Doar cei care nu cunosc cum funcţionează în realitate DNA
şi Justiţia în absamblul ei au ovaţionat bilanţul de acum câteva zile. De
partea cealaltă, s-au situat criticii vehemenţi, cei care se tem sau nu suportă,
din diverse motive, principala instituţie de luptă împotriva corupţiei. Pentru
ei, acelaşi bilanţ a fost înspăimântător.
Adevărul este, ca de obicei, undeva la mijloc. Însă afişarea
triumfalismului epatant, cu accente aproape mistice şi profetice, de
transpunere în unici eliberatori ai ţării, deţinători ai adevărului absolut şi suprem,
chiar şi al celui judiciar, realistic
vorbind, nu prea îşi avea locul la o evaluare a unei instituţii parte a actului
de Justiţie, respectiv acuzarea.
În economia sistemului judiciar, DNA este o instituţie
de Parchet. Este adevărat, una grea, complexă dar mică şi cu competenţe
speciale. Dar în firescul lucrurilor, adevărul juridic al oricărei acuzaţii aduse de o structură de
parchet se stabileşte doar în instanţă. Acolo este singurul loc unde se validează
capacităţile şi munca unui procuror. Ne place să auzim sau nu, dacă vorbim de Justiţia din
România, ea nu înseamnă numai anticorupţie. Chiar cifrele şi statisticile îndrăgite
atât de mult arată în fapt cât de dezechilibrat este tonul şi accentul când unica raportare
la sistemul român de Justiţie se face numai prin DNA.
Cu 183 de procurori, 7000 cauze de soluţionat şi
aproape 10.000 de dosare pe stoc, este evident cu ochiul liber că principala
instituţie de luptă anticorupţie a performat mult în ultimii ani. Însă la
nivelul ansamblului sistemului de Justiţie, cei 183 de procurori DNA fac parte
şi ei din totalul de 2557 de procurori ai ţării. Cei realmente preocupaţi de
cum funcţionează cu adevărat Justiţia, ar trebui să uite atent şi să se întrebe ce fac oare
şi ceilalţi peste 2300 de procurori, din cele 176 de parchete de pe lângă judecătorii,
42 de parchete de pe lângă tribunale, 15 parchete de pe lângă curţi de apel,
parchetul de pe lângă instanţa supremă, DIICOT sau parchetele militare.
La nivelul tuturor parchetelor, nu numai în DNA, volumul
de muncă al procurorilor este enorm dar la fel de adevărat este că în unele cazuri nu prea se
vede şi nu prea se simte: peste 3 milioane de lucrări deschise, adică sesizări,
şi peste 1.880.000 de dosare penale. Pe an.
Dacă la toate acestea îi mai adăugăm şi pe cei aproape
4.500 de judecători – care înfăptuiesc actul de Justiţie - din 176 de
judecătorii, 46 de tribunale inclusiv cele specializate, 15 curţi de apel şi
Înalta Curte cu cele 3.500.000 de dosare, cu stocuri rămase nesoluţionate de
150.000 de dosare ce cresc de la an la an, cu încărcări uriaşe pe curţile de apel,
vom avea o mică idee despre ce înseamnă cu adevărat în România înfăptuirea
actului de Justiţie, în întreg ansamblul ei rotund.
Nu numai în DNA, ci şi în restul parchetelor şi,
implicit, al instanţelor volumul de activitate este tot mai mare. Ca medie
naţională, încărcătura pe majoritatea procurorilor este peste 100 de dosare. Recordul
absolut nu este la DNA ci, de exemplu, în 2014, a fost al unui procuror al
Parchetului de pe lângă Judecătoria Vişeul de Sus care avea de rezolvat nu mai
puţin de 4314 de dosare penale. Prostii sau nu, unul pe zi să-l rezolve, ar
însemna că acel procuror nu mai face nimic în următorii 12 ani. Bineînţeles că
în DNA cauzele sunt complexe şi foarte importante. Însă tot în ţară, şi încărcătura
de cauze pe cel care înfăptuieşte Justiţia- adică judecătorul- depăşeşte şi
1500 de dosare. Este, realmente, ceva uriaş.
În instanţele de judecată, aşa numita operativitate în
soluţionarea cauzelor creşte foarte puţin ca efect al intrării în vigoare a
noilor coduri ce au introdus procedura de cameră preliminară lărgind astfel
competenţa materială curţilor de apel, introducând contestaţiile împotriva
încheierilor pronunţate de judecătorul de drepturi şi libertăţi şi eliminând competenţele
funcţionale ale tribunalelor de a judeca apeluri.
