Piața Universității. Ziua 4. Gaze lacrimogene."Oamenii care nu există"

Fiți jurnaliști!

Vă place ce vedeți mai sus? De trei zile urmăresc foarte atent reacția presei la tot ceea ce se întâmplă în Piața Universității. Este halucinant și revoltător de-a dreptul. Rușinos pentru noi, ca jurnaliști.
În seara aceasta, strânși a treia zi consecutiv, cei aproape 2000 de tineri, care au avut și altercații cu jandarmii, au început să scandeze "presa română, plină de cianură". Nu știu dacă și pe voi vă pun pe gânduri aceste lucruri, dar pe mine mă pun serios. Să fii om de presă, să auzi asta, cam ce poți să le răspunzi?!

Bugetele impresionante de publicitate pe care le-au băgat cei de la RMCG în toate televiziunile dar, probabil, și dorința liderilor USL de a nu vedea picior de protestatar la televizor, atitudine tipică vremurilor lui Adrian Năstase, au determinat un blocaj mediatic infernal de puternic în a transmite acest eveniment. Aceasta este explicația cinstită.
Bun, dar dacă banii unor companii și dorința unor politicieni dictează, atunci care mai este rolul nostru de jurnaliști?
Eu, spre deosebire de mulți oameni din presă și din politică care au susținut uneori pe bani proiectul Roșia Montană, n-am o opinie formată. Pe acest subiect, până la ora asta, n-am văzut o opinie obiectivă care să mă convingă într-un sens sau altul. Cu certitudine însă este un subiect controversat în care sunt implicate interese mari dar și foarte mulți bani.

Dar nu despre asta este vorba. De trei zile consecutiv, putem vedea de la o poștă care este rolul fundamental al presei și cum se exercită el pe acest eveniment. De data asta, absolut greșit. Spre deosebire de ianuarie 2012, acum televiziunile spun publicului lor, în subliminal, că toți cei 2000 de tineri de la Universitate și controversa Roșia Montană nu există. E corect? Evident că nu e. Dar spre deosebire de anii trecuți, informația acum nu mai este monopolul unui canal sau unui mijloc de informare. Știrea acum circulă cu viteză amețitoare. Se află. Iar dacă nu dai informația, înseamnă că ascunzi ceva. Iar dacă ascunzi ceva publicului cu intenție, te decredibilizezi.
În cazul aceasta, televiziunile, de exemplu, nu trebuie să transmită pro sau contra proiectului, televiziunile însă trebuie să sesizeze telespectatorilor pe care îi slujesc, de exemplu, că 2000 de tineri stau pe jos, în buricul Capitalei, în fața Ministerului de Interne, blocând arterele principale. Televiziunile trebuie să transmită că protestarii au altercații cu jandarmii pe strâzile lăturalnice. Dacă se întâmplă ceva? Dacă se face vreun exces din partea autorităților? Acum un an ne interesa, acum nu? De ce?! Răspundeți voi...
Televiziunile nu pot și nu ar trebui să blocheze asftfel de transmisii, relatări obiective. Dacă o fac, înseamnă că nu-și respectă rolul esențial pe care-l au într-o societate democratică, înseamnă că-și abandonează menirea: aceea de a informa.

În seara aceasta, de exemplu, o prietenă care stă în zona Universității mi-a spus că protestatarii se bat cu jandarmii. Știind că sunt televiziuni acolo, am așteptat să văd dacă vreo televiziune din această țară transmite ceva. O transmisie foarte scurtă am văzut pe Realitatea TV, o alta mai lungă la Digi 24 și una mult mai târziu la B1 TV. Ulterior, B1 a băgat imagini din Piață într-o fereastră. Și cam atât. Restul televiziunilor nu au transmis nimic. Nu mă întrebați de ce pentru că eu, ca jurnalist, o explicație logică nu am.

Consider însă că indiferent care este subiectul, cine este la guvernare, cine este președinte, cine dă publicitate la televiziuni, trebuie să ne facem pe orice subiect meseria până la capăt. Datoria unui jurnalist este față de public, față de societate, și nicidecum față de toți cei de mai sus.

Vă mărturisesc în final faptul că mi-e rușine de tot ceea ce văd de trei zile că se întâmplă cu presa. Și pentru conștiințele voastre, dar și pentru datoria pe care o aveți numai față de adevăr și față de oamenii acestei țări care vă respectă și care au încredere în voi, vă îndemn să fiți jurnaliști!  

Mai jos, aveți ce nu vor RMCG și USL să se vadă la televizor, din primele două zile. Oamenii aceștia pentru noi jurnaliștii, pentru televiziunile din această țară, chiar nu există, chiar nu contează?

