Când ei sunt mai puternici

Cred că orice jurnalist din această țară trebuie să citească raportul Comisiei Europene. Și să-și pună câteva întrebări.
Și mai cred că orice jurnalist din această țară trebuie să citească postarea lui Cătălin Tolontan despre ce făcea George Copos când era puternic. Eu m-am gândit mult la ce a scris Tolontan. Pentru că, inevitabil, mi-am amintit câteva episoade pe care poate aș fi vrut să le uit.

2007. De luni bune bâjbâiam pe lângă un subiect. Întrebam, căutam, nu se lega nimic. Nimeni nu-l știa, cine era logic să-l știe se schimba la față când îi întrebam de Cătălin Voicu. De vreo opt ani mă ocupam deja de PSD iar ca acreditat pe Cotroceni pe ultimul mandat al lui Ion Iliescu mi se părea o greșeală impardonabilă să nu-l știu pe Voicu. De Mitică Iliescu auzisem. Numele îmi trecuse pe la ureche de multe ori. Nu-l întâlnisem efectiv niciodată. Știam că avea o oarecare influență. Dar nu realizam cât de mare și...repet, nimic nu se lega.
În 2007, ajungeam des și pe la Parlament. Cum-necum, ochii tot pe Voicu îmi cădeau. Într-o zi, îl prind pe cameră semnând condica de prezență și pentru alții. Îl iau la întrebări. O ia la fugă pe tot holul de la P1. Din reacții, îmi dau seama că nici nu voia să fie filmat. Și mai interesant, gândesc. Rămân atentă la personaj.  Din ce făcea, tot timpul lăsa impresia că se pitea. Că nu voia să fie văzut.
În mai, în plină suspendare din funcție a președintelui Băsescu, conducerea redacției îmi spune că ar fi bine ca eu să mă ocup de acum înainte de Palatul Cotroceni, de președintele Băsescu. Să-mi folosesc incisivitatea acolo.
Eu protestez. Ce treabă aveam eu cu administrația Băsescu? În plus, nu știam efectiv niciun consilier. Nu fusesem niciodată acreditată pe PD. Nu mă interesa subiectul, domeniul. Mă săturasem de Cotroceni. Mă ocupasem de administrația Constantinescu și Iliescu. Mai mult, realizam că e un fel de misiune imposibilă având în vedere că însuși Dan Voiculescu se aflase în fruntea comisiei de suspendare. Cum să afli informații de primă mână de la niște oameni pe care nu-i cunoști, când patronul tău suspendă șeful statului? Două săptămâni mă cert cu conducerea redacției. Până la urmă, cedez. O iau ca pe o nouă provocare. Mă ocup de Cotroceni.
Între timp, din când în când, inevitabil mai ajung și pe la PSD. Aflu că Marian Vanghelie are o mare problemă cu mine. Ce treabă aveam eu cu Vanghelie? Niciuna. Ceva nu se lega. Aflu că și Mircea Geoană are o problemă cu mine. Ce-i făcusem eu lui Geoană? Nimic. Îmi transmite, prin intermediari, că nu e adevărat. Tot nu se lega. Ceva nu era ok.
Într-o seară, mă apuc să scriu de Voicu pe acest blog. Se poate verifica. 14 iunie 2007. "Nașul" lor. Urmează sfaturile: nu e deloc bine ce faci, ai să vezi.

2008. Am continuat să scriu de Voicu. Tot pe blog. Cătălin Voicu candida pentru un nou mandat în Parlament, în sectorul lui Vanghelie. Se mutase din Bacăul lui Hrebenciuc, în sectorul 5. În timp, începusem să fac din ce în ce mai bine legăturile. Îmi devenise aproape clar că întrebările mele despre Cătălin Voicu- Mitică Iliescu iritase rău PSD. "Incisivitatea" mea era bună numai la Cotroceni, pentru că nu mai era acceptată de ei.
Într-o noapte, absolut întâmplător, descopăr că mă urmărește o mașină. Mă mutam. Nu aveam timp ziua, o făceam după serviciu. Doi indivizi la 2 dimineața, în beznă totală, citeau ziarul în mașină în fața scării mele. Am zis- sunt nebună, nu se poate să fie adevărat. Le iau numărul și mă duc la ei. Mă apropii, și ei dispar. Verific numărul zilele următoare. Era fals.

Decembrie 2008. Negocierile pentru formarea Guvernului PDL-PSD. Cătălin Voicu vrea neapărat să fie ministru de Interne. Scandal în PSD, în Comitetul Executiv. Presa îl caută pe net. Singurele referiri despre profilul acestui om duceau la blogul meu. Încep discuțiile pe unele televiziuni. Ziariști mă sună să mă intrebe. Evit să mai răspund, dar continui să scriu. Simțeam iritarea unei părți din conducerea redacției.

Ianuarie 2009. Miniștrii de Interne încep să pice ca popicele. Îmi era clar în ce film eram. Eram eu și...restul lumii. Postul îl susținea în subteran pe Voicu și fățis pe Vanghelie, Mitică Iliescu, Geoană - candidat la Președinție.
În vara lui 2009, apar dezvăluiri, apar scandaluri puternice, DGIPI, se rupe Guvernul, Vanghelie se întâlnea cu Moș Crăciun pe bancă în parc, era cea mai tensionată campanie prezidențială. Pentru mine, multe aveau o explicație. Constant, scriu pe blog.
Într-o zi, un moment tensionat în redacție care n-avea nicio legătură cu mine, ci cu altcineva. Dintr-o dată mi se strigă apăsat de către cineva din conducere: "Și tu oprește-te cu blogul ăla. Oprește-te cu Voicu că nu mai pot. Oprește-te dacă nu vrei s-o pățești rău". N-am zis nimic. Dar nopți întregi n-am dormit. Zilele următoare am căutat explicații. Nu era normal ce se întâmpla de foarte mult timp. Însă toți dădeau din umeri. Ținea de demnitatea mea să nu mă opresc. Știam că am dreptate. Și am zis din nou: nu mă opresc, orice ar fi.

