Premierul "bine, pa!"

FRICA. De când a ajuns premier al României, Victor Ponta trăiește o permanentă frică. De toți și de toate, de rezultatele acțiunilor sale, până și de sine. De oricine și orice. Această stare psihică de tulburare adâncă și de neliniște profundă, cu pericole reale sau imaginare, în realitate, i-a diminuat continuu actul guvernării, capacitățile, l-a făcut într-un an și jumătate să ajungă ceea ce este acum: un prim-ministru slab, care se autoflagelează aproape zilnic și care, în mod inexplicabil și cu o viteză uluitoare, parcă se prăbușește în sine. Trist și periculos în același timp este că șeful Executivului român dă senzația că a optat definitiv pentru acest drum fără de întoarcere. Pur și simplu, nu se mai poate opri.

Vorbim despre frică. Să ne amintim puțin: premierul României, proaspăt numit în funcție, a declanșat o suspendare a unui șef de stat din frică de Parchet. Avea o plângere pe uzurpare de calități oficiale. Era conștient că încălcase Constituția pentru că plecase în locul Președintelui la Bruxelles.
Șeful Executivului s-a speriat fantastic și de protestele anti-Roșia Montană și, în general, de orice formă de manifestare democratică în statul său. Din frică, n-a semnat niciun act în Guvern, a refuzat să-și asume proiectul și apoi, tot din frică, a început să-și dedubleze personalitatea. Ca premier, susținea totul, ca deputat, respingea ferm.
Tot din teamă, de partidul său de astă dată, cu rădăcini penale, a devenit apărătorul public al multor politicieni certați cu legea, fie ei arestați, inculpați sau condamnați. Exemplele sunt nenumărate. Să nu uităm: premierul României este un fost procuror.
Din frică de exploatarea mediatică a propriilor gafe, a făcut un pact de neagresiune și cu condamnatul în primă instanță la 5 ani de închisoare cu executare, Dan Voiculescu. A început să iubească Antena 3 doar ca să-i dea liniștea de a nu fi criticat.
Din spaimă, frică și lipsă de asumare, a plecat și la Johannesburg când, în țara sa, același partid pe care îl conduce dărâma Codul Penal și legaliza corupția. Premierul știa exact ceea ce se întâmpla în București.
Când a auzit și că emisarul Departamentului de Stat al SUA aterizează în România, același premier s-a urcat rapid în avion și, tot din teamă, a decolat spre alte văzduhuri. Simțea frica de a i se reproșa, în mod public,ceva.

O frică perpetuă îl determină tot timpul să gafeze. Îi e spaimă că se prăbușește în sondaje, îl sperie gândul că este criticat la televizor și că văd românii. Îl cotropesc băsiștii. Deși ar vrea, îi e frică să și candideze la Președinție de teamă să nu piardă totul. Este speriat și de liberali care ar putea fi vocali în Opoziție, îi e frică de retorica lui Crin Antonescu, îi dă dureri de cap puterea lui Liviu Dragnea, țipetele baronilor, ale propriilor colegi, articolele și întrebările dificile ale ziariștilor. Uneori, chiar se simte atacat când nimeni nu-l atacă.
Când sunt situații dificile pentru guvernare și țară, șeful Executivului de la București, tot din frică, dispare, se ascunde, fuge de-a dreptul sau o ia bărbătește la sănătoasa. "Bine,pa!"

MINCIUNA. Cât poate să mintă un om? Dar un prim-ministru? Oricât, atât timp cât o face cu sârguință și conștiinciozitate în fiecare zi. În linii mari, asta a citit premierul într-o anumită carte. În sinea lui și a prietenilor săi, asta este rețeta aleasă pentru succes. Crearea unei alte realități. Un Tony Blair est-european, așa se vede premierul de la București. De ce, ce trăsături, fapte și realizări au în comun cele două personaje? Nimeni nu știe mai exact.

Mitomania se definește însă ca boala psihică caracterizată prin tendința de a denatura adevărul, de a inventa fapte care nu s-au petrecut în realitate, mania patologică de a fabula.
Așa că, în mai bine de un an și jumătate, spirala minciunilor a atins cote nedepășite de niciun politician post-decembrist în România. Pur și simplu, s-a pierdut demult numărul și viteza minciunilor spuse. Uneori, nu mai ține minte ce zice. Alteori, culmea, își amintește. De câteva ori, în ultimele interviuri, a reușit să se contrazică singur chiar în aceeași propoziție sau frază rostită. Ca să afli uneori adevărul, trebuie să citești tot ce spune dar fix pe dos. Este ca și cum ai privi pe geam, vezi că e Soare, iar șeful Executivului îți spune că noaptea abia a început.
Minciuna continuă și uneori din nimic spusă este și o formă proprie, conștientă și controlabilă doar de sine de autoapărare. Cine, eu? Băsescu! Logica nu există. "Bine, pa!"

