De ce nu pot să-l plâng pe Diaconescu

Deschid televizorul şi-l aud pe stimabilul Sever Voinescu vorbind despre ceea ce i se întâmplă lui Dan Diaconescu, un „jurnalist de o asemenea talie, de o asemenea anvergură”. Şi simt cum, efectiv, mi se ridică păru-n cap.

Deschid şi calculatorul... Şi, pe facebook, nişte trişti îmi cer să semnez nu ştiu ce petiţie de eliberare a „jurnalistului”, să mă solidarizez cu el, cică să-i sară-n apărare breasla.

Stimabililor, în legătură cu inculpatul, cam asta ar fi de zis: a te solidariza cu el e ca şi cum ai putea compara vreodată o avalanşă de lături vărsată non-stop pe un spaţiu de emisie cu... un editorial viu, ce curge, ce-ţi dă cu adevărul şi sinceritatea-n cap câteodată, ce te trezeşte şi te răcoreşte deopotrivă, cu o capodoperă uneori sau cu un text foarte bine scris de CTP.

Dan Diaconescu nu este şi nu va fi niciodată jurnalist, domnule Voinescu. Faptul că liderii PDL şi nu numai ei l-au preferat în anumite momente, e fix problema şi responsabilitatea lor. Asta însă nu-i dă lui Diaconescu niciun fel de anvergură. Individul doar a servit, la un moment dat, nişte interese. Cum, în alt moment dat, a servit altele. Mereu şi le-a schimbat. În funcţie de cash probabil şi de cine emana mai multă Putere...Dar toate acestea, domnule Voinescu, nu-i conferă nicidecum lui Diaconescu onorabilul statut de jurnalist.

Nu-mi place omul, n-am treabă cu el şi sper să nu am niciodată. Pentru simplul fapt că a ridicat, în toţi aceşti ani, prostul gust, mahalaua, lăturile, manelele, xenofobia, vrăjitoria, vulgaritatea, grosolănia, transmisiile abracadabrante, şpaga şi şantajul- la rang de politică editorială pentru un post cu acoperire naţională. O ţiganiadă continuă transmisă-n direct în care mediocritatea era şi încă mai este oferită românilor, la ceas de seară, drept exemplu. În care piţipoanca-i vedetă sau, după caz, „jurnalistă” sau, mă rog, moderatoare. În care toţi ţicniţii, analfabeţii, penalii sau maneliştii au emisiuni. Ştiu, veţi zice că nu-i vina inculpatului că s-a uitat în haznaua lui poporul. Şi vă răspund aşa: poporului...mai depinde şi ce-i oferi, stimabililor. Asta spune multe despre tine, despre nivelul tău intelectual sau, mă rog, despre imoralitatea în care te scalzi. Dacă ai un microfon în mână sau o lavalieră la costum şi apari la televizor, astea nu te fac automat şi jurnalist.

Îmi aduc aminte că, pe vremea lui Năstase, în 2002 mai exact, OTV a fost oprit un pic. Din cauza unui fluviu de invective şi lucruri halucinante emanate de Vadim, pe care extraordinarul Diaconescu nici măcar n-a încercat să le oprească. Ba, din contră. Acum, în 2010, individul e săltat de procurori. Şi, sincer, nici atunci, nici acum, n-am avut nici cea mai mică tresărire. Chiar deloc n-am simţit că libertatea de exprimare, în România, e în vreun imens pericol. Au fost alte excese până-n 2004 şi după. Total diferite. Dar nu ăsta e subiectul acum.