21 Octombrie 2009. Eram la BEC. Geoană își depune candidatura la Cotroceni în aceeași zi cu președintele Băsescu. Nebunie, oboseală, susținători, cabluri, înghesuială fantastică. Fiecare se lupta pentru cel mai bun unghi. Geoană vine primul. Lume multă. Se urcă în lift. Lângă el, Vanghelie care mă oprește și răbufnește brusc: "Și tu, bagă-ți mințile în cap, pricepi? Cu Voicu ești  într-o mare eroare! Să vii în birou la mine să-ți explic eu cum e cu Voicu, mă auzi?" "Nu sunt în nicio eroare, nu e adevărat. Iar la dumneavoastră în birou nu calc"- i-am zis. Știam că, teoretic, Vanghelie nu prea are ce să-mi mai facă. Dar niciodată nu poți să ghicești chiar tot...

9 Noiembrie 2009. Deja știam pe cazul Voicu toate legăturile importante. Știam și că Mitică Iliescu se reactivase foarte puternic. Știam că sună ziariști. Președintele Băsescu, candidat la prezidențiale, face declarații pe aeroport. Pleacă la Berlin. 20 de ani de la căderea Zidului. Pleacă cu un tânăr pe care-l prezintă public, un tânăr a cărei mamă fusese ucisă la Timișoara, în timpul evenimentelor din 1989. Evenimentul este transmis în direct, în condițiile în care postul nu dădea în direct aproape nimic din ce făcea candidatul Băsescu.
Brusc, începe o agitație ciudată. Cineva luase foc. Știind că legăturile lui Mitică încep de dinainte de '89, am un feeling. Zic- nu se poate.. Cineva fusese sunat și informase conducerea redacției că "oameni din apropierea președintelui Băsescu" au ucis-o de fapt pe mama băiatului. Sunt chemată și rugată să scriu eu materialul cu care trebuia să înceapă jurnalul principal al zilei. Ba, mai mult, eu să fac și o transmisie în direct pe tema asta - din care să reiasă că președintele Băsescu, candidat la Președinție, acoperea și era, de fapt, în strânsă legătură cu criminalul mamei băiatului.
Aveți vreo dovadă, ceva? - am întrebat. Nu, caută și tu, vezi tu, te descurci...- a fost răspunsul aproximativ.
Am simțit atunci, efectiv, cum văd stele verzi. Adică eu trebuia să acuz un președinte al României că acoperă criminali? Cam asta era esența. Am zis că eu nu fac așa ceva. Cu orice preț. Mi s-a spus că trebuie s-o fac. Și trebuie s-o fac neapărat eu. Scandal, ceartă. Mizeriile lui Mitică Iliescu să le facă cine-o vrea. Eu, niciodată. Mi se spune iar că trebuie să mă potolesc cu Voicu și cu Mitică Iliescu, că voi lua amendă pentru că nu mă supun cererilor redacției. Eram oricum dispusă să demisionez. Amendă n-am luat. Ar fi fost prima din viața mea. Dar materialul a fost scris de conducerea redacției și difuzat. Următoarele săptămâni tensiunea se menține între mine și conducere.

11 Decembrie 2009. După cinci zile de turul doi al prezidențialelor, Cătălin Voicu este săltat de DNA din fața casei. Eram la Bruxelles, la Consiliul European. Am zis- gata, s-a terminat. Înseamnă că nu sunt nebună. Dar nu se terminase. În țară ajunsă, devin un fel de inamic public al unei părți din conducerea redacției. Nu aveam voie să vorbesc cu nimeni pe subiect, nu aveam voie să discut nici cu colegii care mă întrebau- "ea nu are ce informații să dea pe acest subiect", postul îl prezenta pe Voicu drept o victimă a sistemului. Mă sunau și colegi din presă. Mă invită să vorbesc la posturile lor de Voicu. Cer permisiunea conducerii redacției știind că n-am nicio șansă. Normal. Mi se spune că n-am voie. Am un contract cu postul ce presupune exclusivitate. Corect. Dar blogul meu n-avea legătură cu contractul. Evident că nu ne înțelegem. Mă epuizase psihic oricum toată povestea. Știam că vena și puroiul erau atât de mari și întinse în ultimii 20 de ani, încât oricine va face eforturi să-l acopere pe Voicu se va discredita.

Și s-au discreditat. Cu bună știință unii. Pentru cunoscători, amintesc doar halucinantul episod Locic. Pe care, deloc suprinzător și pe altă speță, l-am văzut acum ceva timp, într-o oarecare măsură, reeditat.

Ce-a urmat după aceea este public. Stenogramele, nebunia, judecători, politiști, procurori, politicieni...
Pe 1 iunie 2012, Înalta Curte de Casație și Justiție l-a condamnat pe Voicu la 5 ani de închisoare cu executare. Decizia nu e însă definitivă. Până pe 25 februarie 2013, când se judecă recursul, Voicu este nevinovat.