“Victor, ce vrei TU să faci pentru România?”

Orice ar fi răspuns cu adevărat la această întrebare Victor, premierul României, acum două luni jumătate, vicepreședintelui american, Joe Biden, în Casa Albă, au fost doar vorbe. Foarte important este ce-a făcut, în realitate, șeful Executivului român odată întors în București.

La ora la care scriu, Victoria Nuland, un important oficial american, trimis special al șefului diplomației SUA, John Kerry, este deja în Vilnius. Într-un turneu european fulger, de șase zile, care cuprinde alte patru state importante, administrația americană a inclus și România. Bucureștiul este singura capitală unde Victoria Nuland, o atentă cunoscătoare a realităților românești și a spațiului ex-sovietic, va sta două zile și are mai mult de lucru. Mâine va sosi.

“Eforturile pentru consolidarea statului de drept, probleme bilaterale și regionale” sunt pe agenda de discuții a asistentului pentru afaceri europene și eurasiatice al Departamentului de Stat. Asta înseamnă că, pentru a treia oară, în ultimul an și jumătate, administrația americană pune extrem de serios în discuție funcționarea parteneriatului strategic cu România.

Ultima dată,  SUA au transmis direct șefului Guvernului de la București, Victor Ponta, că asta înseamnă “instituții puternice, sistem judiciar și procurori independenți și puternici”. Și Casa Albă i-a scris premierului român, negru pe alb, într-un comunicat, că “succesul României ca partener democratic al SUA, cu stat de drept puternic, este vital” și “rămâne, în mod considerabil”, printre interesele comune ale celor două țări partenere.

Acum două luni și jumătate, la 10 minute după întâlnirea cu vicepreședintele american, Joe Biden, Victor Ponta a recunoscut că purtase discuții în Casa Albă despre o Justiție independentă și eficientă, că dăduse asigurări inclusiv că, în România, partea americană “nu va păți ca pe nu știu unde în lume și trebuie să fugă cu elicopterul”. După nici 24 de ore, tot din Washington D.C., același premier al României nega totul, ba chiar îl ridiculiza în România, într-un interviu transmis în direct, pe Philip Gordon, primul trimis al administrației americane la București devenit între timp asistent special al președintelui SUA, Barack Obama.

De atunci, timp de două luni și jumătate, premierul României a trecut la fapte. Ca atare, până acum, Victoria Nuland și nici Departamentul de Stat nu și l-au trecut pe Victor Ponta în program. Fără să vrea, chiar ministrul de externe, Titus Corlățean atunci când încerca să explice că "programul primului ministru era făcut de multă vreme și n-a mai putut fi schimbat" s-a scăpat și a zis că, de fapt, "agenda a făcut-o partea americană". Pus față-n față cu această situație extrem de delicată generată de un refuz ferm, premierul român a plecat, într-o deplasare privată, la Viena. Un alibi care nu se știe cât va ține, dar totuși a fugit în apropiere în caz că ceva, pe ultima sută de metri, se va schimba.

Statul de drept s-a zdruncinat și se cutremură continuu la București de un an și jumătate. Puterea politică, reprezentată de Executiv, nu poate accepta separația puterilor în stat, funcționarea unei Justiții independente, nesubordonarea politică a magistraților, transparența decizională, continuarea luptei anticorupție și nici libertatea de exprimare. Un pachet exploziv, letal pentru democrație, bubuie din când în când într-un stat partener al SUA, membru al NATO și al Uniunii Europene. Fără ancora de stabilitate care a reprezentat-o de un deceniu Președinția României, după câte s-au petrecut și urmează să se întâmple în acest an prin excelență electoral, nimeni nu știe dacă ceva, cumva, va mai rezista în București.

Numai pe invers a ales de când s-a întors de la Washington, premierul României, Victor Ponta. Decizia politică, puterea judiciară și libertatea presei- toate sunt în acest moment viciate de extrem de puternice grupuri de interse și de presiune, unele partinice, altele cu accente infracționale, cu care a pactizat și care sunt încurajate de șeful Executivului să facă orice doar pentru a avea el liniște, susținere electorală, protecție mediatică și sprijin asigurat într-o eventuală cursă prezidențială. Pe Victor Ponta nu-l prea interesează România, îl preocupă, în mod cinic, numai destinul său care, din punct de vedere politic, va fi pus în joc în acest an.