"Focul sirian"

 Am scris despre "the new Hama rules". Ca atare, citiți mai jos câteva concluzii excelente ale fostului ambasador american, Ryan Crocker. Ryan Clark Crocker este unul din puținii diplomați decorați cu cea mai înaltă distincție civilă prezidențială, este un diplomat care a supraviețuit unor atentate, Lawrence al Arabiei ( așa cum l-a etichetat Bush), unul dintre cei mai buni diplomați ai SUA ( potrivit lui Panetta și Powell), cu o carieră de 37 de ani în diplomație, un foarte bun cunoscător al Orientului Mijlociu ( Afganistan, Irak, Pakistan, Syria, Kuwait, Liban). El descrie prin fapte, evenimente la care a fost martor și mărturie proprie ce se întâmplă de fapt în Siria și unde ar putea să ducă totul - preluare YaleGlobal. 
De subliniat este și faptul că ambasadorul ( ultimul din fotografie, un apropiat de Leon Panetta, David Patraeus și mulți lideri ai administrației Obama și George W. Bush) lansa asemenea avertismente acum o lună și jumătate, înainte ca intervenția în Siria să devină oficial, pentru public, temă de discuție. 

Containing the Fire in Syria

Supplying arms to Syria or military intervention could make matters worse

NEW HAVEN: The awful conflict in Syria grinds on, with more than 100,000 dead and no end in sight. The calls to “do something” – anything – become louder: arm the rebels, enforce a no-fly zone, send in the Marines. Before the United States acts, Americans should reflect on the realities in Syria in a historical context. Here are some relevant dates and events.

Syria, February 1982: The Assad regime corners the Syrian Muslim Brotherhood in Hama, the country’s fourth largest city. For the minority Alawite government, an offshoot of Shia Islam, the fundamentalist Sunni Brothers are an existential threat. Assad rings the city with armor and artillery, and methodically destroys its center. The Brotherhood is largely eliminated, along with more than 10,000 Sunni civilians. The regime knew that the day of revenge might come and spent years developing the security, intelligence and military apparatus to deal with it.

Lebanon, summer 1982: The Israelis invade Lebanon with twin targets – the Palestine Liberation Organization who control the south and the Syrian Army in Beirut and the Biqa’ Valley. Both are forced to evacuate Beirut, the former by sea under the eyes of US Marines, whose presence was a Palestinian condition against any action by the Israeli military during withdrawal. Days after the Marines’ withdrawal, the Israelis and the Lebanese Force – a Christian militia – enter west Beirut. The latter perpetrate a massacre of Palestinian civilians in the Shatila refugee camp. The cry to “do something” goes up in Washington, and the Marines are returned on an undefined “mission of presence.” Meanwhile, Syria and the new Islamic Republic of Iran forge a strategic alliance and create Hezbollah, an alliance and a militia that figure prominently in the conflict today in Syria. For the US, the consequences were catastrophic. April 1983 saw the bombing of the American Embassy and the greatest loss of embassy officials in the history of US diplomacy. Six months later, the Marine barracks were bombed with the largest loss of Marine lives in a single attack in the history of the corps. I was there for both.

Syria, 1982: The Assad regime corners the Syrian Muslim Brotherhood in Hama and knew a day of revenge might come.

Lebanon/Syria, June 2000: Israeli forces withdraw from Lebanon under intense pressure from Hezbollah, backed by Syria and Iran. Hafiz al-Assad dies and is succeeded by his son Bashar. There was a naïve expectation in the West that because he did postdoctoral studies in the UK and knew how to use a computer he would move to westernize Syria. As ambassador to Syria then, I knew him and knew he would not. He was more rigid and doctrinaire than his father.

Iraq, March 2007: I arrive as ambassador and find a situation eerily similar to the one I survived in Lebanon a quarter of a century before. Iran was supporting radical Shia militias that resembled and, in some cases, were trained by Hezbollah to fight the US-led coalition in the east while Syria facilitated the transit of Al Qaeda operators who joined with Iraqi Sunni militants to fight in the west. Iran and Syria used these tactics to drive us out of Lebanon; it nearly worked in Iraq as well.

There are many other examples of Syrian-Iranian coordination and the utter ruthlessness of both states in pursuing their objectives, such as the 2005 assassination of Lebanese Prime Minister Rafiq al-Hariri. During my time in Lebanon, we had a dark joke about “Hama rules,” meaning there were no rules governing Syrian conduct.

Syria’s current fight didn’t start in 2011. The history helps explain the ferocity on the part of both the regime and opponents.

So this current fight didn’t start in the southern Syrian city of Dara’a in 2011. Nor is it part of the so-called Arab Spring. It began decades before. Lebanese, Palestinians, Iranians, Jordanians, Iraqis and Syrians – Sunnis, Alawis, Christians and Druze – all remember. Americans may not have ever really understood it in the first place. The history helps explain the ferocity of the fight on the part of both the regime and its opponents, and it illustrates why this regime is not like those in Egypt, Tunisia or Libya. It was ready for this war.

The opposition, in contrast, lacks cohesion and organization. As is often the case in these conflicts, the most radical elements demonstrate the greatest discipline such as Al Qaeda in Syria – Jabhat al-Nusra. It is what makes arming the opposition such a dangerous and uncertain proposition. Weapons intended for relative moderates such as the Free Syrian Army may well be seized by the radicals who are gaining ground against other opposition elements. But the arms are flowing, reminding us this is a proxy regional war as well as a vicious conflict in Syria. Iran will do everything in its power to see that its single Arab ally for more than three decades does not fall to a virulently anti-Shia opposition. Hezbollah has been a formidable element in the regime’s order of battle. Saudi Arabia and Qatar, on the other hand, see an opportunity to weaken Iranian influence in the region and are pumping arms to the opposition. Who gets them and to what end is another question.

