Ploieşti, 15 iunie 1985.

Când eram mică, credeam că ştiu atât de bine unele locuri încât, dacă plec de acasă, pot să ajung la ele chiar şi cu ochii închişi. Bine, ideea o puneam în practică numai atunci când nu putea să mă vadă bunica. Şi numai pe străzi lăturalnice. De frică să nu mă calce vreo maşină.

Iar zilele acestea, în mod ciudat şi straniu, mi-au amintit mult de copilărie. De locurile pe lângă care treceam zilnic sau poate chiar de mai multe ori pe zi. De alimentară, de tutungerie, de cofetările, de şcoală, grădiniţă, de vecinii bunicii...Feţe, oameni, gesturi, clădiri, mirosuri, trăiri şi multe alte locuri. Şi stadionul...Pentru că universul copilăriei mele a fost şi s-a născut pe şoseaua Mihai Bravu din Ploieşti.

Casa bunicii era destul de aproape de stadionul „Petrolul”. Când erau meciuri, mereu era agitaţie şi gălăgie. Însă nu aveam mulţi fani ai fotbalului în familie, aşa că, pe stadion, n-am intrat de foarte multe ori. Trecerea pe lângă el îmi trăda mereu curiozitatea...Porţile mari uneori erau deschise, se vedea iarba şi imensitatea lui. Pentru că atunci imens îmi părea.... Alteori, erau ferecate.

Iar pe stadion, din ce ţin minte, am intrat doar de vreo patru ori. La o defilare pentru Ceauşescu, unde ne-a dus şcoala, la un curs de arte marţiale pe care voiam să-l fac, cu sora mea la gimnastică şi...într-o după-amiază, târziu, cu mama şi cu prietena ei cea mai bună, la un soi de concert.

Cenaclul Flacăra s-a numit, într-adevăr, spectacolul. Aveam aproape 7 ani. Iar de atunci nu-mi aduc aminte decât atât: patru momente.

PRIMUL. Era ceva foarte intens, se cânta...Şi se cânta foarte tare. Era foarte multă lume, era frenezie şi scena era luminată prost. Adică mult, mult mai slab decât spectacolele de acum. În rest, oamenii fredonau într-un soi de semiîntuneric. Cine cânta...nu ştiu. Cine se agita pe scenă... nici asta nu ştiu. Dar ţin minte că interpretul sau interpreţii se tot agitau, recitau şi cântau. Parcă în neştire.

AL DOILEA. Am ajuns pe stadion când nu se lăsase întunericul şi totul s-a sfârşit noaptea. Stăteam în tribună, pe nişte bănci din lemn, mă uitam în jos, printre scânduri, şi-mi era frică. Pentru că vedeam pâmântul. Eram la ceva înălţime, oamenii mişcau băncile şi credeam că am să pic.

AL TREILEA. Era deja noapte şi, la un moment dat, în stânga mea, ceva s-a întâmplat. Oamenii au început să fugă, s-a creat busculadă. O parte a altei tribune se prăbuşea de undeva de la bază. Unele bănci se prăvăleau una peste alta. Toţi se înghesuiau spre ieşire. Se ţipa încontinuu. Cu mama şi cu prietena ei am ajuns pe pâmânt, sub tribuna noastră, sărind prin spaţiile goale dintre băncile de lemn. Momentul exact al ieşirii de pe stadion nu-l mai ţin deloc minte. Însă îmi amintesc nebunia, haosul, groaza, întunericul şi urletele. Iar dacă n-aş fi citit ce s-a întâmplat, aş fi rămas în cap, nu ştiu de ce, cu fragmente din amintirea unui cutremur. Poate şi pentru că spaima pe care am trăit-o atunci, la vârsta aceea, doar cu asta, mai târziu, se putea compara.

AL PATRULEA. Când am ajuns acasă toate trei, bunica era foarte speriată. Prietena mamei a rămas peste noapte la noi şi au discutat mult despre ce s-a întâmplat pe stadion. Am adormit cu greu, tocmai din cauza conversaţiilor.

După ani buni, am realizat că, de fapt, în acea zi era 15 iunie 1985. Şi mama cu prietena ei mă luaseară la spectacolul de muzică şi poezie al lui Adrian Păunescu. Un spectacol care s-a sfârşit într-o tragedie. Cu oameni călcaţi în picioare, cinci morţi şi sute de răniţi.

Am căutat, în timp, imagini de acolo. Şi n-am găsit. Unii au scris că a fost, de fapt, furtună violentă. Iar asta ar fi provocat totul. Că Păunescu ar fi fost avertizat de staff să oprească cenaclul pentru că sistemele electrice nu erau împământate. El ar fi refuzat şi ar fi dat chiar dispoziţie ca porţile să fie închise. Şi ar fi fost un scurtciruit. Asta ar fi declanşat haosul. Eu nu-mi aduc aminte de nicio furtună. Dar, repet, aveam 7 ani...Mama sigur ştie mai bine. Şi am s-o întreb despre asta în curând.

În fine, când am tot văzut zilele acestea imaginile filmului documentar „Te salut, generaţie în blugi” mi-am amintit iar de spaima trăită. Păunescu, e adevărat, a mişcat o generaţie. Generaţia mamei mele. Era socotit un zeu. Dar a făcut-o cu complicitatea regimului ceauşist. Pentru că, să fim serioşi, pe vremurile acelea, cenaclul nu putea să se nască şi să trăiască altfel..."Generaţia în blugi" era spirit, era o aşa-zisă libertate, dar era, în fapt, şi destulă propagandă.

Cenaclul a fost interzis după momentul Ploieşti iar, în '89, poetul a fost fugărit şi scuipat de câţiva revoluţionari pe lângă ambasada SUA. Apoi, şi-a făcut mea culpa cu celebra expresie: „Am fost un porc”.

Eu însă n-am putut să fiu niciodată un fan Păunescu. Nu neapărat din cauza experienţei trăite, ci din cauza relaţiei duplicitare a poetului cu fostul regim Ceauşescu. Chiar şi după Revoluţie, atitudinea îi trăda uneori gândurile iar personalitatea puternică şi temperamentul vulcanic le făcea, pentru mine cel puţin, aproape nedigerabile. A fost însă o uzină ce producea la foc continuu poezie. Nu i-a depăşit însă nici pe Eminescu şi nici pe Nichita. Şi a mai fost, e foarte adevărat, un mare descoperitor de talente.

În esenţă, a fost un om controversat, mereu doritor de lumină dar şi cu destul de multe umbre. O fiinţă înzestrată însă cu un autentic spirit liric care prin versuri puternice şi simple a fascinat masele. N-a fost un mare om politic. Aşa a fost Adrian Păunescu. Şi cred că mereu trebuie să-i dăm Cezarului doar ce-i al Cezarului..