Când Daniel Morar și-a dărâmat singur statuia

N-am să înțeleg niciodată de ce trebuie să cităm din alții când mai simplu și corect ar fi să spunem adevărul. N-am să înțeleg de ce uneori uităm care ne este meseria. Niciodată n-am să pricep de ce trebuie să ne închinăm la mai mulți Dumnezei, când pe lumea asta este doar unul. N-am să reușesc să înțeleg sentimente ca ura, iraționalul dus dincolo de extrem sau talibanismul uneori vecin cu nebunia. Niciodată  nu mă voi preface că plouă, când toată lumea știe nu e deloc așa. Și nimeni nu vorbește. Nu vând castraveți la grădinari, cum spune un prieten, mai pe românește.

“Am vrut să schimbăm atitudini, am vrut să schimbăm regulile, am vrut să arătăm societătii românesti că se poate face și altceva. Am vrut să schimbăm ideea societătii românești despre Justiție, am vrut să arătăm noi, procurorii DNA, că orice persoană în momentul în care corupe sau se lasă coruptă ajunge la închisoare și trebuie să plătească pentru acest lucru.(…)”

“În România, după cum ați vazut cu toții, era o intensă dezbatere despre numele persoanelor care vor conduce de aici înainte Ministerul Public, fie că era Procurorul General al României, fie că era Procurorul Șef al DNA. În această mare de incertitudini, a apărut la un moment dat o certitudine: oricine poate fi Procuror General al României, oricine, mai puțin Daniel Morar. Deși în principiu această atitudine este una criticabilă, am acceptat-o. Am acceptat-o pentru că venea de la vocile cele mai importante, haideți să spunem din statul român.(…)”

“Singura mea miză a rămas aceea ca în fruntea DNA să fie cei mai buni oameni, nu cei buni, nu cei medii, oamenii buni și oamenii medii generează și realizează performanțe medii si bune. Doar oamenii foarte buni sunt cei care fac diferența, doar ei sunt cei care contează la acest nivel. Prin urmare, în aceasta notă, în aceasta cheie trebuie înteleasa declarația mea din aceasta săptămână în care mi-am manifestat opinia că în fruntea Direcției Naționale Anticorupție trebuie să fie un procuror din DNA. Sunt oameni validati, sunt oameni foarte bine pregătiti profesional, sunt printre cei mai buni.(…)

“Le cer acestor magistrați să-și păstreze aceeași atitudine în măsura în care pot, ca să vă pot cere dumneavoastră să îi ajutați cât puteți și că pot cere Comisiei Europene să manifeste aceleași standard de exigență, aceleași criterii de apreciere a Justiției române ca și până acum (…).”

“Tot zilele trecute, inclusiv aseară, am aflat că sunt pe cale să generez o mare problemă constituțională, sunt pe cale să declanșez un conflict între puterile statului. Pare un lucru serios și nu vreau să fac asta. Acesta este motivul pentru care am decis să pun capăt carierei mele în fruntea Ministerului Public”

- Daniel Morar, fost Procuror Șef al DNA, fost Prim Adjunct al Procurorului General al României

Special la auzul acestor vorbe, rostite apăsat într-o vineri, pe ora 11.00, a lui Aprilie 2013, câteva mașini dintr-o coloană s-au oprit pe DN1. Oamenii au coborât să ia puțin aer pentru că nu mai puteau. Îl ascultau la radio pe cel mai respectat om din Justiția română. Ieșea din Ministerul Public. Oamenii au început să plângă.

Au plans și la masă. Mâncau și unii plângeau. Eram la un seminar. A fost un cutremur. Alții n-au mai venit deloc, în DNA erau liste de susținere a procedurii propuse și susținute de Daniel Morar în CSM. Toată lumea a fost alături de fostul procuror șef al DNA, pe atunci așa zisa “problemă constituțională a României”. O statuie.

Cu câteva zile înainte de anunț, într-un interviu pe care mi l-a acordat, procurorul Daniel Morar aproape că și-a pus în direct, în văzul României, toată cariera pe masă. A spus cu subiect și predicat cine trebuie să fie în fruntea DNA, cine e apt în viziunea lui să conducă, cine avea capacitate și experiență și cine nu, a spus că nu e bine. În acea seară și-a jucat și mandatul de judecător la Curtea Constituțională. A rămas totuși în funcție.

Cu acele credințe Daniel Morar a plecat din sistem. Conflictul, și atunci, ca și acum, devenise public. Degenerase. La vremea aceea, se lupta deja de 4 ani cu Parchetul General și SRI. O tâmpenie s-a transformat într-un război personal care în timp a căpătat proporții uriașe. Atunci Daniel Morar a pierdut. Au trecut deja 6 ani, și-acum s-a ajuns, paradoxal, în același punct.  Conflict instituțional fără precedent între puterile statului.