Much has been said about a political settlement. The conditions are simply not present. Neither the opposition nor the regime is ready to deal seriously with each other, and the opposition is too divided in any event to develop a coherent position. Nor will a meeting between regime representatives and opposition elements in exile produce meaningful outcome, even if it could be convened. The influence of the exiles on those actually doing the fighting is approximately zero.

What are the options? First, to recognize that the situation could be made much worse. Major western military intervention would do that.

So what are the options? First, to recognize that as bad as the situation is, it could be made much worse. A major western military intervention would do that. And lesser steps, such as a no-fly zone, could force the West to greater involvement if they proved unsuccessful in reducing violence. The hard truth is that the fires in Syria will blaze for some time to come. Like a major forest fire, the most we can hope to do is contain it. And it’s already spreading. Al Qaeda in Iraq and Syria have merged, and car bombs in Iraq are virtually a daily occurrence as these groups seek to reignite a sectarian civil war. The United States has a Strategic Framework Agreement with Iraq. We must use it to engage more deeply with the Iraqi government, helping it take the steps to ensure internal cohesion. This was a major challenge during my tenure as ambassador, 2007-2009, and the need now is critical.

I was in Lebanon recently, where the outgoing prime minister gloomily predicted a renewed civil war of which there are already signs with clashes between Sunnis and Alawites in the northern city of Tripoli, in the northeast and attacks on Hezbollah-controlled areas in Beirut. If the violence spreads, the Palestinians will join forces with the Lebanese Sunnis against the Shia, and that in turn will radicalize Palestinians in Jordan’s already fragile monarchy. Both countries need our security and economic support, for the refugee influx and their security forces.

This will be a long war. There is little the United States can do to positively influence events in Syria. Our focus must be on preventing further spillover beyond its borders. There may come a point where exhaustion on both sides makes a political solution possible. We are nowhere near that point. And my fear is that at the end of the day, the Assad regime prevails. We must be ready for that too.

Recent, ambasadorul a mai oferit un interviu pentru DefenseOne în care a pariat că Assad va câștiga: "I would bet that the Assads -- yard by bloody yard -- are going to prevail. They’ve got the discipline, the armaments, and they’ve got the cohesion".

Siria. Sau cum îi dă Președintele Băsescu lecții dure de politică externă lui Victor Ponta

Pentru că urmăresc foarte atent conflictul sirian, așa cum urmărește toată planeta, pentru că am remarcat lipsa totală de substanță, viziune, neînțelegerea, amatorismul și lejeritatea cu care premierul Ponta se exprimă exagerat pe acest subiect doar pentru a ieși în evidență, redau lecția adevărată pe care omul politic Traian Băsescu i-a dat-o astăzi, în interviul acordat ziarului Adevărul, lui Victor Ponta pe subiectul Siria.

Ca jurnalist care a fost acreditat vreo 14 ani la Palatul Cotroceni, unde m-am lovit și de subiecte grele de politică externă, nu numai de politică internă, ca ziarist care a văzut destui șefi de stat până acum și a participat, tot ca acreditat, la multe summituri și reuniuni pe teme internaționale, sunt ferm convinsă de un lucru: la această oră, niciun om politic din România nu este capabil să-i dea președintelui Băsescu lecții de politică externă, oricât s-ar strădui. Cred că dacă Victor Ponta vrea să intre într-o competiție pe care, deocamdată, n-o poate stăpâni/gestiona, mai întâi, ar trebui să învețe. Adică să ia multe, multe, multe notițe. Pentru că politica externă nu este doar un album cu poze de tip "realizări mărețe" pe care să-l prezinți la televizor, din păcate pentru agenda externă prioritară a premierului, pe Siria, Kremlinul și Washingtonul au viziuni total diferite pe acest subiect. Așadar, nu merge cu amândouă. :)

"Consideraţi că este posibilă o intervenţie în Siria alături de SUA?   

T. Băsescu: Răspunsul categoric este nu, pentru că SUA pun problema unei intervenţii chirurgicale, dar asta nu înseamnă că, dacă SUA vor lua decizia de a interveni în Siria, nu vom fi solidari, pentru că nici România nu poate accepta ideea folosirii gazelor toxice de luptă. Problema pe care o avem este următoarea: unde ne ducem cu o astfel de intervenţie? La întâlnirea cu Corpul Diplomatic Român, am spus că ne menţinem liniile de politică externă, prudenţă faţă de intervenţia în forţă în Siria şi solidaritate cu aliaţii noştri care vor lua această decizie. Spun solidaritate pentru că n-o să mă consulte nimeni, ştiind că n-am capabilităţi militare pentru tipul de intervenţie pe care mizează SUA acolo. Astfel de capabilităţi le au doar câteva ţări: SUA, Marea Britanie, Franţa şi Canada.  Am vorbit despre nevoia de prudenţă pentru că sunt diverse abordări ale statelor din jurul Siriei. Turcia vrea o intervenţie directă la sol, Iordania va fi solidară, Iranul are alte obiective,  Israelul are alte obiective. Problema care se pune în cazul unei intervenţii militare, chirurgicale a SUA este: această intervenţie va avea sau nu va avea ripostă? SUA programează o intervenţie de două zile, 100 sau 200 de rachete Tomahawk pentru diminuarea capacităţii armatei siriene de a utiliza gaze toxice.   