Ce făcea Dan Diaconescu la OTV ştiau mulţi din presă. Oameni care au lucrat cu el, care au plecat, care au spus, politicieni care, de-a lungul timpului, au cotizat, s-au supărat, au spus şi ei, au cotizat şi alţii...Şi tot aşa...Îmi aduc aminte că ţărăniştii sunt primii care mi s-au plâns de şpăgile percepute la OTV. Astfel, pe parcursul a trei grandioase guvernări, măreţul Diaconescu a ajuns dintr-un oltean rupt în fund...în mare patron de televiziune a poporului ( de televiziuni, pardon), cu o avere de 33,5 de milioane de euro. Cu vilă în Primăverii, apartamente peste apartamente, case la mare şi la munte, cu un yaht de 2 milioane de euro, cu Rolls-Royce Phantom, cu Rolls-Royce Drophead, cu două elicoptere. A, şi cu un Bentley Flying Spur de prost gust parcat fix în faţă la DNA. Carevasăzică „jurnalistul poporului" e cam scârbos de bogat. O asemenea avere n-o strâng, în România, 100 de jurnalişti cinstiţi într-o mie de vieţi, v-o spun eu.


Aşa că, stimabililor, n-am de ce să mă solidarizez cu Diaconescu şi nici măcar n-am de ce să-i plâng de milă...Pentru că individul culege ce-a semănat toată viaţa: şpagă, ameninţări, trafic de influenţă şi şantaj. A compătimi o asemenea fiinţă care a îngropat în trivialităţi, obscenităţi, scârboşenii, indecenţă şi manelizare meseria asta, e ca şi cum te-ai face frate cu fărădelegea. Cu abjecţia, cu mizeria, infamia şi sceleraţii.

S-a ciuruit singur. Şi nici măcar n-a fost original, darămite senzaţional.

UPDATE. Astă seară, la X zile de la eliberarea inculpatului din arest, Dan Diaconescu l-a avut invitat, în exclusivitate, la emisiunea sa, în televiziunea sa, pe nimeni altul decât Dan Diaconescu. Aşa că inculpatul a vorbit de unul singur despre individ ore în şir. Practic, încontinuu. El întreba, el răspundea. Şi numai aberaţii spunea. Zapând, cumulat, n-am rezistat mai mult de 1 minut. Oricum, se vede treaba că, în ţara asta, unele lucruri nu se schimbă niciodată.

Terapia de la Snagov, episodul 2: Sângele curge la toamnă.

Spre deosebire de acum două săptămâni, acum, la Snagov, au fost şi voci critice la adresa Guvernului. Parlamentarii au răbufnit. Printre cei mai duri au fost Ioan Oltean, Raluca Turcan şi Sever Voinescu.

S-a spus că se impune o remaniere iar preşedintele a spus „nu, la toamnă se va face evaluarea, pentru că, după 1 Septembrie, miniştrii care nu îşi fac treaba o să plece”. Sângele va curge la toamnă, nu era timpul acum - au interpretat mulţi.

„Premierul Boc a fost menajat de partid şi apărat ori de câte ori a fost cazul dar parlamentarii apar la televizor să apere Guvernul după care află de cazuri de clientelă personală a unor miniştri, care încasează sute de milioane de lei pe lună. Cine răspunde pentru această situaţie: dumneavoastră sau miniştrii?”. La această critică, Traian Băsescu n-a zis nimic.

„Partidul e inexistent. Soluţia trebuie să vină de la dumneavoastră, de la premier”. La fel, tăcere.

Pe de altă parte, preşedintele a arătat că nu i-a uitat deloc pe cei din renumita tripletă. Lui Berceanu i-a transmis să nu se mai plângă de bani iar lui Blaga - cel cam verde la chip - i-a reproşat publicitatea dată la Realitatea TV (“am văzut o companie care produce avioane jumbo jet şi care îşi face reclamă la Realitatea”). Şi a mai spus aşa: „Videanu a avut o performanţă politică dezastruoasă, a pierdut Bucureştiul. La fel şi Blaga, care a pierdut cu brio”.