DECIZIA POLITICĂ. Prin “Marțea neagră”, ziua în care partidul condus de Victor Ponta a inițiat și votat, alături de partenerul de guvernare, legalizarea corupției la București, șeful Executivului român, fost procuror, a demonstrat că între Washington și ilegalitate, este mai aproape de cea din urmă. Modificările la Codul Penal, legea amnistiei și grațierii, pregătirea unei ordonanțe de urgență pentru eliberarea unor clienți politici din pușcărie, demisia subită a Avocatului Poporului- toate au arătat că în București, oricând, statul de drept se poate dărâma “cărămidă cu cărămidă” la comandă politică. Iar Victor Ponta nu numai că a știut totul dar, în subteran, a și aprobat. Un commando politic infracțional format în principal din personaje certate cu legea, fără niciun fel de repect pentru valori și principii, toate apropiate și acceptate de premierul României erau pe punctul să arunce statul român înapoi în timp cu un deceniu. Tot Occidentul a reacționat vehement, tăvălugul s-a oprit puțin numai datorită reacției unei părți din media. Însă și acum șeful Executivului de la București este alături de prietenii săi.

“Afacerea” Roșia Montană, “afacerea” Rompetrol, China- sunt alte trei exemple deocamdată cunoscute publicului care-l pun serios pe premierul României sub semnul întrebării. În spatele vorbelor lui, sunt fapte. Iar faptele sunt coodonate și comandate de aceleași puternice grupuri de interese și presiune. Vorbim despre mulți bani, despre influență și poate chiar despre modificarea unor orientări strategice ale României. În toate acestea, de exemplu, rolul cercului de apropiați ai premierului de la București este mai important decât se credea.

     

JUSTIȚIA. Decapitarea șefilor secției I a DNA, motorul principalei instituții anticorupție din România doar pentru că s-a trimis în judecată un dosar care devoala un mecanism politic de fraudă în timpul unui proces democratic – și asta a plănuit și a și reușit Victor Ponta, premierul României. Colegii săi din studenție, ministrul Justiției, Robert Cazanciuc, și procurorul general al României, Tiberiu Nițu, au fost în toată această acțiune doar buni prieteni și simpli executanți.

Desele intimidări publice la adresa procurorilor și judecătorilor în timp ce instrumentau sau chiar judecau importante dosare de corupție, pactizarea declarată cu infractorii ulterior condamnați, presiuni și reușite în oprirea unor anchete în plină desfășurare ( cazul Bolintineanu)- toate acestea l-au pus în opoziție pe premierul de la București cu orice concept al statului de drept care ar putea fi înțeles de  Occident sau Uniunea Europeană.

Când îți sunt mai aprope de suflet, de interes sau de puterea financiară un Becali, un Voiculescu, un Fenechiu, un Dragnea, un Năstase sau orice alt condamnat definitiv și irevocabil cu executare, în momentul acela, premierul României se poziționează mult prea departe de Washington. Se apropie mai degrabă, prin atitudine vizavi de Justiție de un alt om politic pe care-l admiră. Numele lui este Recep Tayyip Erdogan. Întreg Occidentul privește cu îngrijorare ceea ce se întâmplă în Istanbul.

În mod extrem de periculos, Parchetul General este, de ceva timp, subordonat politic premierului de la București și apropiaților săi. Există presiuni uriașe pe procurori și judecători și în alte dosare dificile pentru cercul de partid și nu numai al primului ministru. Dosarul de Prahova “Păvăleanu- Alexe” ce aduce la lumină un adevărat grup infracțional organizat este doar un exemplu. Dosarul Constantin Nicolescu, în care s-a dat deja o sentință nedefinitivă de închisoare cu executare, este alt exemplu.

Ultima lovitură dată Justiției a constat în subordonarea fără dubiu a Consiliului Superior al Magistraturii, instituția care ar trebui să garanteze independența actului de Justiție. Negocierile politice de culise purtate de tot de amicii primului ministru au adus pe funcție un președinte și un vicepreședinte al CSM care, într-un an, cel mai probabil, vor goli de substanță și însemnătate întreaga instituție. Șeful secției de judecători aproape că nu are niciun cuvânt de spus iar șeful secției de procurori este mai apropiat de infractori decât de actul de Justiție. Totul s-a văzut de a doua zi, de când, în cazul Năstase, același premier de la București ,Victor Ponta, prin atitudine, a derapat.