Va riposta Damascul sau nu? 

T. Băsescu: După părerea mea, va riposta. Ce se întâmplă dacă Damascul loveşte unul dintre distrugătoarele americane? Cât de chirurgicală va mai rămâne operaţiunea? Cum va reacţiona Hezbollahul, care este în Siria? Va genera provocări aruncând racheta peste Israel şi Turcia? Dacă Turcia primeşte câteva rachete pe teritoriu, trase nu de armata siriană, ci de Hezbollah, va invada Siria? De aceea, eu am spus prudenţă. Nu poţi să gândeşti politica externă în astfel de situaţii ca pe o nuntă la care te duci cu floricica în piept. Să facem ultimul scenariu: cade Guvernul Assad, iar actualul front de eliberare naţională vine la putere. Cu care din secţiuni? Cu al-Qaeda? Cu alte grupări teroriste, cu Fraţii Musulmani? Care din facţiuni va dobândi puterea? Ce se întâmplă cu influenţa ruşilor în Siria odată cu schimbarea Guvernului Assad, în urma unui război care înseamnă un măcel? Mai rămâne Rusia cu singura ei bază din Mediterana de Est, dacă vine altcineva în locul lui Assad? Presupunem că îndepărtarealui Bashar al-Assad va genera pierderea acestei baze, unde se va recompensa Federaţia Rusă ca pierdere de prestigiu? După Kosovo, s-a compensat în Georgia. Ce ar fi cel mai la îndemână acum? Transnistria. Lucrurile sunt mult mai complicate şi sunt obligat să gândesc în termenii cei mai răi. La fel de bine se poate ca Guvernul Assad să nu reacţioneze şi să-şi încaseze cele 200 de rachete. Mai există un risc. Dacă nu reacţionezi la bomba atomică a săracului, pentru că astea sunt gazele toxice de luptă, te gândeşti să nu reacţionezi nici la bomba atomică a Coreei de Nord, nici la cea a Iranului.    

Cum vi se pare reacţia preşedintelui Obama de a trimite la Congres decizia de atacare a Siriei?  

T. Băsescu: Marea Britanie a ajuns la Parlament, SUA au ajuns la Parlament, Franţa a decis să meargă în Parlament. Avem problema legitimităţii, pentru că nu s-au utilizat gaze toxice în raport cu alt stat. Siria nu este semnatara Convenţiei (n.r.- Convenţia privind Armele Chimice), de asta şi are acest tip de armament. Prudenţa în decizie şi în acţiune mi se pare esenţială pentru pacea lumii."

P.S. Un alt jurnalist, Lelia Munteanu- Gândul, care a sesizat gafele lui Victor Viorel Ponta pe subiectul Siria. Citiți-l aici.

Roșia Montană nu înseamnă că trebuie să ne abandonăm meseria!

În această seară sunt din nou proteste în centrul Bucureștiului. Protestatarii, a doua seară consecutiv, au blocat bulevardul Regina Elisabeta. Și, din păcate, din nou există un foarte puternic blocaj mediatic pe acest subiect, blocaj rușinos și inacceptabil pentru orice om care-și respectă meseria în această țară. Fac precizarea că nu sunt un susținător al proiectului Roșia Montană, nu sunt împotriva proiectului, consider că trebuie să se pronunțe specialiștii pe acest subiect care nu sunt plătiți de nicio parte implicată. Remarc însă ipocrizia întregii clase politice.
Cred însă, în același timp, că orice subiect/temă care generează orice formă de protest în această țară trebuie difuzată! Și asta pentru că rolul fundamental al presei, într-un stat democractic, este acela de a informa. Mai jos, redau un comentariu al colegului meu, Dragoș Pătraru, după prima zi de proteste care au blocat Piața Universității, comentariu cu care sunt total de acord.

Astăzi. 2 Septembrie 2013. A doua seară de proeste.

Comentariul lui Dragoș Pătraru, preluat de pe patraru.altphel.ro.

