Limite

Cristi Puiu, în România Liberă, spune aşa: „Mă uit şi eu la televizor şi mă crucesc. Toată nebunia asta mă pune pe gânduri(...) Subiectul Păunescu necesită o analiză serioasă, nu trebuie expediat în câteva cuvinte. E drept că e nevoie să treacă puţin timp. Acum, la cald, nu putem judeca lucid. Dar, cu siguranţă, avem cu toţii nevoie de o privire retrospectivă justă. Dacă merita Adrian Păunescu funeralii naţionale? Să nu uităm că suntem poporul care l-a făcut Sfânt pe Ştefan cel Mare. Merita el asta? Pentru mine, Păunescu reprezintă în bună măsură Epoca de Aur şi aş spune că abia acum, prin moartea lui, s-a dus cu adevărat acea lume. Regimul comunist a căzut pentru mine în doi timpi: primul pas a fost moartea lui Ceauşescu şi acum, cu cea a lui Păunescu, putem zice cu adevărat adio acelor vremuri".

Dan C. Mihăescu, în acelaşi ziar, şi el spune: „Acum sufletul omului trebuie lăsat să plece, să se ducă dincolo". A adăugat totuşi: „Am trecut pe lângă cimitirul Bellu şi am rămas şocat. Fanfară şi onoruri militare pentru Păunescu! Probabil când o să se ducă Sergiu Nicolaescu o să fie mobilizată Armata, să tragă salve de tun! Ce să mai spui? Ca la noi".

Gândul, într-o prezentare extrem de corectă, trece şi el în revistă beţia de cuvinte. Oameni politici care nu mai au demult proprietatea vorbelor şi care l-au făcut după moarte pe Păunescu „la fel de mare ca Eminescu”, „mai mare decât Eminescu”, „Zeu din Olimp”, „Dumnezeu al literaturii române”, „geniu neînţeles” ...A fost, bineînţeles, şi „Dumnezeu al sufletului românesc”... Iar Vadim, oricum, a fost maxim.

Tot azi am aflat că Andrii Popa a fost compus tot de Păunescu şi că am asistat, de fapt, la ultimul cenaclu, nu la înmormântarea lui. Iar sicriul n-ar fi trebuit să fie depus la Ateneu, ci trecut direct pe sub Arcul de Triumf!

Multe limite au fost depăşite. Mult prea multe prostii au fost spuse dintr-o isterie a vorbelor şi a atitudinilor pe care, la un moment dat, cred că nimeni n-o mai înţelegea. Sacralizat, sanctificat, beatificat şi erou naţional poate fi oricine. Iar concluzia este că, în spaţiul public, cultura generală şi decenţa lipsesc cu desăvârşire. De parcă, la noi, dreapta măsură nu mai poate fi deloc găsită. Sau, mă rog, e pierdută demult.

Vorba Leliei Munteanu- ce noroc a avut Eminescu că, pe vremea lui, nu se inventase televizorul. Oricum, şi el, şi Caragiale, şi Sadoveanu, şi Coşbuc, şi Nichita dar şi Marin Preda...Toţi au fost călcaţi azi în picioare de disperarea unor oameni care, în Cimintirul Bellu, pe Aleea Scriitorilor, se cocoţau pe cruci sau se imortalizau cu sicriul. O altă faţă a isteriei...În timpul ăsta, o fiinţă- nici nu mai contează cine- intra de-a dreptul în pământ.

Există vreo logică? Oare cine mai poate înţelege?! Pentru că eu, uneori, chiar nu mai înţeleg...