Alte mesaje ale preşedintelui Băsescu:

- Să se înfiinţeze 4 posturi de prim vicepreşedinţi care să nu fie nici membri ai Guvernului, nici aleşi în administraţia locală - care să se ocupe numai de strategia partidului - pentru că, în ultimul timp, acţiunea PDL se confundă cu Guvernul.
- Să se pregătească de era post- Băsescu.”Nu aş mai conta pe Băsescu, m-aş concentra pe crearea unei noi echipe de lideri. Spun asta de ani de zile şi nu s-a întâmplat nimic”.
- PDL trebuie deschis, pentru că sunt foarte mulţi oameni de dreapta care vor să vină în partid.
- Trebuie să fie o guvernare de o transparenţă maximă, mai ales în condiţii de criză. De aceea toate plăţile făcute de stat trebuie să fie transparente, on line..
- Sunt 10.000, 20.000, 30.000 de oameni care ar putea fi consideraţi ca reprezentând clientela unui partid aflat la guvernare. "Scăpaţi de această clientelă şi 9 milioane de alegători vor aprecia decizia voastră".

Iar cea mai tare a fost Sulfina Barbu, cea care, spre amuzamentul multora, a propus o strategie de comunicare a partidului pentru...ţineţi-vă bine:pentru... fiecare anotimp. Primăvară, vară, toamnă şi iarnă.
Mă gândesc că poate nu le-a adus nimeni aminte că, de fapt, strategia lor de comunicare nu există.
Şi Boc a fost tare. Cel mai tare din parcare, cum spun copiii. Nu, nu pentru că s-a pitit prin maşini şi la intrare, dar şi la ieşire. Ci pentru că... nu a scos nici măcar un cuvânt.

"Around the President"

Scriam acum ceva timp despre Cristian Movilă, fotoreporter român. Lângă el puneam o sintagmă ce nu-mi aparţinea mie, ci lui George Vintilă. Şi era corectă. Omul e...„mind blowing”. A arătat ce poate face în paginile New York Times, Time, Paris Match, Newsweek, National Geographic şi în alte publicaţii prestigioase ale lumii, pe care poate nici nu mai are sens să le enumăr. Şi asta pentru că fotografiile de pe siteul lui spun totul.

Acum începe însă povestea. L-am văzut pentru prima oară pe Cristian, pe teren, în acţiune, în timpul unei vizite făcută de preşedintele Traian Băsescu. Apoi l-am mai întâlnit. Din când în când. În campanie. Tot pe teren. Şi, normal, m-am întrebat ce caută, ce face... Şi aşa am aflat că omul, încă din octombrie 2009, în colaborare cu Palatul Cotroceni, lucrează la un proiect. Inedit aş spune. „ Around the President” - e laitmotivul. Şi cuprinde o serie de fotoreportaje din campanie, momentele de după şi instantanee din vizitele externe. Toate având acelaşi personaj central: omul Traian Băsescu. „Him, as a human being”, cum ar spune Cristian Movilă.
La un moment dat, va fi şi o lansare publică a acestui proiect, el fiind amânat până acum din diferite motive.

Şi acum finalul. Care cred că va lămuri şi mai mult această postare. Azi, deschid blogul lui Cristi Şuţu şi citesc asta. Şi am tras următoarea concluzie. Cristi Şuţu, ca de alfel şi Cristi Oprea, preferă să ducă în continuare un război personal cu Valeriu Turcan, ( după ce au dat nişte informaţii care s-au dovedit a fi false) în loc să dea un telefon, în loc să se informeze, în loc să-şi găsească surse de încredere şi să prezinte adevărul.
Pentru că adevărul şi informaţiile de primă mână, şi nu invenţiile, sunt cele mai importante în meseria asta. Ele îi dau unui adevărat jurnalist greutatea.

Mai jos, câteva instantanee din proiectul „around the President” al lui Cristian Movilă. Şi ca să nu existe interpretări eronate, menţionez de la bun început că în prima fotografie e preşedintele alături de fiica sa cea mare, Ioana, într-un moment din timpul campaniei prezidenţiale din 2009.

copyright @ www.cristianmovila.com

Adelin

Un jurnalist vechi în meseria asta a intrat în blogosferă. Eu îi urez mult succes!