"Ok, cei de la Gold Corporation au băgat bani mulți în presă, cumpărându-i astfel tăcerea. Dar pentru niște bani, oricât de mulți ar fi ei, presa nu-și poate abandona funcția principală, aceea de a informa. Ca să vă dați seama cât de penibilă este situația, să facem o paralelă între ce se întâmplă acum și situația de anul trecut, din ianuarie. O manifestație de susținere a medicului Arafat, la care au participat câteva sute de oameni, a fost amplificată enorm de presa care susținea USL (aproape toată presa). Protestele care au urmat, la care participau zilnic cel mult 2-300 de inși, aveau în presă dimensiuni epice. Astfel, USL a răsturnat guvernul PDL și a ajuns la putere. Între altele, useliștii promiteau atunci anularea proiectului Roșia Montana, dar asta contează mai puțin la noi, promisiunile politicienilor nu valorează nimic. Acum, de zece ori mai mulți oameni s-au adunat în București, alte mii de persoane au protestat în țară și în afara granițelor, iar presa cumpărată de cei de la Gold Corporation nu poate nici măcar să relateze subiectul. Problema e că atunci când 2000 de oameni se află în stradă, la o manifestație care nu a fost promovată în presă, ci doar în mediile sociale, poți ignora acțiunea, ca editor, doar dacă ești complet imbecil. Practic, printr-un astfel de comportament, jurnaliștii demonstrează că nu mai au nici cea mai mică legătură cu interesul public. Și-atunci, de ce să le ceri oamenilor să te urmărească? De ce să le ceri să aibă încredere în tine?

Acum, ce nu înțeleg luminații care conduc instituții de presă azi așa cum o făceau acum douăzeci de ani. Jurnaliștii nu mai sunt gate-keeperi. Presa se transformă, iar jurnalist poate fi, acum, oricine. Dacă tu, televiziunea x, nu relatezi un eveniment, nu mai înseamnă, ca acum douăzeci de ani, că el nu a existat. Paradigma s-a schimbat. Acum, nu îți trebuie un ziar sau o televiziune pentru a face jurnalism. De ani buni, informația nu mai este deținută de puțini și distribuită celor mulți. Acum, informația este deținută de mulți și distribuită unor nișe. Ce vreau să spun este că în era mediilor sociale jurnalistul nu mai valorează nici cât o ceapă degerată dacă nu știe să se pună în interesul publicului său. Pentru că publicul nu mai are nevoie de jurnalistul respectiv decât dacă acesta își face treaba. Când nu mă mai informezi, când vrei să mă păcălești, să mă manipulezi, atunci eu, consumatorul, renunț la serviciile tale. De ce pot face asta? Simplu, pentru că astăzi, spre deosebire de acum douăzeci de ani, îmi pot lua informația din foarte multe locuri. Nu mai sunt consumator captiv. Pentru că astăzi, spre deosebire de acum douăzeci de ani, pot lua legătura într-o secundă cu oricine, fără să mă coste nimic. Pot accesa fără costuri resurse la care acum douăzeci de ani nici jurnaliștii, pe atunci cu adevărat importanți, nu aveau acces.

Ceea ce s-a întâmplat în această seară, când multe instituții de presă au ignorat protestele la care au participat mii de oameni, demonstrează că mare parte din presa românească este dominată de mentalități depășite, care distrug orice șansă a breslei de a se reinventa în interesul oamenilor. Când mii de oameni ieșiți în stradă nu determină o dezbatere serioasă în presă pe un anumit subiect, atunci asta nu e presă, este doar un instrument de manipulare grosolană, aflat în mâinile unor băieți care nu își dau seama că, fără un public puternic în spate, presa nu valorează nimic.
Doar cenzura ceaușistă putea reuși ce-au izbutit editorii de presă, astăzi: să facă cea mai importantă știre din nașterea nepoatei președintelui și să ignore prezența a mii de protestatari în stradă. Deci, ce făceau jurnaliștii de frică înainte de 89, fac acum pentru o șpagă. Capitalism, frate!"

Obama singur, prins în "trezirea Orientului". Siria deschide era intervențiilor militare "decisiv populare".

Un ziarist american povestea că ieșirea președintelui american, Barack Obama, pe Siria l-a prins la masă cu o familie. Oamenii când au auzit că SUA ar trebui să intevină militar în Siria s-au enervat brusc, au lăsat mâncarea deoparte și au început să vocifereze: "ce căutăm noi acolo? Nu e jocul nostru, nu controlăm nimic acolo, cine știe cum se va sfârși, cine știe ce declanșăm, în ce ne băgăm". Când l-au auzit pe președintele SUA că va cere, totuși, aprobarea Congresului, s-au mai liniștit puțin, relata ziaristul.

Un alt jurnalist american, corespondentul Newsweek și Daily Beast pe probleme de securitate națională, scria exact așa pe twitter, imediat ce Barack Obama și-a terminat speech-ul: "Obama e atât de decis încât nu a luat o hotărâre pe Siria, ci a luat două!"

