Sistemul care te ucide

Ca să încerci să descrii sistemul sanitar din România, mai întâi trebuie să-ţi iei un distonocalm. Şi după aceea să începi să-ţi aminteşti. Şi, în semn de protest, să te apuci de scris.

De unde s-o iei? De prin '90-'92. De la Iulian Mincu încoace...Au trecut 20 de ani, au venit şi au plecat 15 miniştri ai Sănătăţii şi evident dar şi tipic românesc e că nimic, dar nimic nu s-a întâmplat. „Lasă, merge şi aşa...”. Vă sună cunoscut?!

„Lasă că merge” că n-avem oameni, oricum pleacă pe capete, pe mai mulţi bani, în străinătate..”Lasă că merge”... e doar o asistentă pe tură, în spital. „Lasă că merge” ...zice în gând şi asistenta, lâsând bebeluşii nesupravegheaţi. „Lasă că merge”...Merge şi aparatul de aer, funcţionează... Şi ce dacă mai face din când în când scurtcircuit?! Cam asta e ...Merge şi aşa, nu?

Ei bine, „lasă că merge” a ars de vii patru copii şi alţi şapte se zbat acum între viaţă şi moarte, pe aparate. Pot muri chiar şi acum. În timp ce eu scriu şi voi citiţi.

„Lasă că merge” a făcut ca maternitatea Giuleşti să fie până acum în regulă. Dar nu era. Lasă că au mers şi avizele necesare luate pe ochi frumoşi şi numai pe faima doctorului Bogdan Marinescu, director al acestei instituţii de 27 de ani! „Lasă că merge”...când pe o suprafaţă de 30 de mp sunt 11 vieţi...când, potrivit normelor, trebuia să fie mai puţine...„Lasă că merge” şi ce dacă sunt cam îngrămădiţi?!...Dar, din păcate, nu a mai mers. Nu a mai mers deloc.
Nu neg calităţile profesionale ale acestui om- Bogdan Marinescu, departe de mine gândul...Îi respect reuşitele, e o somitate în materie de fertilizare in vitro, a dotat instituţia, dar nu pot să nu constat că el însuşi accepta, cu mare plăcere, tot acest imens sistem găunos.

Problema e că, de fapt, în România, pe tine, ca om, sistemul te mănâncă, te umple de spume... Te face să-i urăşti brusc toţi doctorii, dacă ai vreodată nefericitea să treci printr-un spital. De ce? Păi e simplu. Nu au bani, nu au medicamente, le cumperi, se fură, se plâng tot timpul, le dai şpagă, nu se uită la tine altfel, sunt indolenţi, sunt impertinenţi, nu sunt locuri în paturi, e mizerie, te plimbă pe targă cu orele prin spital...Şi te lasă aşa.

Păi cum să nu-i urăşti de-a dreptul, când tu eşti contribuabil şi eşti la reanimare, după operaţie...şi ţi-e rău, vomiţi continuu, trei anestezii câte ai în tine, stai lângă trei bolnavi de cancer care gem, trag să moară...Şi chemi asistenta, minute bune: „Doamnă, doamnă! Doamnă, vă rog eu... veniţi puţin”...E noapte, 4-5 dimineaţa, şi o auzi târşâind papucii...Aiba se mişcă...Tu nu mai poţi...Şi când o întrezăreşti, ea începe să urle la tine. Cât tupeu au avut că ai deranjat-o din somn. Şi, pentru ce? Pentru un lighean? „Dacă ai nevoie de lighean, mişcă-ţi fundul”. O să ţin minte asta toată viaţa. Aveam multe tuburi şi fire în mine, îmi era foarte rău, îmi blestemam zilele. Şi nu puteam să mă mişc. Deloc.
Se întâmpla în 2004, în noaptea celui de-al doilea tur al alegerilor prezidenţiale din România. Locaţia: Spitalul Judeţean din Ploieşti.

Cum să nu urăşti un sistem când vezi că, după două zile după ce Giuleştiul a sărit în aer, un ditamai ministru al Sănătăţii şi un viceprimar al Capitalei se contrazic, nu vorbesc, nu sunt în stare să demită pe loc conducerea unei maternităţi?!

Cum să nu-i urăşti când un tânăr părinte e sunat de Poliţie că i-a murit bebeluşul..Omul vine cu chipul tumefiat, sufletul sfâşiat la spital şi se loveşte, din nou, de sistemul incapabil, incopetent şi tâmpit...Copilul lui trăia.

Cum să nu-i urăşti şi să nu-ţi fie şi ţie ruşine când citeşti presa internaţională şi, invariabil, aceleaşi etichete găseşti: „Romania's healthcare system is often regarded as one of the worst in the European Union”, „older, cash-starved institutions”, „chronic underfunding and a brain- drain of medical staff in Romania might be putting patients at risk”.
Ce folos că avem 20 de mii de strategii în Sănătate şi miniştrii care nu le aplică?! Pentru că nu se pricep...”Lasă că merge şi aşa”, nici nu trebuie. Clasa politică aplică reţeta asta criminală de 20 de ani. Merge, merge...Merge, nu-i aşa?

Acum cinci ani, „Moartea domnului Lăzărescu” a luat premiul „Un Certain Regard” la Cannes şi alte multe premii la festivaluri de la Bratislava, Chicago, Copenhaga, European Film, Independent Spirit, Londra, Los Angeles, Motovun, Namur, Norvegia, Online Film Critics, Palm Springs, San Francisco, Transilvania, Trieste. De ce? Simplu. Pentru că acolo era România de necrezut. Şi sistemul ei. Incapabil. Criminal. Nepăsător. Apatic. Leneş. Şi incredibil de real.

Acum, după două zile de la tragedie, în sfârşit, Giuleştiul are o conducere interimară. Şefa provizorie e Victoria Nicolau, o doctoriţă acuzată de malpraxis pentru că a lăsat o gravidă să sângereze 12 de ore, fără îngrijiri medicale. Până când femeia a murit. Cristi Puiu ar mai putea să tragă, lejer, un alt film de succes.

Acum, acele şapte mogâldeţe de carne pansată au fiecare şanse de supravieţuire ca ale unui om de 90 de ani. „Cel mai mic are un kilogram şi puţin peste, iar cel mai mare are 2,600 kg, restul au până la două kilograme. Erau icterici, roşii de la intoxicare cu monoxid de carbon şi arşi 60-70%. Şi aici vorbim de arsuri de căi respiratorii”, povestea directorul Spitalului Grigore Alexandrescu.

Cei care au murit, s-au stins fără nume. Nebotezaţi. Fără creştineasca slujbă de sfârşit.

Dacă vor supravieţui, cei care vor trăi se vor chinui toată viaţa. Recuperarea poate s-o ducă în spate şi 20 de ani.

”Lasă, lasă că merge şi aşa”, vremea trece, lumea uită. Mogâleaţa care va avea viaţă nu va uita însă niciodată. Că un sistem a ucis şi că a ciopârţit-o şi pe ea.

Păi, cum...Cum Dumnezeu să nu-i urăşti?!