Oligarhii României. Adevărurile care dor.

“Eu l-am făcut pe Vîntu”. Asta-i este cartea de vizită dacă-l întrebi ce știe să facă mai precis, care-i este meseria. Oligarhii români, fie că se numesc Ghiță sau Voiculescu, fie că s-au numit Vîntu, fiecare a avut în viață ca principală grijă “să facă” pe cineva.

Voiculescu de nouă ani vrea să-l facă pe Traian Băsescu, Vîntu cel atotputernic a vrut la fel, și a sfârșit prin “a-l face”, din greșeală și din propria-i sete de putere, pe Geoană, Ghiță “l-a făcut” pe Vîntu și acum vrea “să facă” pe absolut toată lumea. Pe opozanți, lideri politici, afaceriști, jurnaliști, pe propriul partid, pe Victor Ponta mare și pe Traian Băsescu mic. Dacă se poate, chiar mititel.

Niciunul dintre ei nu și-a dedicat energia construind ceva benefic, pozitiv și durabil pentru societate, pentru oameni pe spatele cărora, inevitabil, au trăit. Nici nu s-au gândit la asta, nu le-a păsat. Toți și-au consumat vigoarea dârâmând ceva, pe cineva, dând cu statul de pământ, parazitându-l, țintele fiind aceleași pentru toți:  capturarea, prin orice mijloace, a Președinței și coordonarea, prin mijloace oculte, a Justiției. Până acum, n-au reușit. Dar lupta lor încă nu s-a sfârșit.

În esență, niciunul n-a dat dovadă în toți acești ani de prea multă imaginație, fantezie. Niciunul n-a strălucit. Toți au folosit aceeași rețetă - presa – ca bici politic aflat exclusiv în mâna și slujba intereselor lor. Cine n-a îngenucheat, a fost sfârtecat, flagelat. Cine n-a pupat tălpi sau n-a făcut înțelegeri, a fost sfâșiat, rupt în bucăți și aruncat pradă poporului pe spatele căruia chiar ei,  în mod nerușinat, s-au îmbogățit.

Au făcut-o diferit, pentru că la mijloc s-au aflat, ca de obicei, niște oameni. Iar de aici încep particularitățile. Fiecare dintre oligarhi are sau a avut un modus operandi, un stil și-o personalitate. Fiecare dintre ei posedă o istorie aparte. Tocmai de aceea, niciodată nu s-au iubit. Doar interesele politice în momente cheie și țintele comune i-au unit. Dacă n-ar fi acestea, și acum s-ar jumuli între ei.

Spre deosebire de Vîntu sau Voiculescu care vin din negura incertă a vremurilor de dinainte de Revoluție, de exemplu, “oligarhul recent”, Sebastian Ghiță reprezintă rezultatul unui calcul conștient, cinic, rece, matematic aproape, în care nu oamenii sau moralitatea au contat, ci numai interesele de moment. Asta este trist.

În fapt, Ghiță și-a luat viteză în ultimii trei ani după ce a fost ales “să-l facă” pe Vîntu. Avea profilul perfect. Un băiețas năbădăios, “un golan tânăr” crescut politic de Mircea Cosma și de zona sulfuroasă a informațiilor întruchipată de Gioni Popescu, nu foarte isteț, venit din Ploiești și parcă umflat de nicăieri. După ce-a fost fabricat, a fost ajutat să ajungă numărul unu în materie de oligarhie, câștigând în ultimii ani cu o dinamică fantastică contracte importante cu statul din banii cetățenilor, dându-i-se un vechicul mediatic pe mână și exercitând o puternică influență, mai ales, în ultimii doi ani, în interiorul nucleului politic și de stat. "Golanul tânăr" și-a îndeplinit cu succes misiunea: “l-a făcut” pe cel bătrân, așa cum a povestit chiar cel de-al doilea- "fără mamă, fără tată, fără prizonieri". Tranzitul a fost ca-n filmele proaste. Mortal Kombat și rackeți. În esență, se stinsese un bec și s-a aprins imediat, cu putere un altul. Astăzi, vedem cu toții și cu ochiul liber că "proiectul Ghiță", ce niciodată nu va fi asumat, a eșuat.