Nello

Articolul lui Sam Sifton, un celebru critic culinar american, îl public exact aşa cum a apărut în The New York Times. Şi public şi un comentariu postat la materialul cu pricina. Pentru cei care nu ştiu engleză, le recomand să înveţe. Iar neluţilor anonimi care se vor apuca să scrie comentarii, le spun, încă de pe acum, că le vor scrie degeaba. Pentru că nu le voi aproba pe acest blog.

NELLO BALAN was standing on Madison Avenue in front of his restaurant, smoking a cigar. It was after 10 on a Tuesday night, and the dining room was empty save for a table of four people finishing a collection of wan Italian food that, with a few glasses of wine, would cost them $593.37 before tip.

Diner food at Champagne prices, one said.

Though much of his senior staff wears suits, and many of his customers dress in luxe outfits from the upscale boutiques nearby, Mr. Balan was wearing jeans and an untucked shirt. His bleached blond hair was cut close and his expression was fierce, almost predatory.

Mr. Balan stood amid sidewalk planters of yellow flowers. These bring great cheer to the restaurant and to those passing by, as well. Flowers go far in explaining the appeal of Nello.

Mr. Balan spat on the sidewalk and returned to the dining room, trailing smoke. He has claimed over the years to be a direct descendant of Vlad the Impaler. It seems entirely possible.

Nello, which opened in 1992, is an ecosystem that is almost incomprehensible to those not a part of it. The food is not very good. Yet the restaurant’s customer base is built of the richest and most coddled people in the city, who love it for its elegance and, perhaps, simplicity.

It is a private club of sorts, where the dues are paid nightly. The meetings are unadvertised. Nello’s dining room can be crowded at 3 p.m. or midnight. It can also be empty at 1 p.m. or 9 p.m. Regular patrons respond to whistles mere customers cannot hear.

The table of four that night was made up of that latter group: New Yorkers relatively new to the restaurant, unknown to the management.

They ate crisp artichokes offered as carciofi alla giudia. These tasted of shirt cardboard. They ate sawdusty chicken livers lashed with balsamic. They sipped at lentil soup familiar to anyone who owns a can opener and shared too-salty saffron risotto, correctly yellow, of no particular flavor.

They gummed at cannelloni with mushrooms that from the grit on them might actually have been harvested wild, as well as at rubbery swordfish drenched in mustard sauce, then laughed about lobster ravioli so tasteless it might have been prop food for an advertisement.

Only an arugula salad with fontina and pears could have been mistaken for something good to eat.

But for all that? There were more flowers inside the restaurant, sitting in vases on the linen tablecloths of every table, fragrant and beautifully arranged. The city looked fantastic beyond them, through the front window, which during the summer is mostly open to the street. It was, despite all, extremely pleasant in Nello that night.

There were waiters and captains and busboys and runners standing at the ready, servants at an 18th-century court. They sprang into action at the merest gesture, smiles blazing, and soon returned with whatever the table needed: another bottle of water, say, or a glass of middling Sancerre, a gin martini.

This began to add up. That water was $12; the glass of wine, $17; the martini, $22.

The restaurant’s best dish by far is tagliolini with butter, truffle oil, shards of black truffle and Parmesan. It costs $100. If that is no matter, the pasta is extremely buttery and delicious. Eat it and discover that Nello can be a fair place to have dinner.

The theater of the place is, in any event, magnificent. It is Stephen Sondheim’s city of strangers played for sociology and laughs: a middle-aged woman in hot-pink fur and very high heels almost wiping out at the stairway that leads from the dining room down to the bathroom. “Champagne,” she giggled in explanation, and tottered away.

During the day, the crowd is women who shop and women who dress like their daughters and men who meet them for lunch. There are air kisses and the tinkle of tennis bracelets against wine glasses. The kitchen trades mostly in salad, wine and the occasional pasta or veal. (The menu is the same as at night.)

