Pariul lui Barack Obama

Odată buzduganul aruncat public privind iminenta intevenție militară în Siria lui Bashar al Assad este greu de presupus ca s-ar mai putea schimba ceva. În ultimele zile, nici intervenția șefului diplomației americane, nici poziționarea întregii administrații SUA, nici susținerile aliaților n-au putut din păcate răspunde la câteva întrebări esențiale.

În Siria, de 2 ani și jumătate, este măcel, război civil în toată puterea cuvântului, unul dintre cele mai periculoase și înfiorătoare din câte cunoaște contemporaneitatea. Ultimul bilanț al ONU, din Iulie acest an, indică 100.000 de morți, dintre care zeci de mii de copii. Sigur, până acum, marile cancelarii occidentale au condamnat uneori vehement cum își măcelărește Bashar al Assad poporul, diligențele diplomatice au eșuat în cascadă, dar totul a rămas la nivelul cuvântului și destul de puțin la nivelul acțiunii concrete, cel puțin vizibil. Așadar, de unde atâta precipitare? "De ce Occidentul a așteptat atât? Dacă Occidentul era mai ferm în intervenția sa, dacă situația era mai limpede de la început, cu mai multe linii roșii, atunci ar fi fost mai clar și cine se luptă cu cine în Siria. E o stare de precipitare oarecum suspectă, dincolo de întârzierea iresponsabilă a oricărei acțiuni. Sigur, există un punct în care nu se mai abține nimeni, dar sunt multe necunoscute", cum bine subliniază Emil Hurezeanu, într-o analiză pentru Digi 24.

Orice război, orice intervenție militară înseamnă, mai întâi de toate, decizie politică. De ce s-a așteptat atât de mult? Poate suna crud, cinic, sinistru chiar, dar Occidentul a cam avut treabă. Mai precis, alte priorități. Siria lui Bashar al Assad l-a prins pe președintele american în plină campanie pentru cel de-al doilea mandat. Nu poți câștiga niște alegeri cu republicanii în ceafă pornind un război din care nu se știe cum vei ieși. Și nu oriunde, ci tocmai în Siria.  Și asta cu o Europă destul de instabilă și cu un Vladimir Putin și el la gândul celui de-al treilea mandat. După Afganistan și Irak, asta însemna pur și simplu sinucidere politică. Dar la fel de adevărat e că fără SUA, NATO sau orice altă coaliție occidentală, în Siria nu putea intra. NATO nici n-a vrut. Așadar, Siria a stat într-un permanent "waiting game", așa cum notam anul trecut. Acum, jocul pare să se fi sfârșit.

De ce nu s-au trasat mai multe linii roșii? Este într-adevăr o greșeală la care nimeni nu poate răspunde cinstit. Dacă ar răspunde, probabil ne-am întoarce la aceeași problemă: decizia politică prioritară.
Probabil, nimeni n-a crezut că Bashar al Assad poate fi atât de puternic dar, paradoxal, în același timp toată lumea știa ceea ce înseamnă, cu adevărat, regimul președintelui sirian, un înfiorător dictator de tip nou cu care, de multe ori, s-a negociat.

Un alt lucru este însă cert: nici înarmarea oficială a rebelilor nu a ajutat. Bashar al Assad a supraviețuit, omul e crud, e un mincinos prin definiție, patologic- așa cum îl descria recent pentru CBS Colin Powell, dar nu este deloc un tâmpit. Ar folosi arme chimice împotriva propriului popor? Bineînțeles. Dar le-ar folosi știind că riscă o intervenție ce i-ar aduce sfârșitul? Iată o altă întrebare. Este panicat, se apropie de sfârșit, o intervenție i-ar fi fatală? Nu se știe. Nimeni însă nu poate spune deocamdată dacă armele chimice care este foarte posibil să se fi folosit au fost din ordinul lui direct. În Siria, în acest moment, ar fi putut să le folosească oricine. Generali ai sistemului, "rebeli", alte forțe doar pentru a chema pentru o intervenție militară. Și George Friedman notează că o altă problemă a Siriei este că așa numiții rebeli nu sunt foarte departe de Assad, ceea ce ridică alte probleme. Sunt aproape la fel de nemiloși, miile de mărturii și de imagini filmate în ambele tabere beligerante arătă cât se poate de clar asta. Se roagă și omoară în neștire. Un tânăr rebel ce defectase din trupele lui Assad îmi aduc aminte că numai și numai pentru asta trăia.