Adevărata miză a fostului procuror șef al DNA, așa cum a mărturisit-o la plecare, a fost și a rămas DNA. Cumva acest conflict personal l-a dus la un război fără menajamente pe care, vrem să recunoaștem sau nu, l-a continuat fără încetare la Curtea Constituțională.

S-o spunem sincer: șeful de facto al CCR este procurorul Daniel Morar. Este judecător, dar a fost și va rămâne procuror. Este un om care are meseria în sânge.

În timp, s-a impus ca un atent cunoscător al legilor și al funcționării statului român. La ce oameni și ce expertiză este în CCR, nici n-a fost foarte greu. Daniel Morar este printre puținii, dacă nu singurul, care știe exact care sunt pârghiile de funcționare ale instituțiilor anticorupție și nu numai. Pentru că el le-a pus pe picioare, el a lucrat cu ele. Atunci nu mai era nicio problemă.

Conflictul personal dus până dincolo de limitele acceptabile l-au determinat, în timp, să capaciteze toată Curtea Constituțională, așa cum a făcut și cu CSM și DNA în trecut. Și a început bucată cu bucată să așeze legislativ instituțiile statului român, din temelii, așa cum vrea el. Viziunea este total diferită, prinsă într-un război ce pare nesfârșit și care dăunează României.

În esență, durerea în timp a devenit funcționarea DNA la capacități aproape maxime. Nu a convenit nici că DNA este cea mai credibilă instituție anticorupție a momentului. Nu convin procurorii, nu convin judecătorii, nu este de acceptat că oameni apropiați au plecat cu coada între picioare, că mari dosare sunt continuate sau descoperite, că se fac arestări preventive.

Secțiile teritoriale paralizate atâția ani au început să se miște, oamenii slabi și-au dovedit neputința, oamenii prezentați a fi profesioniști s-au dovedit a fi cel puțin catastrofe. Este și asta o realitate care trebuie acceptată.

Aici filosofiile de lucru și de viață se ciocnesc. Însă fiecare șef are dreptul la propriul mod de lucru, la propria echipă și propria concepție și propriul stil. Acum DNA funcționează, asta știe toată lumea. Asta este foarte bine.

Oamenii buni sunt cei care fac diferența, dar “oamenii buni” nu sunt deloc toți cei nominalizați pe vremuri. Apoi “problema funcționării” DNA a fost pusă în brațele SRI, ulterior și a judecătorilor. În general, cam nimic nu este bine și cam totul trebuie reașezat. Asta s-a apucat de mai bine de o jumătate de an Curtea Constituțională să facă. Reașează practic instrumentele de luptă anticorupție ale tuturor procurorilor țării. O face pentru că poate. Și pentru că tot ce decide este obligatoriu să fie respectat cu sfințenie.

Așadar, mai întâi, au fost declarate neconstituționale secțiuni întregi din Codul de Procedură Penală. Controlul judidiciar, controlul judiciar pe cauțiune, procedurile de camera preliminară, plângerea la soluție. În majoritatea cazurilor, raportor pe spețe a fost Daniel Morar. Ca și în trecutul carierei, colegii l-au urmat. Culmea este că pe controlul judiciar a fost nevoie de intervenția de urgență a Guvernului ca dosarele DNA să nu fie dărâmate și zeci de infractori celebri să nu scape. Curtea s-a arătat îngrijorată de borfașii României.

Al doilea asalt a pornit la sfârșitul anului trecut. Legea cartelelor pre pay a fost declarată neconstituțională deși nimeni nu știe până acum de ce românii cu abonamente sunt mai proști decât corupții cu cartele. Nu s-a plâns nimeni de nerespectarea drepturilor omului sau de invadarea vieții private. Apoi legea retenției datelor a fost suspendată cu totul din vigoare iar legea securității cibernetice a picat cu totul la Curte săptămâna trecută. Pe toate cele trei spețele raportor a fost procurorul Daniel Morar.

Legile nu erau perfecte, dar foarte probabil, niciun act ce atingea sistemul judiciar n-ar fi trecut fără să fie demolat cu totul de Curtea Constituțională.

Cel mai grav derapaj este desființarea legii privind retenția datelor, legea 82/2012. Potrivit unei statistici a Consiliului Superior al Magistraturii, în 2013, 12. 322 de dosare penale au fost întocmite pe baza funcționării acestei legi. Adică 10% din totalul dosarelor din toată țara.  Legea a fost suspendată de 7 luni, dosarele uneori nu se pot face, alteori se instrumentează mult mai greu. Vorbim despre toată gama de infracțiuni. Clasa politică și infractorii n-au niciun interes să accelereze inițierea legii pentru că îi vizează și pe ei direct. Și așa, curat constituțional, se încetinește lupta.