Caustice reacțiile, îngrozitoare problema.
New York Times scrie că nu odată președintele american s-a confesat apropiaților săi în problema Siriei: "E cea mai diabolică problemă cu care mă confrunt, riscurile sunt infinite, toate opțiunile sunt proaste și presiunea e infernală".
Paradoxurile și ironiile de care se lovește președintele american, în aceste zile, pe tema Siriei sunt și mai năucitoare, subliniază aceeași presă americană: după ce a susținut fervent că Siria trebuie pedepsită doar dacă folosește arme chimice, după ce până și el s-a convins în sfârșit că e imperativ să acționeze, a ajuns la concluzia că nu are suport politic intern să tragă cu rachete Tomahawk în Siria.
După ce și-a construit toată politica externă din a scoate SUA din toate războaiele din Orientul Mijlociu, acum se confuntă cu cea mai mare provocare de când este în funcție, președinte al celui mai puternic stat de pe planetă: să convingă Congresul ca SUA să se angajeze într-un alt conflict despre care nimeni nu știe cum se va termina tot în Orientul Mijlociu.
La fel, după ce și-a stabilit niște "linii roșii" de acțiune, cu largă susținere, bazate pe principii bine articulate, acum se află în situația de a se lupta singur pentru credibilitatea internațională a SUA.
Și o altă contradicție fundamentală: un președinte care este un apărător ferm al dreptului internațional pe probleme cum ar fi utilizarea armelor chimice, dar, în același timp, un războinic foarte reticent, este acum disperat de a trage SUA din toată mocirla și vulcanii noroioși din Orientul Mijlociu ce stau să explodeze.

Un lucru este cert: președintele american se află în cea mai imposibilă situație cu putință. Explicații pentru asta sunt multe, greșeli s-au făcut, întrebări sunt și mai multe dar răspunsuri clare...aproape deloc.

Însă cea mai importantă concluzie ce se poate trage până acum este cu totul alta. Iremediabil, "momentul Siria" pare să fi resetat pur și simplu foarte multe coordonate puternice din politica mondială. Toți parametrii convenționali în care au acționat și au gândit marile puteri ale lumii până acum, în ultimii zeci de ani, s-au schimbat odată cu Siria. Deciziile nu se mai iau atât de ușor, atât de rapid, poate prea în secret, acum susținerea populară a intervenției este decisivă. Intervenția militară dacă nu afectează direct, foarte puternic, evident și imediat un stat și o întreagă națiune nu se mai produce. Loviturile fulger, prin surprindere, probabil nu vor mai exista. Cu certitudine însă, nu se vor mai da atât de ușor.
Principiile fundamentale ale dreptului internațional și democrației, liniile roșii- gen armele chimice și poate chiar arma nucleară, războinicii frenetici, fie ei strategi, consilieri sau președinți, politicienii, toți și toate sunt acum, în mare parte, îngenuncheate. Poate chiar ireversibil. Uriașele greșeli din trecut și din prezent se răzbună una după cealaltă, criza economică mondială se resimte și în decizii, politica externă se face acum doar pe considerente naționale. "Binele comun", altruist, s-a disipat neașteptat. De acum înainte este posibil să existe doar "binele meu", intestin, economic, egoist, naționalist ca stat și popor.

Așa se face că Siria și Bashar al Assad au reușit, până una alta, un adevărat pas istoric: să mute războiul și intervențiile militare imediate, limitate sau nu, în altă eră. În "era decisiv populară". Un dictator de tip nou, crud dar nu idiot, a făcut asta. Un om care, culmea, își măcelărește poporul de doi ani și jumătate, și-l gazează, care a omorât 100.000 de suflete, zeci de mii de copii, care a provocat cea mai mare criză umanitară din ultimii zeci de ani, cu 2 milioane de refugiați, care a rupt pentru viitoarele decenii și generații o țară și poate că și o regiune și așa instabilă, un ucigaș ca și tatăl său, Hafez, a reușit să lase la îndemâna popoarelor pe care - incredibil- tot el le decimează cu intenție, să blocheze sau să aprobe totul.
Este însă până la urmă și asta o față a democrației, când istoria și greșelile unor iresponsabili formează un cumul și toate, la un moment dat, se răzbună. Cât de trist, ce groaznic paradox...

Irakul, trecut prin Congresul SUA, l-a omorât pe Tony Blair care avea 1 milion de protestatari la ușă. Afganistanul, și el trecut prin Congres, de 12 ani nu se mai termină, erorile lui George W. Bush, Cheney, Rice și Rumsfeld sunt încă vii în memoria tuturor. Libia, cu toate presiunile Casei Albe, n-a mai trecut de Congres, cu toate că avea în spate susținerea ONU, NATO, a Ligii Arabe și a Marii Britanii.