Inițial, marele atuu a devenit, in crescendo, și marea vulnerabilitate a lui Sebastian Ghiță. Și asta a reprezentat-o personalitatea, caracterul. De la început, a fost fără limită. În momentul în care a simțit că are puterea, că e pe val, nu s-a mai putut opri.

Fire agresivă, războinică, dinamică, impulsivă, Sebastian Ghiță la un moment dat n-a mai știut și nici n-a mai vrut să facă diferențele. Și-a pus la zid rând pe rând, bucată cu bucată, oponenții politici, a continuat cu jurnaliștii și a finalizat, inevitabil, prin dese conflicte cu tot mai mulți colegi în partidul în care a fost parașutat, creând în timp adevărate fracturi.

A vrut totul pentru că a crezut și poate încă mai are credința că totul chiar i se cuvine. A pus mâna pe telefon și a sunat, vrând să-i alinieze pe toți. În ultimul timp, chiar n-a mai contat cine e la capătul firului. Numai un om extrem de sigur pe el, rapace și care avea certitudinea unui spate puternic, putea face așa ceva. În numele cui a exercitat el atâta putere? Limitele fuseseră demult depășite. La turație maximă, fabricația scoatea scântei și mult fum. Ei bine, a făcut, cum se spune, de bună voie, un mic scurtcircuit.

În această săptămână, presa i-a numărat nu mai puțin de trei plângeri penale depuse pe numele său la Parchet și DNA pentru amenințare, șantaj și trafic de influență. Pentru nimeni nu a fost o noutate. “Robert Negoiță și Carmen Roșu par niște conserve care sar atunci când primesc câte un impuls”, a comentat pentru Hotnews ceea ce i se întâmplă Sebastian Ghiță.

Așadar, pentru el "impulsul" este adevărata problemă, nicidecum "conservele". Și ca să continuăm comparația, e ca și cum, din lăcomie, ți-ai umple într-un timp foarte scurt toată cămara de conserve, fără limită și fără încetare. La un moment dat, când vei deschide ușa ca să mai pui încă una la păstrare, poți să te aștepți ca din inerție, și nu din impuls, să ți se prăvălească toate conservele în cap. Așa, te mai și accidentezi.

Ce n-a înțeles niciodată Sebastian Ghiță este un vechi proverb românesc: ulciorul nu merge de multe ori la apă. Se mai și sparge uneori. Chiar atunci când nu te aștepți.

La 24 de ani avea dosar penal, la vârsta când tinerii se apucă în mod cinstit să-și croiască prin forță proprie cariere. L-a plimbat prin instanțe 12 ani, a fost achitat de același judecător care-l judecă și acum, deși faptele i s-au prescris. O ciudățenie veți spune. Dar de ce vrea Ghiță să fie judecat în continuare, dacă procesul nu mai are niciun efect? Foarte probabil, ca să-și certifice, printr-o decizie irevocabilă și definitivă, imaginea de “oligarh curat”, la care ține foarte mult.

De ce n-a văzut nimeni în această țară că judecătorul care are dosarul în acest moment e același care l-a achitat acum câțiva ani? De ce oare Parchetul – care instrumentase dosarul- n-a reacționat, cerând recuzarea magistratului?

De ce chiar și acum Parchetului General i-au trebuit trei zile să declanșeze o urmărire penală pe o plângere pe care, pe lege, urmărirea se produce aproape automat?

De ce alte instituții- gen ANI, ANAF, ITM- bag capul în nisip când aud pronuntându-i-se numele pe diverse spețe?  La întrebările acestea și la multe altele nu pot răspunde jurnaliștii. Explicațiile adevărate trebuie să le dea chiar instituțiile. Indiferent dacă le place asta sau nu.

