Degeaba

MIHAILESTI


Vezi mai multe video din stiri

"Domnule prim-ministru, ce măsuri veți lua, ce-o să faceți ca să evitați asemenea accidente în viitor?"
"O să-i sancționăm pe vinovații de la Mihăilești. O să-i aducem în fața televiziunii și o să-i împușcăm. Am încheiat subiectul."

Întoarce spatele, se urcă în mașina cu girofar și pleacă. Microfoanele se preling pe lângă haina-i prețioasă și mulțimea de pesediști care ies din ședință, pe scările din Ion Ionescu de la Brad. Reporterii rămân fără reacție. Așa suna premierul României, Adrian Năstase, în zilele lui Mai 2004.

18 oameni muriseră, 13 fuseseră răniți sau mutilați pe viață, doi jurnaliști ai Antena 1 își găsiseră acolo sfârșitul, cu microfonul și camera în mână, pentru că ajunseseră primii la o știre, initial, banală.

20 de tone de azotat de amoniu explodase, craterul era uriaș, a fost asfaltat într-o viteză vecină cu demența, resturi umane încă mai erau găsite, iar Guvernul României era într-o plină criză de nervi pentru că veneau alegerile, nu stătea tocmai pe roze și n-avea nevoie de o problemă în plus. Nicidecum una ca asta.

Pe Adrian Năstase n-ai cum să-l iubești. Când îți dădea asemenea răspunsuri, când spunea că ai poteci pe creier sau când îi vedeai rictusul la fiecare țârâit nevinovat de telefon în nederanjantele conferințe de presă, te întrebai: "oare când o să se sfârșească ?". Și s-a sfârșit. S-a sfârșit și pentru Miron Mitrea, marele asfaltator al Mihăileștiului. "Măi, de ce să deviez traficul? A fost atentat, a fost vreo bombă? Soluția a fost una firească. Am decis ca drumul să fie redat traficului cât mai repede", spunea Mitrea la vremea aceea. N-am să-l uit niciodată.

Așa cum n-am să uit noaptea aceea când mulți oameni din Antenă au stat până-n creierii dimineții, într-un birou obscur, să recupereze tot ceea ce mai putea fi salvat din camera lui Ionuț Barbu. Marius Tucă, dacă nu mă înșeală memoria, a fost cel care undeva, pe seară, a adus camera și microfonul Elenei Popescu, recuperate din Mihăilești de oamenii de la Jurnalul. Bogdănescu, director tehnic al Antena 1 pe atunci, cu ochelarii pe nas și cu penseta în mână, în centrul unui grup de oameni, se chinuia să nu piardă niciun micron din banda aia. Pentru că pe banda aia era viață și era moarte, pe care le-am văzut cu toții îngroziți după câteva ore.

Imaginile s-au folosit în ziua ce a venit și în zilele următoare. A fost poate cea mai dură campanie a Antenei împotriva Guvernului Năstase. Meritată în totalitate. Puneam cap la cap declarațiile, reacțiile guvernanților cu ceea ce era în teren, cu ceea ce nu se întâmpla în Justiție, cu dramele și suferințele acelor oameni. Și oamenii câștigau mereu. Ei și numai ei aveau dreptate.

Ani buni camera, microfonul și caseta au stat în biroul lui Petreanu și al șefilor ce i-au urmat. Acum nu mai sunt acolo. Dar de fiecare dată când intram și stăteam mai mult, fără să vreau, privirea le cuprindea. Și-mi aduceam aminte. Uneori mai mult, alteori mai puțin.

Îmi aminteam că oamenii ăia sfârtecați, Ionuț Barbu, Elena Popescu și restul de 16 au murit degeaba. La fel și cei răniți sau mutilați. Absolut degeaba.

Continuarea...într-un text care face diferența, o postare marca Vlad Petreanu.