Acum însă, în doar o săptămână, cea mai puternică alianță militaro-politică și geo-strategică a lumii, NATO, s-a dovedit că poate fi mută și surdă, ONU poate fi paralizat la orice oră de interesele puternice ale Rusiei și Chinei, Europa împrăștiată, parteneri ca Turcia, Germania și chiar Israelul își pot susține, din motive total diferite, prietenii doar cu vorba sau sufletește iar cel mai puternic parteneriat strategic al lumii- SUA- UK se poate fractura aproape iremediabil.
Premierul Cameron a fost umilit în Parlamentul Britanic după ce a susținut puternic intervenția în Siria, pierzând la doar 13 voturi diferență. 60% din britanici nu sunt deloc de acord cu intervenția, doar 24% o susțin, potrivit ultimului sondaj, situație asemănătoare Irakului lui Blair. Însă votul, sublinia Reuters, pune în dificultate atât întreaga carieră a premierului Cameron cât și rolul strategic, de mare putere, pe care-l va mai avea, dacă-l va mai avea, Marea Britanie în viitor. Și Blair a avut aceeași problemă. El a ales altfel atunci. Marea Britanie strategic a câștigat pe moment, dar când totul s-a dovedit în Irak un eșec, și spre Blair s-a arătat cu degetul. Însă Blair era oricum dărâmat.
Palma pe care și-a luat-o acum câteva zile Cameron i-a redus pe toți puternicii planetei la tăcere. Și Obama le-a spus consilierilor săi că atunci când a văzut votul, s-a simțit izolat, dar se pare că l-a învinovățit pe Cameron că n-a știut să gestioneze situația. Oricum, a fost un șoc puternic. În Marea Britanie s-a căutat un precedent, istoricii au scuturat de praf toate cărțile de istorie. Să pierzi un vot pe război în Parlamentul Britanic? Așa ceva nu s-a mai întâmplat în istoria Marii Britanii, țineți-vă bine, de 231 de ani! Halucinant.

Pus efectiv în genunchi, după anunțul președintelui Obama de astăzi, David Cameron n-a mai putut decât să posteze de pe telefonul său mobil un mesaj de susținere pe Twitter pentru SUA: "Înțeleg și susțin poziția lui Barack Obama pe Siria". Atât. Crud.

Sub protecția anonimatului, mai mulți oficiali americani au declarat imediat, pentru Associated Press, că de fapt președintele american dorea astăzi să anunțe intervenție militară în Siria fără o autorizare suplimentară din partea Congresului, însă noaptea trecută, în mod neașteptat, s-a răzgândit. Tot presa americană scrie că sunt foarte puțini oameni din Casa Albă în care are încredere deplină președintele Obama. Doi sunt foarte importanți: Denis McDonough, White House Chief of Staff, fost consilier în primul mandat al președintelui american pe securitate națională și un specialist în comunicare strategică (a fost văzut lângă președinte în momentul capturării lui Osama bin Laden) și Susan Rice, actualul consilier pe securitate națională. Din exterior, un alt om în care are mare încredere președintele american se spune că este generalul Martin Dempsey, șeful statului major interarme american, și el un reticent în a ataca Siria.
Ziariștii, tot pe baza unor surse, susțin că toți cei trei l-au sfătuit îndelung în ultima zi pe Barack Obama să ceară votul Congresului pentru intervenția limitată în Siria, în ciuda concluziei luată de echipa de securitate națională- că trebuie atacat imediat, fără Congres.

Votul Congresului este un pariu pe care nu se știe, deocamdată, dacă președintele american îl va câștiga. Mulți sunt sceptici, am auzit și opinii ferme dar și analize solide că intervenția în Siria va pica în Congres. Până și echipa pe probleme politice a lui Obama pare să creadă asta. Iar cei din echipa de securitate națională cred că nici susținerea internațională nu se va îmbunătăți în tot acest timp.

Ce câștigă aruncând toate zarurile pe masă președintele american? Încearcă să câștige intern tot ce nu are- susținere. Câștigă timp să transforme Siria într-o temă solidă de dezbatere, însoțită de probele raportului ONU, dar în exterior nu este foarte sigur că timpul lucrează în favoarea lui. În Siria, Bashar fructifică totul și sfidează cu zâmbete largi. Mută trupe și capacități militare în stânga și-n dreapta. Ieri, defila cu iranienii și-și declara victoria împotriva SUA prin mesaje transmise pe toate fronturile, inclusiv la una din televiziunile controlate de stat.
Ce-ar mai putea câștiga Obama? Măcar o coalizare mai puternică dacă nu mai largă a statelor ce susțin intervenția. Până acum, cea mai vocală este Franța, dar cota lui Hollande nu este chiar cea mai fericită iar miercuri și în Franța este așteptată o dezbatere în Parlament, fără vot deocamdată. Intern însă, Franța, o putere care a dominat la un moment dat Siria, nici ea nu este de acord cu intervenția. Puterea politică de la Paris este pusă și ea acum în mare dificultate, reproșându-i-se că nu-și ascultă poporul și că a fost lasată în ofsaid chiar de cei mai mari și puternici aliați pe care i-a susținut cu orice risc.
Summitul G20 sau reuniunile Ligii Arabe- l-ar putea ajuta sau, din contră, încurca și mai mult pe președintele SUA. Multe țin de și mai multe variabile. Poziția Rusiei nu pare să se flexibilizeze, deja Putin luându-l de mai multe ori pe zi peste picior pe Obama, "prietenul" său Obama, laureatul Premiului Nobel pentru Pace.

