţi făcut? Că băiatul n-a băut niciun diluant.”
„Cristina, noi nu vorbim de Florin acum”. „Dar de cine?!”, replică ea, cu ochii făcuţi mari.
„Cristina, tu n-ai auzit de Puiuuuu???”
„Nu...”
“De Puiu Mircea?”
“Nu...”
“De Anca Magdalena, Măgduţa?”
„Nu...”
“Fata cu părul de foc, femeie. Mădălina Manole!”
„Aşa...A murit!”
„Puiu, îl ştie toată ţara...E soţul ei...”
„Aaaaaa...Ăla care plânge mereu şi îşi freacă mâinile, de ăla vorbiţi... Puiu îl cheamă?!”
....Tăcere.
Cristina continuă, izbucneşte în hohote şi nu mai termină: „Aşa a zis, că-i mirosea guriţa a diluant?”
Plecăm acasă. Pauză de publicitate. Cristina, o doamnă de altfel foarte bine informată, e cea mai sănătoasă dintre noi. Noi, ceilalţi, lucrăm în televiziuni diferite.
A, şi Puiu al nostru, lucrează la ziar.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu