“Victor, ce vrei TU să faci pentru România?”

Orice ar fi răspuns cu adevărat la această întrebare Victor, premierul României, acum două luni jumătate, vicepreședintelui american, Joe Biden, în Casa Albă, au fost doar vorbe. Foarte important este ce-a făcut, în realitate, șeful Executivului român odată întors în București.

La ora la care scriu, Victoria Nuland, un important oficial american, trimis special al șefului diplomației SUA, John Kerry, este deja în Vilnius. Într-un turneu european fulger, de șase zile, care cuprinde alte patru state importante, administrația americană a inclus și România. Bucureștiul este singura capitală unde Victoria Nuland, o atentă cunoscătoare a realităților românești și a spațiului ex-sovietic, va sta două zile și are mai mult de lucru. Mâine va sosi.

“Eforturile pentru consolidarea statului de drept, probleme bilaterale și regionale” sunt pe agenda de discuții a asistentului pentru afaceri europene și eurasiatice al Departamentului de Stat. Asta înseamnă că, pentru a treia oară, în ultimul an și jumătate, administrația americană pune extrem de serios în discuție funcționarea parteneriatului strategic cu România.

Ultima dată,  SUA au transmis direct șefului Guvernului de la București, Victor Ponta, că asta înseamnă “instituții puternice, sistem judiciar și procurori independenți și puternici”. Și Casa Albă i-a scris premierului român, negru pe alb, într-un comunicat, că “succesul României ca partener democratic al SUA, cu stat de drept puternic, este vital” și “rămâne, în mod considerabil”, printre interesele comune ale celor două țări partenere.

Acum două luni și jumătate, la 10 minute după întâlnirea cu vicepreședintele american, Joe Biden, Victor Ponta a recunoscut că purtase discuții în Casa Albă despre o Justiție independentă și eficientă, că dăduse asigurări inclusiv că, în România, partea americană “nu va păți ca pe nu știu unde în lume și trebuie să fugă cu elicopterul”. După nici 24 de ore, tot din Washington D.C., același premier al României nega totul, ba chiar îl ridiculiza în România, într-un interviu transmis în direct, pe Philip Gordon, primul trimis al administrației americane la București devenit între timp asistent special al președintelui SUA, Barack Obama.

De atunci, timp de două luni și jumătate, premierul României a trecut la fapte. Ca atare, până acum, Victoria Nuland și nici Departamentul de Stat nu și l-au trecut pe Victor Ponta în program. Fără să vrea, chiar ministrul de externe, Titus Corlățean atunci când încerca să explice că "programul primului ministru era făcut de multă vreme și n-a mai putut fi schimbat" s-a scăpat și a zis că, de fapt, "agenda a făcut-o partea americană". Pus față-n față cu această situație extrem de delicată generată de un refuz ferm, premierul român a plecat, într-o deplasare privată, la Viena. Un alibi care nu se știe cât va ține, dar totuși a fugit în apropiere în caz că ceva, pe ultima sută de metri, se va schimba.

Statul de drept s-a zdruncinat și se cutremură continuu la București de un an și jumătate. Puterea politică, reprezentată de Executiv, nu poate accepta separația puterilor în stat, funcționarea unei Justiții independente, nesubordonarea politică a magistraților, transparența decizională, continuarea luptei anticorupție și nici libertatea de exprimare. Un pachet exploziv, letal pentru democrație, bubuie din când în când într-un stat partener al SUA, membru al NATO și al Uniunii Europene. Fără ancora de stabilitate care a reprezentat-o de un deceniu Președinția României, după câte s-au petrecut și urmează să se întâmple în acest an prin excelență electoral, nimeni nu știe dacă ceva, cumva, va mai rezista în București.

Numai pe invers a ales de când s-a întors de la Washington, premierul României, Victor Ponta. Decizia politică, puterea judiciară și libertatea presei- toate sunt în acest moment viciate de extrem de puternice grupuri de interse și de presiune, unele partinice, altele cu accente infracționale, cu care a pactizat și care sunt încurajate de șeful Executivului să facă orice doar pentru a avea el liniște, susținere electorală, protecție mediatică și sprijin asigurat într-o eventuală cursă prezidențială. Pe Victor Ponta nu-l prea interesează România, îl preocupă, în mod cinic, numai destinul său care, din punct de vedere politic, va fi pus în joc în acest an.

DECIZIA POLITICĂ. Prin “Marțea neagră”, ziua în care partidul condus de Victor Ponta a inițiat și votat, alături de partenerul de guvernare, legalizarea corupției la București, șeful Executivului român, fost procuror, a demonstrat că între Washington și ilegalitate, este mai aproape de cea din urmă. Modificările la Codul Penal, legea amnistiei și grațierii, pregătirea unei ordonanțe de urgență pentru eliberarea unor clienți politici din pușcărie, demisia subită a Avocatului Poporului- toate au arătat că în București, oricând, statul de drept se poate dărâma “cărămidă cu cărămidă” la comandă politică. Iar Victor Ponta nu numai că a știut totul dar, în subteran, a și aprobat. Un commando politic infracțional format în principal din personaje certate cu legea, fără niciun fel de repect pentru valori și principii, toate apropiate și acceptate de premierul României erau pe punctul să arunce statul român înapoi în timp cu un deceniu. Tot Occidentul a reacționat vehement, tăvălugul s-a oprit puțin numai datorită reacției unei părți din media. Însă și acum șeful Executivului de la București este alături de prietenii săi.

“Afacerea” Roșia Montană, “afacerea” Rompetrol, China- sunt alte trei exemple deocamdată cunoscute publicului care-l pun serios pe premierul României sub semnul întrebării. În spatele vorbelor lui, sunt fapte. Iar faptele sunt coodonate și comandate de aceleași puternice grupuri de interese și presiune. Vorbim despre mulți bani, despre influență și poate chiar despre modificarea unor orientări strategice ale României. În toate acestea, de exemplu, rolul cercului de apropiați ai premierului de la București este mai important decât se credea.

     

JUSTIȚIA. Decapitarea șefilor secției I a DNA, motorul principalei instituții anticorupție din România doar pentru că s-a trimis în judecată un dosar care devoala un mecanism politic de fraudă în timpul unui proces democratic – și asta a plănuit și a și reușit Victor Ponta, premierul României. Colegii săi din studenție, ministrul Justiției, Robert Cazanciuc, și procurorul general al României, Tiberiu Nițu, au fost în toată această acțiune doar buni prieteni și simpli executanți.

Desele intimidări publice la adresa procurorilor și judecătorilor în timp ce instrumentau sau chiar judecau importante dosare de corupție, pactizarea declarată cu infractorii ulterior condamnați, presiuni și reușite în oprirea unor anchete în plină desfășurare ( cazul Bolintineanu)- toate acestea l-au pus în opoziție pe premierul de la București cu orice concept al statului de drept care ar putea fi înțeles de  Occident sau Uniunea Europeană.

Când îți sunt mai aprope de suflet, de interes sau de puterea financiară un Becali, un Voiculescu, un Fenechiu, un Dragnea, un Năstase sau orice alt condamnat definitiv și irevocabil cu executare, în momentul acela, premierul României se poziționează mult prea departe de Washington. Se apropie mai degrabă, prin atitudine vizavi de Justiție de un alt om politic pe care-l admiră. Numele lui este Recep Tayyip Erdogan. Întreg Occidentul privește cu îngrijorare ceea ce se întâmplă în Istanbul.

În mod extrem de periculos, Parchetul General este, de ceva timp, subordonat politic premierului de la București și apropiaților săi. Există presiuni uriașe pe procurori și judecători și în alte dosare dificile pentru cercul de partid și nu numai al primului ministru. Dosarul de Prahova “Păvăleanu- Alexe” ce aduce la lumină un adevărat grup infracțional organizat este doar un exemplu. Dosarul Constantin Nicolescu, în care s-a dat deja o sentință nedefinitivă de închisoare cu executare, este alt exemplu.

Ultima lovitură dată Justiției a constat în subordonarea fără dubiu a Consiliului Superior al Magistraturii, instituția care ar trebui să garanteze independența actului de Justiție. Negocierile politice de culise purtate de tot de amicii primului ministru au adus pe funcție un președinte și un vicepreședinte al CSM care, într-un an, cel mai probabil, vor goli de substanță și însemnătate întreaga instituție. Șeful secției de judecători aproape că nu are niciun cuvânt de spus iar șeful secției de procurori este mai apropiat de infractori decât de actul de Justiție. Totul s-a văzut de a doua zi, de când, în cazul Năstase, același premier de la București ,Victor Ponta, prin atitudine, a derapat.

       

 LIBERTATEA PRESEI. Să explici în acest moment unei Puteri ca acestea ce înseamnă libertatea de exprimare, ce presupune informarea corectă a publicului, ce necesită echilibrul, deontologia, credibilitatea și, până la urmă, meseria de jurnalist este un exercițiu pe cât de inutil, pe atât de periculos. Te poți trezi cu câteva telefoane de amenințare pe care nici marii infractori ai României n-au avut până acum curajul să le dea. Te poți trezi cu presiuni, cu interdicții, poți ajunge trezi mutat, schimbat, cu contractul tăiat sau dat afară.

Vârful de lance al acestei operațiuni care implică importante mișcări în presă este același bun prieten al premierului, afaceristul și deputatul Sebastian Ghiță. Odată ce-a dat mâna cu puterea lui Dan Voiculescu, Ghiță face orice pentru a-și proteja mediatic prietenul pe care vrea să-l pună în fruntea statului. Ținta este unanimitatea, crearea unei realități publice paralele și influențarea/ intoxicarea electoratului în perspectiva alegerilor ce vin.

Ca atare, se cumpără asiduu tot ce mișcă în presă, se destructurează la bucată televiziuni, se comandă în mod direct instituții care ar trebui să vegheze la derapajele mediatice, se influențează și comandă politici editoriale. Un flux financiar nemaiîntâlnit dar provenit numai din contracte cu statul, adică din bani publici, este direcționat doar spre cercul intim de decizie al șefului Executivului. Fiecare are un preț, se spune.

Câteva voci libere și zone din presă n-au- se dovedește. Asta deranjează extrem de tare. Iar cei care trebuie “executați” sunt luați om la om, presați și intimidați. Uneori, execuțiile reușesc, alteori nu. Un singur lucru este aproape cert: nici chiar Adrian Năstase nu acționa atât de cinic, de clar și ferm.

ȘANTAJAREA OCCIDENTULUI. O premieră absolută în mandatul premierului de la București o reprezintă amenințările și șantajul adresate partenerului strategic al României- Statele Unite ale Americii. “Chevronul investește în România sau poate să plece dacă nu se aplică legea. Nu mi-a zis nimeni vreodată de la Chevron cum e cu paralemtnarii. Aici cred că a fost o greșeală (...) I-am transmis însărcinatului cu afaceri al SUA că nu trebuie să ne atragă atenția niciodată la nimic.(...) De atras atenția nu ne mai atrage nici Moscova, nici altcineva (...) Ideea că o ambasadă atrage atenția este o idee total greșită”, a declarant șeful Executivului român.

Niciun premier sau președinte al României n-a adresat asemenea mesaj în ultimii 25 de ani, partenerului strategic și aliatului României din NATO- SUA.

Statul sunt eu, a spus de fapt șeful Executivului. Dacă vreau eu, aplic legea, dacă nu, nu- Chevronul- o investiție majoră și strategică a României, poate să plece din țară. Tot eu sunt legea, doar eu o fac și tot eu o aplic. Indiferent ce aș săvârși, când este vorba de un premier- șef de Executiv, nu înseamnă că este ilegal. Ca atare, în fața oricăror acțiuni ale mele, tot Occidentul trebuie să tacă. Așa a gândit și Richard Nixon. A demisionat din funcția de președinte al SUA acum 40 de ani.

Esențial este că în spatele tuturor celor de mai sus sunt fapte și acțiuni concrete. Fată-n față cu aceste certitudini, limbajul dublu al premierului a falimentat, dimensiunea sa externă la care a tot lucrat intens tot cercul de apropiați s-a evaporat. Ce-a făcut, încă mai face și ce și-a propus Victor Ponta pentru România este evident, nu mai necesită pentru nimeni niciun cuvânt, nicio explicație.

Două lucruri par însă evidente: greu de crezut că premierul de la București, cumva, se va opri. Și, în același timp, este imposibil de gândit că cineva va accepta ca România s-o ia pe acest drum.

Pentru România, Uniunea Europeană, NATO, partenerii săi strategici dar și pentru regiune, riscurile unui asemenea derapaj sunt majore.

Cineva, cu siguranță, va pierde. Foarte probabil, nu vor fi cei care, în mod sincer și cinstit, au pus întrebarea de mai sus. Ci acei care au răspuns... exact așa cum au răspuns. Fiecare pasăre piere pe limba sa.