Un procuror, într-o zi, mi-a oferit o insignă. Sunt convinsă că a făcut-o cu bună credință. După ce mi-a pus-o în palmă, mi-a zis la ureche, în șoaptă și foarte zâmbitor: “Știți, sunteți a doua persoană cu care fac acest gest. I-am mai dat una patronului dumneavoastră, Sebi Ghiță”. Din acel moment, fără nicio supărare, insigna pe care niciodată nu mi-am pus-o în piept, mi-a amintit mereu și mereu de acele vorbe. Am păstrat-o într-un buzunar, ca o tristă amintire.
Am considerat și consider în continuare, că simbolurile instituțiilor nu pot fi puse pe reverul oamenilor politici sau al oligarhilor, indiferent cum s-ar numi ei, fabricați sau moșteniți, oricât de puternici ar fi. Nu, nu se pun nici măcar la gulerul jurnaliștilor.

Ei lucrează pe principii, valori, credințe, fapte, acțiuni și sunt mereu în slujba publicului, ca de altfel și magistrații și instituțiile. Nimeni nu trebuie să aibă pe rever absolut nimic. Așa este firesc.   

   

O constantă a oligarhilor o reprezintă chiar acestă misiune unică a jurnalistului: niciunul n-o înțelege, niciunul nu-i prețuiește munca și meseria.

Pentru oligarhi, toți ziariștii sunt la fel, toți trebuie să fie supuși, toți trebuie să slugărească, toți sunt pioni, niște mașinuțe care vorbesc și nu gândesc, întoarse cu cheia potrivită. Nu dau doi bani pe ei. Nu contează cariere, nu pun preț pe etică și morală. Nu, ei niciodată nu-și bat capul cu asta. Pentru ei contează doar interesul pentru că, în general, au cu totul și cu totul alte preocupări. Aceleași: banii, puterea și influența.

Astfel, inevitabil, “nesupușii” devin ținte, ca și restul adversarilor pe care îi aleg. Fără niciun fel de menajamente.

Un om care n-a construit în presă, care n-a simțit nicio clipă frumusețea acestei meserii, niciodată nu va putea înțelege un jurnalist. Asta este cert.

“Nu sunteți liberi, nene! Vă convine lucrați, nu vă convine, plecați, ce mare căcat! Eu nu manipulez pe nimeni, oamenii trebuie să creadă ceea ce este: este organizația lui Vîntu și răspunde la comanda lui Vîntu. Da, bătrâne, de asta am nevoie, de o construcție foarte eficientă, să răspundă comenzilor economice la care este supusă. Nimic altceva”. Vorbele îi aparțin, bineînțeles, lui Sorin Ovidiu Vîntu. Așa vorbea cu redacția. Oligarhul a distrus cariere, a mânjit și schimonosit cu bani, cu privilegii, cu orice a putut oameni pe care odată îi prețuiam. A cumpărat tot, la kilogram și la bucată. Câți dintre jurnaliști au avut puterea să-l înfrunte? Câți dintre oamenii politici i s-au opus?  Știți foarte bine: extrem de puțini.

“Dar dacă concurentul meu ajunge ministru și se apucă să facă afaceri în locul meu? Ce să fac? Să stau să mă uit cum ăla îmi fură viața? Așa că mă apuc să fac politică, îl stric, îl dau jos, fac articole despre el, fac orice numai să supraviețuiesc. Lucrurile sunt simple: cât politicienii se bagă în afaceri, ne băgăm și noi în politică”. Vorbele îi aparțin, de astă dată, lui Sebastian Ghiță. “Dacă eu simțeam că vreau să-l bat pe unul, nu știu de ce alții ar fi putut și eu nu”, a mai spus, în 2010, în același interviu.