Prin ochii funcţionării tuturor procurorilor din
parchetele din România, starea infracţională în România a crescut în ultimii
ani cu o medie de 150- 200% pe infracţiuni de corupţie - spălare de bani, luare
de mită, abuz în serviciu- cu 70% pe
cele de proxenetism şi proprietate intelectuală. Însă boomul adevărat de peste
1300% creştere s-a înregistrat în mod
dramatic şi periculos pe infracţiunea de pornografie infantilă. Şi asta este
îngrijorător.
Şi-o ultimă cifră: avem 50.000 de inculpaţi pe an la
nivelul tuturor parchetelor. Dintr-o sută de mii de locuitori, peste 250 de
români sunt puşi sub învinuire. An de an.
La rece, sec şi succint, în România, cam aşa se
prezintă Justiţia. Greoaie, complicată, cu multe deficienţe şi nereformată
chiar şi după un deceniu. În esenţă, un stat în care suspiciunile de corupţie
generalizată duc în continuare până la cele mai înalte niveluri ale societăţii,
şi avem în parchete aproape 2 milioane de dosare penale şi în instanţe peste 3
milioane 500 de mii de cauze, asta chiar nu ar trebui să fie chiar deloc un
motiv de mândrie când vorbim de Justiţie.
Procurorii DNA, o mică parte din tot acest tablou, şi-au făcut treaba cu curaj, riscuri şi atacuri extrem de dure pe toate plaurile posibile. S-au ţinut pe picioarele lor. Şi asta este foarte bine. Poate într-o zi n-ar trebui să ne mai mire normalitatea. Ca magistraţi, sunt în serviciu public şi ca să-şi facă treaba sunt plătiţi. Au rezistat şi au mers tot înainte. Indirect însă au generat o aşteptare pe cât de colosală, pe atât de nerealistă, în care există senzaţia că DNA poate reforma tot, chiar şi întreg statul. Nu este deloc aşa. Dar cu această falsă impresie s-a intrat într-o spirală din care doar cu luciditate şi mare atenţie se mai poate ieşi.
Procurorii DNA, o mică parte din tot acest tablou, şi-au făcut treaba cu curaj, riscuri şi atacuri extrem de dure pe toate plaurile posibile. S-au ţinut pe picioarele lor. Şi asta este foarte bine. Poate într-o zi n-ar trebui să ne mai mire normalitatea. Ca magistraţi, sunt în serviciu public şi ca să-şi facă treaba sunt plătiţi. Au rezistat şi au mers tot înainte. Indirect însă au generat o aşteptare pe cât de colosală, pe atât de nerealistă, în care există senzaţia că DNA poate reforma tot, chiar şi întreg statul. Nu este deloc aşa. Dar cu această falsă impresie s-a intrat într-o spirală din care doar cu luciditate şi mare atenţie se mai poate ieşi.
Greşeala de parcurs pe care o face şi DNA este dorinţa
continuă de a se poziţiona simbolic drept unic reper şi motor al funcţionării
Justiţiei din România, cu accente de supraputere. Ceea ce nici teoretic, nici
practic, nici realistic, nici sănătos, nici viabil şi nici eficient nu poate fi
pentru întreg sistemul judiciar. Pentru că poza sistemului arată altfel, este
mult mai dură. DNA este doar o insulă de firesc, vrând nevrând dar parte al
acestui întreg angrenaj, în multe zone, anchilozat. Pe felia ei, DNA poate avea rezultate excepţionale, dar nu poate muta munţii din loc.
Motoarele DNA s-au turat la maximum şi in crescendo în
ultimii doi ani, în 2015 ajungând să demanteleze aproape toate reţelele
transpartinice de putere şi influenţă, a dărâmat intangibili, aproape că a
destructurat din temelii partide, a reţinut finanţatori, afacerişti,
asfaltatori, oligarhi, şefi de instituţii, feţele văzute şi nevăzute ale
diverselor puteri subterane. Toţi pe bandă rulantă. Aşa cum era firesc, în
rândul publicului larg, creşterea de încredere în instituţie a crescut automat,
imediat şi exponenţial. Iar DNA a devenit în ochii şi mintea oamenilor drept
principalul promotor al “înfăptuirii Justiţiei”, în tot acest peisaj
semi-paralizat.
Cu aplauzele la scenă deschisă, şi cu aşteptările uriaşe
generate, uneori nerealiste, şi DNA a vrut tot mai mult şi mai mult. Mai mult
sau mai puţin, pe bună dreptate. A început să-i placă noua poziţionare, s-a
îndrăgositit uşor de propria-i poză, devenită unic distribuitor al dreptăţii. Aşa
s-a intrat în cu totul altă etapă. A turat motoarele şi mai mult, a simţit
nevoia să demonstreze ceea ce chiar nu mai era de demonstrat. Ca un lift ce într-un
bloc cu 100 etaje vrea neapărat să urce la etajul 113. Poate cu viteză şi
determinare sparge plafonul, poate ajunge unde doreşte, dar după ce zboară
aiurea prin văzduh, n-o mai poate lua decât în jos. Vertiginos.