       

 LIBERTATEA PRESEI. Să explici în acest moment unei Puteri ca acestea ce înseamnă libertatea de exprimare, ce presupune informarea corectă a publicului, ce necesită echilibrul, deontologia, credibilitatea și, până la urmă, meseria de jurnalist este un exercițiu pe cât de inutil, pe atât de periculos. Te poți trezi cu câteva telefoane de amenințare pe care nici marii infractori ai României n-au avut până acum curajul să le dea. Te poți trezi cu presiuni, cu interdicții, poți ajunge trezi mutat, schimbat, cu contractul tăiat sau dat afară.

Vârful de lance al acestei operațiuni care implică importante mișcări în presă este același bun prieten al premierului, afaceristul și deputatul Sebastian Ghiță. Odată ce-a dat mâna cu puterea lui Dan Voiculescu, Ghiță face orice pentru a-și proteja mediatic prietenul pe care vrea să-l pună în fruntea statului. Ținta este unanimitatea, crearea unei realități publice paralele și influențarea/ intoxicarea electoratului în perspectiva alegerilor ce vin.

Ca atare, se cumpără asiduu tot ce mișcă în presă, se destructurează la bucată televiziuni, se comandă în mod direct instituții care ar trebui să vegheze la derapajele mediatice, se influențează și comandă politici editoriale. Un flux financiar nemaiîntâlnit dar provenit numai din contracte cu statul, adică din bani publici, este direcționat doar spre cercul intim de decizie al șefului Executivului. Fiecare are un preț, se spune.

Câteva voci libere și zone din presă n-au- se dovedește. Asta deranjează extrem de tare. Iar cei care trebuie “executați” sunt luați om la om, presați și intimidați. Uneori, execuțiile reușesc, alteori nu. Un singur lucru este aproape cert: nici chiar Adrian Năstase nu acționa atât de cinic, de clar și ferm.

ȘANTAJAREA OCCIDENTULUI. O premieră absolută în mandatul premierului de la București o reprezintă amenințările și șantajul adresate partenerului strategic al României- Statele Unite ale Americii. “Chevronul investește în România sau poate să plece dacă nu se aplică legea. Nu mi-a zis nimeni vreodată de la Chevron cum e cu paralemtnarii. Aici cred că a fost o greșeală (...) I-am transmis însărcinatului cu afaceri al SUA că nu trebuie să ne atragă atenția niciodată la nimic.(...) De atras atenția nu ne mai atrage nici Moscova, nici altcineva (...) Ideea că o ambasadă atrage atenția este o idee total greșită”, a declarant șeful Executivului român.

Niciun premier sau președinte al României n-a adresat asemenea mesaj în ultimii 25 de ani, partenerului strategic și aliatului României din NATO- SUA.

Statul sunt eu, a spus de fapt șeful Executivului. Dacă vreau eu, aplic legea, dacă nu, nu- Chevronul- o investiție majoră și strategică a României, poate să plece din țară. Tot eu sunt legea, doar eu o fac și tot eu o aplic. Indiferent ce aș săvârși, când este vorba de un premier- șef de Executiv, nu înseamnă că este ilegal. Ca atare, în fața oricăror acțiuni ale mele, tot Occidentul trebuie să tacă. Așa a gândit și Richard Nixon. A demisionat din funcția de președinte al SUA acum 40 de ani.

Esențial este că în spatele tuturor celor de mai sus sunt fapte și acțiuni concrete. Fată-n față cu aceste certitudini, limbajul dublu al premierului a falimentat, dimensiunea sa externă la care a tot lucrat intens tot cercul de apropiați s-a evaporat. Ce-a făcut, încă mai face și ce și-a propus Victor Ponta pentru România este evident, nu mai necesită pentru nimeni niciun cuvânt, nicio explicație.

Două lucruri par însă evidente: greu de crezut că premierul de la București, cumva, se va opri. Și, în același timp, este imposibil de gândit că cineva va accepta ca România s-o ia pe acest drum.

Pentru România, Uniunea Europeană, NATO, partenerii săi strategici dar și pentru regiune, riscurile unui asemenea derapaj sunt majore.

Cineva, cu siguranță, va pierde. Foarte probabil, nu vor fi cei care, în mod sincer și cinstit, au pus întrebarea de mai sus. Ci acei care au răspuns... exact așa cum au răspuns. Fiecare pasăre piere pe limba sa.