Câți dintre jurnaliști, oameni politici au chiar și acum puterea și tăria de caracter să-i spună verde-n față că a luat-o pe drumul greșit, că nu așa se face, că e pe total contrasens cu normalitatea? Câți dintre ei au putut să-i zică: nu poți cumpăra tot și pe toată lumea! Vă spun eu: aceiași, foarte puțini. Cu orice costuri, cu orice fel de presiuni, amenințări, avertismente, intimidări sau hârtii, eu ca și alții am făcut-o. Și da, suntem mândri că suntem liberi. Din păcate și cu regret, nu pot spune același lucru despre mulți.

După cum vedeți, la capitolul credințe și libertate a presei, între Vîntu și Ghiță, diferențele nu sunt foarte mari, sunt aproape insesizabile. Poate Vîntu, venit “din mahala, din pârnaie, din contrabandă” , dar puțin mai copt, cu școala vieții și cu vreo două cărți citite, nu era totuși chiar atât de agresiv. Îți spunea: băiete, ești incorigibil, tu ești pierdut, eu nu mă pot înțelege niciodată cu tine. Îl rodea, te citea și te respecta. Și te lăsa până la urmă în pace. A făcut asta cu un jurnalist, printre cei foarte puțini care atunci când Vîntu era mare, a avut tăria să-l înfrunte. Ba chiar să scrie în propriul ziar împotriva lui. Câți au făcut asta? Nu mie, ci vouă trebuie să vă dați acest răspuns.

O practică separată are însă Dan Voiculescu. Pe “oligarhul old school” niciodată nu-l veți vedea sunând pe toată lumea, în neștire. Nu-l veți vedea dând cu ușile de pereți.  Nu-l veți vedea cu plângeri pentru amenințare pentru că nu e atât de naiv și neexperimentat.  Întotdeauna îl veți vedea în subteran, având grijă și discutând doar cu anumiți oameni din cercul său de încredere. Dacă i se pune pata pe un jurnalist, pac, îi trimite o hârtie. Și el e procesoman, dar nu e agresiv. În ani, a încercat să-și clădească din trust o adevărată familie care să-i împărtășească, culmea, și opiniile. Și, place sau nu, a reușit.

La ora actuală, România mai are doi oligarhi. Vîntu din pușcărie a venit și tot acolo s-a întors. Iar anii patimilor nu i s-au sfârșit. Adrian Sârbu, mogulul alb, se prăbușește, Zoltan Teszari construiește și mișună iar Dinu Patriciu, cel din în linia întâi, nu mai există. Toți, dar toți, au aliniat la telefon guverne și politicieni.

Dan Voiculescu, "oligarhul old school", are la activ o comandare de cinci ani cu executare, în primă instanță, care-i dă emoții și două suspendări de președinte eșuate. Sebastian Ghiță, "oligarhul recent", are până acum trei plângeri penale și-o suspendare susținută cu trei sferturi de gură în palmares. Ambii care, în ultimul an și-au dat mâna, sunt pe radarul SUA la capitolul  “așa nu”. Lui Ghiță- aflat la răsărit- nu-i convine pentru că presa-l expune și se gândește la viitor, lui Voiculescu- cel de la apus- nici că-i mai pasă. Vor supraviețui ei sau nu bătăliei pentru cucerirea redutei finale- Președinția României- nimeni nu știe cu exactitate. Declinul lor este însă vizibil. Și cert.

În toți acești ani, cel mai important, fundamental aproape, este că, în ciuda puterii exercitate, tuturor eforturilor supraomenești depuse, în pofida agresivității, fluxurilor financiare nemaiîntâlnite, niște ființe și caractere au rămas, în fața acestor personaje, drepte, în picioare, cu coloană vertebrală, înfruntând absolut orice.

Fie că sunt jurnaliști sau nu, numeric, vă spun: sunt o mână de oameni. Ei însă contează. Asta îi doare. Ei vor avea întotdeauna parte de atât cât eu le pot oferi: respectul meu.