Acesta este principalul risc atunci când în goana de a
“curăţi ţara” singur, cu ochii şi cu timpanul lipit la
solicitările publicului, ajungi să evaluezi, doar pentru cote
înşelător de vremelnice după care se ghidează numai politicienii, suspiciunea
de corupţie nu neapărat după rigurozitatea legii. Strada nu dă probele, probele le caută procurorii.
Aşa apar greşelile, instrumentările precare, reinterpretarea
eronată a infracţiunilor, începe pompierismul, se dezlănţuie compunerea, comparaţiile
ce nu-şi au rostul în acte suple şi obiective ale acuzării, impresiile
personale ale procurorilor, senzaţiile ajung să ţină loc de probe, intenţia nu
mai e demonstrată, probatoriile devin şubrede, faptele penale sunt pierdute pe
drum, descrierea clară a activităţii infracţionale lipseşte uneori cu
desăvârşire, apare neglijenţa. Aşa încep marile vicii de fond foarte păguboase pentru
instituţie de asemenea importanţă pe termen lung.
Deşi aş putea, nu voi da exemple cu dosare în care este
cert că s-au comis asemenea erori. Ele încep să se vadă şi se vor observa şi mai
clar în timp. Este adevărat că nicio instituţie nu este perfectă, dar obiectiv,
este îngrijorător că greşelile devin din ce în ce mai dese şi sunt
constatate din ce în ce mai ferm în instanţe. Arestările preventive, constanta
măsurilor de prevenţie cerute, în speţe mari, sunt aprobate de judecători din
ce în ce mai rar. Cum se ştie, la judecata măsurilor de prevenţie sunt
examinate probele forte de pe fond ale dosarului. Aşadar, indicatorul este
destul de serios.
O altă eroare în această goană de a obţine felicitări
în fereastră a rezultat în antagonizarea unei părţi importante din
corpul judecătoresc. În ultimul timp, cum a picat vreo cerere de arestare, cum
s-a dat vreo motivare ce n-a fost pe plac, judecătorii au fost băgaţi en gros
în malaxorul Inspecţiei Judiciare. Ba că sunt suspiciuni de corupţie, ba că
este lipsă de imparţialitate, ba rea intenţie sau diverse alte motive. În general, impresia generată a fost că numai judecătorii au fost
de vină când finalul nu a fost cel aşteptat de DNA.
“Cine este judecătorul care
a avut curajul să nu dea arestare? Cine e judecătorul care a dat această
motivare?”, au rulat titlurile cu accente inchizitoriale. Iar adevărul n-a fost
mereu acesta. Uneori, în această maşină de despicat firu-n patru cu cariere cu
tot au intrat de-a valma şi magistraţi oneşti, severi şi meticuloşi cu aplicarea
literii şi spiritului legii, nu numai părtinitorii sau suspicionaţii. Câteodată
erorile se regăseau chiar în ale procurorilor instrumentări. E greu dar e mai
sănătos să admiţi când greşeşti.
Acestă tendinţă de derapaj de fond s-a propagat rapid
şi în ţară, nu în toate, dar în câteva secţii teritoriale ale DNA. Marile
suspiciuni de corupţie la nivel înalt din teritoriu au început să pice în
derizoriu. Şi la centru şi în teirotriu, au fost reţinute persoane pentru doi
pui, o mămăligă, trei peşti, nişte bucăţi de pastramă, o carcasă de oaie, o
sticlă de whisky, ţuică, vin, apă minerală, un ceainic, o tavă de cupru sau mâncare
pentru câini. Dacă la centru mai nou se
iau personaje neagreate de public direct de pe funcţii fără intrumentări
solide, de ce procurorii din ţară n-ar face şi ei la fel cu tot soiul de
personaje de pe plan local în legptură cu care nici nu se mai obosesc să caute faptele
penale suspectat a fi sâvârşite cu încălcarea legii?
În câteva dintre secţiile teritoriale unde au ajuns
speţe importante, instrumentările încep să scarţâie, alteori arestul preventiv
cerut mereu este respins ferm de instanţe. În câteva situaţii, pe procurori i-a
înghiţit efectiv dosarul. S-au extins atât de mult fără să calculeze exact de
unde şi până unde îi ţin probele, încât devine foarte greu să trimită o speţă
în instanţă pe care au făcut mult zgomot de fond.
Tendinţa crescândă este scăderea calităţii pentru a creşte precipitat
cantitatea. Pentru a fi tot mai multe persoanele importante
anchetate. Pentru că asta cere spirala aşteptării publice. Dar pentru asta
trebuie probatoriu temeinic şi precizie în aplicarea legii. N-ai făcut nimic
dacă ai luat azi doar de urechi un personaj notoriu suspectat de corupţie
dacă-ţi râde în nas peste ceva timp cu o decizie definitivă şi irevocabilă a
unui judecător.