If you desire more than a lemon-scented salad and don’t want to spare the $100 for the pasta with truffles, the best bet is a simple bowl of green and white tagliatelle served with prosciutto, green peas, Parmesan and pecorino. Not bad, if very rich. (And $38!) This is food for children raised in boarding schools.

Vitello tonnato, meanwhile, looks good enough straight from the kitchen. It tastes like sliced shoe, though, against a tuna sauce that carries a Miracle Whip tang. It’s grim, especially at $32.

Rage can overtake a person at Nello: the place is what used to be called a rip. (And the desserts are stale to boot.) But if $32 means nothing to you, if it is the equivalent of the dollar the rest of us can spend on a slice of pizza off Times Square, the restaurant is welcoming and the people-watching is nonpareil. There is nothing snobby about it at all, least of all the food.

One night at dinner, there was a very tall woman in elegant clothes, with skin stretched tight over her face in unnatural ways and glasses the size of salad plates to magnify that. She was eating with a small red-faced fellow with dark hair in a center part, who was wearing an ascot and green Tyrolean coat. A cartoonist might render them as an awkward French giraffe and a mischievous Austrian chimp.

The woman drank wine as the man devoured a plate of pasta in tomato sauce. (Decent, and, at $29, maybe a bargain.) They were a good couple. When he finished, she wiped at the corner of his mouth with a napkin.

The man signaled to a waiter. He laughed and slapped the table with his open palm. “AAAH-gain!” he cried, happily. “Once AAAH-gain!” The waiter smiled and withdrew with the empty plate. Within 10 minutes the man was eating again.

There were a great many black cars and luxury sedans out front blocking traffic that night. Across the dining room there was a long table of women in abayas, silently perusing menus. “Saudi princess,” said the maître d’hôtel. They sat on the banquette with their menus, waiting for a signal from her highness, who had the center seat.

There at that table not covered in wines, they sat in two straight lines, Middle Eastern Madelines. It was a picture-book moment in Manhattan, Nello at its finest.

Nello

FAIR

696 Madison Avenue (62nd Street), Upper East Side; (212) 980-9099.

ATMOSPHERE Oligarchic chic.

SOUND LEVEL A low buzz of self-satisfaction rises into occasional peals of self-delighted laughter. Lots of “Buona sera!” from the staff.

RECOMMENDED DISH Tagliolini with black truffles.

WINE LIST Fair and balanced: it’s not plonk they’re selling. Though $5,000 does seem a lot, for a ’98 Pétrus it falls within the realm of acceptable pricing.

PRICE RANGE Soup and salad, $18 to $40; antipasti, $24 to $42; pasta, $29 to $100; meats and fish, $38 to $60.

HOURS Daily from 11:30 a.m. to midnight.

RESERVATIONS For dinner in the dining room, call at least a day ahead; for lunch, a few days ahead.

CREDIT CARDS All major cards.

WHEELCHAIR ACCESS The dining room is all on one floor. The restroom is down a steep and narrow flight of stairs.

WHAT THE STARS MEAN Ratings range from zero to four stars and reflect the reviewer’s reaction to food, ambience and service, with price taken into consideration. Menu listings and prices are subject to change.

NEWEST READER REVIEW

The Emperors New Clothes, April 15, 2010
Reviewer: winedineny
Once again a refuge for those with an over abundance of cash and a lack of true understanding of food, I'm not shocked that Nello spits on the sidewalk, I wonder what they do in the kitchen.

Prostia infinită

Poartă un nume. Mircea Geoană.

Exemplu. Deschid ziare.com şi citesc următoarea ştire:

Mircea Geoana: Nu as fi schimbat seful DNA daca ajungeam presedinte 

Fostul candidat la presedintie al PSD, Mircea Geoana, dezminte speculatiile potrivit carora daca ar fi castigat alegerile l-ar fi inlocuit pe Daniel Morar de la sefia DNA cu Horia Miclescu, un apropiat al senatorului PSD Catalin Voicu.