"Nici în 50 de ani nu ne vom reveni după asta", țin minte că mărturisea un sirian prins pur și simplu pe câmpul de luptă între cele două tabere. Falia incredibilă generată, complexitatea fenomenului religios, facțiunile diverse, susținerea din partea organizațiilor teroriste, din partea Iranului, situația extrem de complicată din Orientul Mijlociu, toate acestea fac din Siria un nou butoi cu pulbere din care nimeni nu știe cum se va ieși, dacă se va ieși.

Care-i planul? Ce se va întâmpla după? - sunt alte întrebări la care nimeni nu poate răspunde onest și credibil. Cu câte arme chimice mai exact s-a înarmat Assad? Se știe însă că are printre rezervele cele mai mari ale planetei. Dacă le va folosi, ce se întâmplă? Dacă vor fi lovite din greșeală? S-a mai întâmplat să se încurce hărțile între toți factorii de decizie americani. Câte țări din Orient sunt interesate, de fapt, să se implice direct în conflict? Va fi o "intervenție limitată"? E mai bună tactica aceasta decât să nu faci nimic? Categoric. Și dacă va eșua? Va fi rușinos. Va schimba asta ceva în mișcările lui Assad? Nu se știe. Îl vor slăbi? Foarte posibil. Îl vor dărâma de-a dreptul? Regimurile pot fi schimbate doar prin intervenții aeriene și avioane? Categoric, nu. Democrațiile se implementează la sol. Iar până acum, la sol, a fost eșec.

Din Afganistan de 12 ani nu s-a ieșit, totul s-a transformat într-o luptă virulentă cu talibanii și al Qaeda, din Irak s-a ieșit cu greu, zonele sunt instabile, multe decizii au fost proaste. E adevărat, a fost și altă administrație, a fost și altă tensiune generată de 11 Septembrie, dar memoriile lui George Tenet, "În mijlocul furtunii. Anii mei la CIA", un om care a condus Agenția 7 ani, sub doi președinți, în cele mai dificile momente din punctul de vedere al securității naționale, arată că războaiele pot începe din "aproape nimicul" decis de politic și, a doua zi, post conflict, pot continua cu nimicul absolut. Și cu greșeli în lanț.

Cum a "reușit" vechea administrație americană să transforme SUA și restul trupelor în Irak din forța eliberatoare în prima țintă vânată, cum s-a reușit înarmarea populației și transformarea multora în beligeranți- citiți-l pe Tenet în mărturisirile cutremurătoare, halucinante de-a dreptul pentru orice om rațional. Se numesc decizii politice profund eronate luate de oameni extrem de importanți ai lumii care nu cunosc, nu înțeleg și nu vor să accepte realitățile, nici măcar cele transmise de serviciile de informații. Pentru asta poate că a trebuit să moară și oameni, dar sunt convinsă că Dick Cheney sau Donald Rumsfeld nu-și pun astfel de întrebări. Pe Rumsfeld am avut ocazia să-l cunosc personal la ceva timp după criza din Kosovo, era încă în funcție. Un om care mi-a transmis, inexplicabil la acea vreme, un sentiment înfiorător. În cartea lui Tenet l-am regăsit. Era el.

Tenet mai spune clar că nici în Afganistan și nici în Irak nu a existat un plan de "a doua zi" și descrie cum s-a improvizat totul și cum s-a ajuns la tot ce a văzut o lume întreagă- niște state din care nu se mai putea ieși. Există acum un plan post intervenție într-un război civil ce poate aduce pe linia de plutire un stat ca Siria, într-un Orient ce dă tot mai mult în clocot? Greu de spus. Dacă există, e imposibil de crezut că nu sunt șanse mari ca totul să nu se poată împotmoli.