De ce face asta un om al Justiției? De ce legea a fost extinsă voit și la organele penale care-și luau oricum mandat de la judecător? De ce au fost afectate toate parchetele din țară și DNA? De ce la inițierea legii același om al Justiției a cerut pârghia legislativă, s-a folosit de ea în instrumentări importante și acum o taie? Se apucă acum toți cei nouă judecători ai Curții să întocmească cele peste 6000 de dosare,cât statistic s-au pierdut în 6 luni? De unde mai iei fizic și retroactiv datele? Răspunsurile la toate aceste întrebări nu există.

Prin demolarea acestei legi importante există doar certitudinea că acest conflict personal a fost transformat într-unul instituțional și constitutional nepermis. Au fost depășite orice limite. Ca atare, sub acest asalt, instituțiile vizate – atât DNA cât și SRI- au fost nevoite să reacționeze. Mai întâi, prin comunicate de presă și uneori prin declarații publice. Asta a deranjat și totul a ajuns public.

S-a degenerat imediat într-o adevărată isterie națională, folosindu-se vechile referene și spaime ale românilor vizavi de Securitate, Poliție Politică, ascultarea telefoanelor, urmărirea pas cu pas și retoricile privind libertatea, invadarea vieții personale și drepturile omului. S-a mai spus, din aceeași zonă, că serviciile au acum prea multă putere. Paradoxal, n-au mai multă decât acum câțiva ani, n-au mai multă decât în 2012 sau decât în 2014, când se spunea că aleg însuși Președintele României. Aceste teorii atent inoculate au fost invalidate de realitate. Nu serviciile de informații au ales șeful statului, ci românii.

Culmea este că serviciile de informații au acum mai puțină putere. Pentru că tocmai s-a desființat o lege. Nimeni nu spune că legea retenției datelor funcționa și, până acum, nimeni nu s-a plâns de toate grozăviile de mai sus. Însă atunci când dai o gaură legislativă se numește vid. Adică nu mai este nimic. Legea 82/2012 care exista...nu mai există. Și asta e tot o realitate.

Abordările emoționale au continuat. Judecătorii s-au plâns că sunt presați de comunicate de presă, că se simt amenințați de un politician- de Sebastian Ghiță, s-au plâns chiar Comisiei Eurpene. Suprarealism tragi-comic halucinant, interpretări, parabole și realități duale cu consecințe grave asupra statului român. CCR contra tuturor. Franz Kafka dacă n-ar fi murit, la cei peste 130 de ani pe care i-ar fi avut acum, foarte probabil ar mai fi scris o carte.

În același registru, se cere deîndată medierea Președintelui Iohannis. Dacă nu o face se spune că nu-și mai exercită atribuțiile constituționale. Nu înțeleg ce anume trebuie să medieze șeful statului din moment ce toată Curtea Constituțională aproape că s-a apucat să legifereze în motivări? Ce să negociezi când deciziile Curții sunt definitive și general obligatorii pentru toată lumea? Inclusiv pentru Președinte.

Astăzi, procurorul care a declanșat jihadul s-a trezit cu propria instituție băgată-n într-un scandal uriaș, cu principiul demolator și bătătorit “toți pentru unul, unul pentru toți- murim până la capăt” în plină funcțiune, cu parte a ”edificiului instituțional al statului de drept” decredibilizat puternic în ochii românilor și cu un coleg urmărit penal pentru constituire de grup infracțional organizat și pentru alte fapte de corupție foarte grave, presărat cu interlopi și struți, pe care nu poate să-l urnească legal din funcție. Așa Curtea Constituțională a intrat cu totul în capul într-un zid din care nu prea mai știe cum să iasă.

Nimeni, niciodată, n-a contestat meritele nimănui. Măreția unui om vine din ceea ce lasă în urmă. Instituții trainice, puternice, eficace, solide care duc țara înainte.

Nu cred în energii demolatorare, în ură oarbă, în sedimentare obsesivă și anuală a straturilor de orgolii, nu cred în cei care privesc mereu și mereu în urmă cu mânie. Nu așa se construiește sănătos o țară, nu așa se fundamentează un stat puternic.

Daniel Morar nu este nici statul român, nici Dumnezeul României, nici Justiția, așa cum statul român nu poată numele nici vreunui politician, procuror, judecător sau șef de serviciu secret sau de parchet, fie el și DNA. Statul îl reprezintă instituțiile lui în ansamblu. Statul de drept înseamnă instituții funcționale, neamputate și neterfelite într-o hărmălaie paroxistică vecină cu nebunia. 

Procurorul Daniel Morar este doar un om care acum greșește. Când în loc să construiască a ales să dârâme, probabil n-a crezut nicio clipă că își demolează singur ceea ce are mai de preț: statuia.

Aici suntem.