Ce-ar putea pierde Obama? Cam tot. Dacă pierde în Congres, ceea ce nu este deloc exclus, poate pierde și susținerea internă pe care o are, dar trebuie să meargă mai departe- pentru că toată credibilitatea SUA este în joc.
Dacă nu cerea acum votul Congresului, putea să piardă și mai mult în viitor- în perspectiva unei confruntări cu Iranul, ar fi spus președintele Obama consilierilor săi, potrivit unor surse din Casa Albă, citate de NYT. "Nu poate lua asemenea decizii divorțând de popor și de Congres. Cine știe ce se întâmplă în 3-4 ani în Orientul Mijlociu".
Acum însă a mers pe mâna oamenilor în care are cea mai mare încredere și a ales totuși cea mai inteligentă soluție, deși la prima vedere nu pare: generarea unei dezbateri uriașe din care el mai poate recupera puțin. Și puținul ăsta, în situația dată, este totuși ceva dacă l-ar putea lua. Comparate și atent analizate, riscurile sunt mai mici.

Este însă extrem de limpede că răzgândirea lui Barak Obama de a nu pleca singur fără Congres la război, a fost generată, în mare parte, și de sondaje. Ultimul, publicat în SUA, la comanda NBC, arată că 44% din americani dezaprobă modul cum președintele Obama se ocupă de problema Siria, dar un procent nu foarte mic și îndepărtat- 35% îl aprobă. 21% nu sunt încă siguri. Așadar, intern, cărțile încă se mai pot juca.

50% se declară, de asemenea, fermi împotriva unei intervenții SUA în Siria, dacă s-au folosit arme chimice, însă 42% se pronunță pentru. 8% nu sunt încă deciși.
Dacă intervenția militară ar fi limitată, doar cu rachete de croazieră menite să distrugă infrastructura militară siriană care a utilizat armele chimice, ei bine, procentele s-ar inversa puțin: 50% ar susține acest tip de operațiune a SUA, 44% se opun iar 6% nu sunt siguri.
Cu toate acestea însă, 58% cred că utilizarea armei chimice necesită un răspuns militar, 45% nu-și pot forma încă o opinie dacă lovitura pentru Siria ar fi în interesul național al SUA, 41% sunt de părere că lovitura nu va îmbunătăți situația civililor din Siria, în schimb, 79% s-au declarat ferm ca președintele Obama să ceară aprobarea Congresului înainte de a lovi în puterea de la Damasc. Doar 16% au susținut că nu e nevoie de așa ceva.
Interesant în sondaj este și obiectivul pe care ar trebui să-l aibă SUA în această lovitură aplicată Siriei:  56% din americani cred că ar trebui să oprească utilizarea armelor chimice, 16% sunt de părere că ar trebui să-l îndepărteze pe Bashar al Assad și 15% spun că ar trebui să oprească războiul civil sirian.

Așadar, cu toate acestea, Barack Obama mai poate jongla, poate merge pe sârmă în următoarele săptămâni. Loc de susținere internă mai e, și de informare, și de dovezi puternice aduse. Principiile sunt susținute cât și intervenția limitată, dar poporul american ordonă practic președintelui SUA prin aceste cifre ca totul să treacă prin filtrul Congresului american.

Președintele SUA este prins acum singur în cutia pe care tot el și-a confecționat-o, scrie tot New York Times. Și trage și pe ceilalți reprezentanți ai poporului după el. Dacă l-a averizat din Martie pe Assad că jocul se va schimba dacă va folosi arme chimice, a înarmat oficial rebelii, atacuri cu arme chimice s-au tot folosit în Siria în ultimul an, iar acum sunt dificultăți majore interne și externe- cu susținerea internațională, asta dovedește un singur lucru, spun analiștii: că toată Casa Albă n-a discutat până acum deschis subiectul și nu are o strategie clară foarte bine pusă la punct. Iar așa ceva este, de-a dreptul, inadmisibil. "Oamenii nu au încredere în politica noastră pe acest subiect, pentru că ea nu prea există. Și tocmai de aceea nu se raliază", spune decanul Institutului de Studii Internaționale Avansate Johns Hopkins.
Și pare că așa și este. Susținere internă nu exista. Așadar, nici cel mai puternic președinte al lumii n-a fost preocupat de asta cu adevărat.

În schimb, alții ca Bashar al Assad au fost. În timp ce acum, până și israelienii par disperați și se bat la cozi nesfârșite ca să cumpere, din nou, măști de gaze, președintele sirian, stând pe unele din cele mai mari rezerve de arme chimice din lume, în avantaj față de rebeli, duce metodic și, deocamdată, "cu succes", aceeași politică "Hama" a familiei, moștenită de la tată.
Numai că, în ultimii doi ani, aceleași popoare ale Orientului, par să-și impună "noi reguli Hama". Occidentul pare total desprins de asta, aproape tot arată el că nu poate înțelege ce se întâmplă, că nu poate gestiona nimic, lumile parcă-s total și irecuperabil paralele. Iar "trezirea arabă", așa cum foarte atent o definește și creionează Thomas Friedman, editorialistul New York Times, poate dura chiar și 20 de ani sau mai bine.

Cu tot efortul, din păcate, absolut nimeni n-a prevăzut asta. Și, cu deznădejde, trebuie recunoscut, în mod cel mai deschis că, în ciuda costurilor uriașe și dureroase, nu s-a reușit aproape nimic trainic în întreg Orientul până acum.

Siria. Arme chimice. Sarin.