Romania libera a publicat miercuri un articol in care se face referire la celebrele transcripturi ale unor convorbiri inregistrate in care Catalin Voicu ii spunea senatorului PSD Alexandru Mazare ca, daca Mircea Geoana va castiga alegerile, va uni DNA cu DIICOT si il va numi sef peste noua institutie pe fostul procuror general adjunct al PNA Horia Miclescu, alintat in acea stenograma cu porecla "Fiara".

Intr-un comunicat remis Ziare.com, Mircea Geoana dezminte aceasta informatie.

"Niciodata nu s-a pus problema ca, in eventualitatea in care as fi castigat alegerile prezidentiale, urma sa schimb seful DNA. In acest sens, va amintesc un fragment dintr-un interviu pe care l-am acordat pe 2 decembrie 2009, cu cateva zile inainte de alegerile prezidentiale. Intrebat de Catalin Tolontan daca il schimb pe Daniel Morar de la sefia DNA in cazul in care ajung presedinte, am raspuns: 'Nu il schimb. Morar are un mandat. Nu am nici un fel de treaba cu Directia Nationala Anticoruptie'", se precizeaza in comunicatul citat.

De asemenea, Mircea Geoana precizeaza ca "de-a lungul vremii si in diferitele calitati pe care le-am detinut, am fost mereu un adept al promovarii oamenilor competenti in functii de raspundere si nu am incurajat acordarea de sinecuri". 

In plus, fostul lider PSD afirma ca niciodata nu a fost de acord cu folosirea Justitiei in scopuri politice. 

"Nu am fost de acord cu utilizarea dosarelor in lupta politica si nu am fost de acord cu numirea in pozitii de raspundere din sistemul de justitie a unor persoane care doreau sa abuzeze de functia lor pentru scopuri politice. Am fost consecvent acestui principiu si atunci cand eram presedintele unui partid aflat in opozitie si atunci cand eram presedintele unui partid care se afla la guvernare", afirma Geoana. 

Horia Miclescu, in prezent unul dintre avocatii judecatorului Florin Costiniu, este la randul sau pus sub urmarire penala de procurorii DNA, fiind acuzat ca, la finalul lui 2009, a ridicat ilegal un sechestru pentru ca interlopul Ion Baboi sa isi recupereze 50.000 dolari.

Şi acum, scurte impresii.

• Nu-l schimba pe Morar, probabil că îl desfiinţa cu tot cu DNA.

• Din câte ţin eu minte, şi ţin bine, o schimba pe Kovesi.

• Da, a fost mereu un adept al promovării oamenilor competenţi, niciodată nu a fost de acord cu folosirea Justiţiei în scopuri politice, niciodată nu a fost de acord cu numirea în poziţii de răspundere a persoanelor care voiau să abuzeze de funcţia lor în scopuri...d'aia şi numai d'aia punea mafia lui Voicu şi a lui Mitică Iliescu să conducă Ministerul de Interne şi toate structurile cu atribuţii de siguranţă naţională ale României. O făcea, de cât de curat şi deştept era.

• Din câte ştiu, nici gaura de 8 milioane de euro, de la PSD, nu e deloc întâmplătoare. 

Oricum, la fel de important e că, de câteva luni, de când a început să citească stenogramele lui Voicu, Hrebenciuc se roagă, se piteşte, deh, e-n hibernare. Pentru liniştea lui sufletească, mai bine i-ar cumpăra degrabă lui Geoană un bilet de avion doar dus şi l-ar trimite afară din ţară. 

Să stea pe acolo pe unde şi-a transferat şi sumele decartate de diverşi pentru diferite poziţii care urmau să fie ocupate în structurile statului român. Să-l trimită unde vrea, unde i se aliniază lui planetele, dar să fie depaaaarte...Ca să nu ne mai insulte în mod constant inteligenţa, ca să nu-l mai auzim!

Picioruşul revoluţionar al Margaretei Costea