Administrația Obama promite că în această săptămână, mâine chiar, va declasifica documente, dovezi ce vor face justificabilă intervenția. Va arăta cum Bashar al Assad a folosit armele chimice. Sunt și aici însă mai multe fațete pentru că, din păcate, există un deja vu. Și iar mă întorc la Tenet. Vechea adminstrație a mai arătat în plină sesiune ONU, prin Powell și în fața întregii lumi armele de distrugere în masă ale Irakului, arme care nu au fost găsite după intervenție pentru că, de fapt, ele nu existau. Citiți-l pe Tenet să vedeți cum s-a simțit atunci, stând în spatele lui Powell și mult după aceea. Într-un fel, toată această uriașă problemă dar și boicotul pe care constant il aplica o parte a administrației celor de la CIA, cazul  "Slam Dunk" dar și "cele 16 cuvinte" au dus la demisia lui. Drept dovadă că politicul, și la marile case, poate călca în picioare absolut orice.

Și atunci s-a încercat justificarea. S-a reușit. Cu multe eforturi și planuri complexe de comunicare. După care totul s-a prăbușit. Și acum este la fel. Pentru un război îți trebuie motive și dovezi fără tăgadă. Trebuie convinsă în primul rând populația iar cifrele, așa cum arată în aceste zile, nu sunt deloc favorabile administrației Obama. Un sondaj Reuters, dat publicității acum câteva zile, arăta că doar 9% din cei intervievați ar susține fără rezerve o intervenție în Siria iar procentul ar crește doar la 25% dacă s-ar aduce probe indubitabile. 60% se declară ferm împotrivă. Așadar, americanii nu sunt convinși deloc. Poate n-au uitat Irakul, poate istoria se răzbună în cel mai incredibil mod cu putință. Dar cam așa arată realitatea. Un război înseamnă și bani, fără trupe înseamnă alți morți, cu trupe înseamnă și mai mulți morți. Americanii nu vor să oprească un om ce-și ucide metodic poporul, folosind poate chiar arme chimice, doar din cauza unor greșeli din trecut făcute de alții pentru care mulți au murit. E limpede că opoziția evidentă a americanilor de rând reprezintă clar rezultatul a ceea ce a fost până acum.

Cu un Congres ce nu-i total de partea lui, cu un ONU de la care e foarte puțin probabil să obțină un mandat pentru intervenție, cu o Rusie ce-l susține în mod halucinant pe Assad fără rezerve și China tot împotrivă, cu un Egipt întors pe dos, cu o Turcie fragilizată, cu Iran, Israel, Arabia Saudită și o grămadă de alte necunoscute, Siria arată ca un joc de biliard pe care nu se știe cine-l va câștiga cu adevărat.  

Siria nu e Libia. Asta știe toată lumea. Cert este că administrația Obama a fost până acum rezervată din punctul de vedere al intervențiilor militare. Friedman spune că acum Obama ori trebuie să meargă până la capăt, ori va părea un farsor de zile mari. "E greu de văzut cum va evita intervenția militară și îi va rămâne credibilitatea neștirbită. E la fel de greu de văzut cum va interveni militar fără vreo revoltă politică internă dacă dă greș, ceea ce de obicei se întâmplă", concluzionează Friedman.

Afirmațiile sunt aspre. Multe comentarii și analize din presa americană și britanică sunt destul de dure la adresa intervenției. Fiecare are câte un flashback. De la "impeachmentul" lui Joe Biden, din 2007, la adresa lui Bush dacă va intra, ilegal, în Iran fără aprobarea Congresului și dacă nu există o amenințare directă, până la asumarea unei noi căi legale de intervenție în alte state sau acuzații explicite, isterice că, de astă dată, Obama va lupta cot la cot în Siria, culmea paradoxului, de partea al Qaeda. Și pentru asta va plăti cu vârf și îndesat.
 "Pentru președintele american "yes, we can", credibilitatea internă și internațională se bat fix cap în cap în această situație fierbinte, foarte dificil de gestionat. Greu de crezut că cineva, oricum s-ar numi el, ar putea scăpa cu amândouă intacte. Fără îndoială însă că, pentru Barack Hussein Obama al II-lea, marele pariu este ceea ce a evitat cu intenție, din multe considerente, de doi ani și jumătate. Adică ceea ce numește chiar și acum..."Siria lui Bashar al Assad".