17 Februarie 2009. Dosarele lui Adrian Năstase. Președintele Băsescu, Victor Ponta tace în sală: "Deci de unde le scoateți politice? (...) V-aţi făcut voi de la PSD dosare unii la alţii şi ţipaţi toată ziua că e vinovat Morar şi Băsescu"

17 Februarie 2009. Palatul Cotroceni. Întâlnire cu reprezentanții instituțiilor cu responsabilități în domeniul Justiției. Guvernarea PDL-PSD. Victor Ponta în sală, ca ministru pentru Relația cu Parlamentul, Mircea Geoană, președinte al PSD și al Senatului. PSD, prin Florin Iordache, un apropiat al fostului premier, redeschide subiectul "dosarelor politice ale lui Adrian Năstase". Victor Ponta nu spune nimic.

Ascultați AICI ÎNREGISTRAREA AUDIO A DISCUȚIILOR( DUBLU CLICK).

Florin Iordache, vicepreşedintele Comisiei juridice din Camera Deputaţilor, un etern apropiat al lui Adrian Năstase:

"Chiar nu putem fi consideraţi o anexă a Parchetului. De fiecare dată când solicităm, spuneţi-ne pe ce să ne axăm, nu e atributul Comisiei Juridice să sortăm care sunt bune, care nu sunt bune. Da chiar nu putem da un vot pe nimic. Eu sunt de acord, dar eu m-am uitat şi eu în raport, Nu spune foarte clar nici în acest raport tehnic că trebuia să ne pronunţăm într-un anumit fel pe dosarele lui Adrian Năstase. Şi de aceea a fost un vot împotrivă, pentru că efectiv pe ce s-a dorit, punctul de vedere al nostru a fost că într-adevăr, cu tot respectul pentru colegii noştri, au fost nişte dosare politice"

Traian Băsescu, Președinte al României:

« Aceste dosare au fost la mine şi eu le-am avizat pentru începerea urmăririi penale şi pot să vă spun ce era acolo, ca să vedeţi cât sunt de politice. Era plângerea lui Sergiu Sechelariu că i-a dat şpagă lui Adrian Năstase. Era plângerea doamnei care a fost inspector la Inspectoratul în Construcţii, care şi ea spunea că pentru a fi numită a trebuit să facă nu ştiu ce. Era plângerea consulului sau declaraţia consulului de la Beijing, care spunea cum domnul Adrian Năstase i-a dat 500 de mii de dolari ca să cumpere mobilier. Şi pe urmă era iarăşi declaraţia lui Sergiu Sechelariu cu containerele din China au venit la Bacău.  Ei, ăsta e dosarul politic. Eu ce să vă spun? Politic, nepolitic, doar dacă vi l-aţi făcut în acelaşi partid. Că domnul Sergiu Sechelariu a fost membru PSD, dânsul a iniţiat plângerea, doamna de la Inspectoratul în Construcţii a fost de la PSD, dânsa a făcut plângere. Consulul era numit de primul-ministru, la Beijing, deci consulii nu se numesc de preşedinte, deci nu domnul Iliescu l-a numit, ci l-a numit primul-ministru. Omul ăsta a scris ce a trebuit. Dosarele astea au fost la mine. Deci de unde le scoateţi politice? Chiar este o chestie de eleganţă. Eu am aici acest dosar. Prima dată când mai aud că dosarele lui Adrian Năstase sunt politice le fac publice ca să ne liniştim odată cu minciuna asta. V-aţi făcut voi de la PSD dosare unii la alţii şi ţipaţi toată ziua că e vinovat Daniel Morar şi Traian Băsescu"

Mircea Geoană, pe atunci președinte PSD, fără a fi în relații bune cu Adrian Năstase: "Dar nu e singurul partid care procedează aşa. E o practică curentă".