TELEVIZORUL. M-a întrebat mai demult un jurnalist străin, la modul cel mai serios, când are timp să muncească premierul României și câte televizoare are, de fapt, în birou. Habar n-aveam. "Se uită la toate odată? E în direct, prin telefon, peste tot". Omul era șocat, nu mai văzuse așa ceva niciodată: un șef de Guvern care să stea tot timpul la televizor. "Un tv freak", în sensul de fanatic, dependent, l-a etichetat foarte rece ziaristul.
Până la urmă, realitatea asta este. Când nu e în briefing la PSD, e în conferință la USL. Când nu e la USL, e la Guvern, la masa Excutivului sau în sala de presă. Spune aceleași lucruri. Dacă nu, este în direct, la intrare, la ieșire, de mai multe ori, din Parlament. E peste tot. Prin telefon, live din birou sau în toate studiourile de televiziune pe rând, din țară și din străinătate. Vine singur. E și în poze cu ciobani și, în general, cu oricine poate și este în viață. Își face și albume. Pe facebook sau pe twitter. Televizorul, imaginea pe care vrea să și-o proiecteze, cu accente butaforice, este singura șansă politică pe care a ales-o de a supraviețui.
Numai că supramediatizarea excesivă pare că ușor, ușor i se întoarce împotrivă șefului Guvernului. Când depășești într-un timp relativ scurt niște limite suportabile, trebuie să fii conștient de un singur lucru: ajungi, cu succes, fără niciun ajutor, cel mai nesuferit om de pe micul ecran. "Bine, pa!"  

TRĂIREA. Cât de des l-ați văzut râzând sau transmițându-vă o stare de bine pe premierul României? Când l-ați simțit cu adevărat îndurerat, remușcat sau rușinat așa cum erați voi, în acea clipă? De multe ori, nu transmite nimic. E gol, lipsit de naturalețe, aproape artificial. Alteori, când pur și simplu te doare pentru alții, el îți trage un zâmbet. Când ești revoltat de-a dreptul, el face glumițe. Nu-i pasă, nu rezonează, n-are niciun pic de empatie. E vorba de o incapacitate emoțională și cognitivă de a simți ceea ceea ce, la un moment dat, simt toți.

Te duci să te relaxezi la baschet, când oamenii țipă la televizor că sunt prinși prin nămeți sub cod roșu. Nimeni nu spune că trebuia să dai cu lopata, dar nici nu poți să bați mingea cu gașca aproape în dispreț.

Te duci iar la televizor să spui aceleași nimicuri, când se prăbușesc avioane și de cinci ore știi că șapte suflete nu pot fi găsite deloc. Mai tragi și-un restaurant, o bârfă mică și-o totală nepăsare când auzi că un om a murit. Muriseră doi. Apoi, iar te pitești puțin.
Nimeni nu spune că trebuia să o iei la picior prin Apuseni să-i cauți, dar era jobul tău să te asiguri, să faci tot ce-ți stă în putință ca om, ca premier, să fie găsiți acei oameni.
Ești simbolul funcționării și responsabilității statului, al Executivului, ești plătit pentru asta. Cum poți să spui, fără nicio urmă de compasiune, că "au murit la foarte scurt timp de la impact", când pe certificatul de deces al fetei de 23 de ani scrie negru pe alb cauza sfârșitului: Aurelia Ion, "expunere îndelungată la frig". Asta a fost, de-a dreptul, monstruos.
Când faci ce-ai făcut și mai și continui, ești total pe contrasens.

Nu poți să nu simți sau să minți când țara ți-e revoltată. Sau poți să faci și asta, dar înseamnă că ești atât de cinic și preocupat doar de calculele tale meschine, încât nu-ți pasă deloc de poporul tău.
Condamni pentru că refuzi să înțelegi. Tot din frică. Aceea de a-ți recunoaște vina morală, propriile incapacități, greșeli și slăbiciuni.
Te enervezi teribil doar când este vorba strict de tine. Și când cineva îți spune ferm ceva adevărat.
Când te acuză în mod direct, când se vorbește de ceva afaceri, când un procuror excepțional și cu rezultate incontestabile îți spune că tu, fost procuror, nu te-ai remarcat în meserie prin nimic.

N-avem autostrăzi, nu se aplică legi, nu se mai fac reforme, nu se mișcă nimic, nu progresăm, ne izolăm, mor oameni din prostia și inconștiența subordonaților tăi, din nepăsare, din lipsă de reguli, din politicianism. Se fură ca-n codru, se legalizează corupția, românii trăiesc prost. Astea nu te revoltă, nu te fac să tresari, nu te enervează, nu-ți mișcă niciun mușchi pe față. Te doare-n bască, ți-e indiferent.

Sfidarea regulilor morale ale societății și disprețul bunei cuviințe sunt întotdeauna simțite de oameni și tot ei sunt cei care, implacabil, ți le plătesc. 
Oricine ai fi, oricâtă putere ai acumula, orice regim ai conduce și pe oricâte televiziuni ai apărea simultan sau consecutiv, live sau înregistrat, rezultatul este același.

Când țării tale nu-i este "bine", nu poți să-i spui tot timpul "pa"!