Realitatea faptică a demonstrat că o singură breşă în
instrumentare într-un dosar important, cu probe solide, poate fi diluată de
apărare atât de mult pe parcursul cercetării judecătoreşti şi judecăţii prelungite,
tergiversate uneori şi 9 ani, încât se poate ajunge la achitări răsunătoare. Iar
asta înseamnă în final invalidarea procurorului. Ceea ce cred că nu-şi doreşte
niciun om din DNA.
Pedala acceleraţiei este apăsată intens de câţiva
procurori şi consilieri slab pregătiţi care au ajuns să fie ferm convinşi că
orice zboară e corupţie. Că simpla acţiune de a intra într-o clădire e o dovadă
clară a complicităţii la abuz în serviciu, de exemplu, şi nu mai trebuie probată
şi intenţia celui suspectat a fi complice, că relaţiile nepotrivite sunt probe
de corupţie în instanţă, că două denunţuri ale aceleiaşi persoane care efectiv
se bat cap în cap sunt proba netăgăduită a traficului de influenţă, că orice fel
de profit al unei societăţi comerciale poate fi probă pentru o faptă de abuz în
serviciu cu folos. Şi exemplele pot continua. Succesiv, chiar judecătorii au decis
argumentat pe literă de lege că este greşit, că nu este deloc aşa.
Un alt tertip tot din dorinţa de validare publică şi judecată înainte ca totul
să fie decis de un judecător sunt titluri bombastice, în media, cu informaţii
uneori neprobate, au ajuns să inflameze fals speţe. Ba chiar în
unele situaţii au ajuns să dea serios peste cap dosare importante. Aici,
responsabilitatea deşi împărţită, e realmente într-o singură parte. Unor jurnalişti sau recitatorilor ce nu gândesc sau nu verifică nici nu prea le pasă ce
informaţie distrubuie publicului, dar unui procuror responsabil ce-şi vede
instrumentarea secretă pe care o derulează în presă şi dosarul făcut ţăndări îl
interesează că munca lui grea, susţinută şi legitimă de a prinde un personaj important
suspectat de fapte de corupţie poate să scape aşa, de nici nu-şi mai poate duce
la capăt demersul de a ajunge cu probatoriul în faţa unui judecător.
DNA ar trebui să se hotărască ce vrea. Doreşte să-i
ţină dosarele în instanţe şi să fie demonstraţi şi condamnaţi cei suspectaţi de
fapte de corupţie sau vrea continuă idolatire, cult şi veneraţie cu unică
ancoră de reper, validare şi certitudine strada şi nu instanţa sau rigoarea legii,
cu riscul de a scăpa suspecţii? DNA nu-şi poate permite ca pe speţe importante
să dea chix, să se descopere peste ceva timp că tot ce s-a spus, acuzat şi
scris nu e aşa, nu-şi poate permite achitări strălucite. Chiar şi cu o rată a
achitărilor destul de scăzută, ceea ce într-un stat echilibrat este o altă
anomalie, pe dosarele importante nu prea are voie să rateze, nu are voie să
facă greşeli de fond.
Bineînţeles că nu se întâmplă asta în toate dosarele.
O generalizare a erorilor ar fi nedreaptă . Nicio speţă nu seamănă cu cealaltă,
nicio instrumentare sau probatoriu nu sunt identice, niciun procuror nu seamănă
cu celălalt iar în DNA sunt şi mulţi procurori bine pregătiţi, mai severi, mai
precişi, mai cumpătaţi, experimentaţi care au în lucru speţe extrem de
importante, nu apasă pe acceleraţii de tot felul aiurea, care nu sunt
interesaţi de glorie trecătoare, ci numai de lege, care nu comit astfel de
greşeli. Este îmbucurător că sunt destui, unii chiar tineri şi care ştiu foarte
bine că unica validare trainică, sănătoasă a lui şi a instituţiei o dă
condamnarea citită în instanţă de judecător.
La câţi duşmani are DNA în acest moment, erorile de
genul celor mai sus în anumite cauze însemnate riscă să vicieze fondul şi pot genera
riscul unui bulgăre ce se poate întoarce înapoi, de data asta, peste întreg DNA
cu efect de adevărat bumerang. Ar fi păcat ca după atâta muncă, curaj şi
determinare un demers legitim şi o speranţă publică amplă să se facă praf. Mai
multă cumpătare şi atentă chibzuinţă cu siguranţă n-ar strica.
Niciun om onest, de bună credinţă, căruia-i pasă, înţelege exact ce înseamnă în realitate Justiţia şi care-i adevărata miză nu vrea să asiste la aşa ceva.