Traian Băsescu, Președinte al României:

"Da, deci domnul vicepreşedinte, eu nu vreau să tensionăm lucrurile, dar vreau să le discutăm cinstit. Vreţi să... dacă tot aţi spus că sunt nule probele, eu le dau drumul la presă, domnule, ca să închidem subiectul. De aici nu a ieşit niciodată un colţ de hârtie dintr-un dosar şi au trecut slava Domnului vreo 15 - 16 dosare de miniştri, cu toate cele şase ale miniştrilor din guvernul liberal. Nu am vazut o dată o cerere de anchetare, că de fapt ce îi cere procurorul, îi cere lui Adrian Năstase, cum cere şi altora, vino în faţa mea să-mi dai declaraţie despre ce e aici, ce a scris consulul de la Beijing, ce a scris doamna de la inspecţia în Construcţii şi ce a scris Sergiu Sechelariu. Asta e semnificaţia la ce aveţi de făcut. Nu este de trimitere în judecată, procurorul se va dumiri dacă este corect sau nu. Dar ceea ce faceţi şi încercaţi să faceţi aici, între oameni care ştiu despre ce este vorba, e jenant. Eu...domnul Diaconu (Ştefan, consilier prezidenţial - n.r.), putem scoate din arhivă dosarul, pentru că poate să-l vada oricine în momentul de faţa şi dosarul Zambaccian, ne dumirim dacă Sergiu Sechelariu e cumva sau doamna Jianu sau consulul de la Beijing, ne dumirim acum. Nu are sens să mai mergeţi să pedalaţi pe asta, pentru că mă obligaţi să fac publice dosarele ca să mă apăr, că m-am săturat de povestea politică".

Mai multe fotografii AICI.

Mesajele PSD. Adrian Năstase nu apare în temele partidului, PSD se îmbărbătează

Adrian Năstase. Adevărurile unei condamnări zguduitoare.

Când Victor Ponta, premierul în exercițiu al României, a spus oamenilor în seara condamnării lui Adrian Năstase, că acesta este un caz “comparabil” cu cel al Iuliei Tymoshenko, în mod cert, șeful Executivului român și-a confundat țara. Era în capitala României, atunci când, în numele Guvernului de la București, rostea aceste vorbe, iar el se credea, cumva, în Kiev, Ucraina.

Cert este că toți cei cinci judecători ai Curții Supreme din România l-au condamnat în unanimitate, definitiv și irevocabil, pe fostul premier Adrian Năstase, mentor politic al actualului prim-ministru român, Victor Ponta, la patru ani de închisoare cu executare pentru luare de mită în formă continuată și la trei ani de închisoare cu suspendare pentru șantaj. Când Victor Ponta îl compara pe Adrian Năstase cu Iulia Tymoshenko, Năstase fusese deja încarcerat în penitenciar cu sentința cea mai grea- 4 ani în temnița statului, iar  pentru Tymoshenko se făceau de mai bine de doi ani uriașe eforturi internaționale pentru eliberarea din închisoare.

Cazul Adrian Năstase înseamnă pentru România sfârșitul unei lupte teribile pe care Justiția a dat-o cu politicul, sub toate formele și întruchipările lui. La București, în dosarul Zambaccian în care a fost condamnat Năstase – o adevărată epopee pantagruelică a faptelor și probelor de corupție- așa cum arată rechizitoriul, Justiția a ieșit după 8 ani învingătoare.

Familia puternicului fost premier primea din China containere de nimicuri, pe sute de mii de euro, pe bani pitiți în cărți decupate, toate foloase necuvenite cu care fostul premier și-a transformat casele în adevărate bazare ticsite cu chinezării. Se numește luare de mită în formă continuată.   

În Kiev, un fost premier, Iulia Tymoshenko, a fost condamnat în doar 4 luni, la 7 ani de închisoare, pentru “abuz de putere” numai pentru că semnase un acord de aprovizionare cu gaz rusesc fără aprobarea Guvernului ucrainean. O decizie politică ce s-a trasformat, brusc, într-o adevărată execuție publică și judiciară, stârnind consternarea organizațiilor internaționale, a Uniunii Europene, a Senatului Statelor Unite, a Curții Europene pentru Drepturilor Omului, a tuturor liderilor occidentali și până și a lui Dalai Lama.

Așadar, situațiile, procesul în sine, faptele, probele, condamnarea, contextul și până și personajele sub nicio formă nu pot fi comparate. România nu este Ucraina. Iar premierul de la București,  prin comparația făcută, fără tăgadă, nu numai că și-a greșit patria, dar făcut și o uriașă gafă politică, internă și, mai ales, internațională.

“Un condamnat politic”, “un regim politic abuziv”, “o victimă a unui președinte iresponsabil”, “un sistem de dosare penale”. Și tirul declarațiilor premierului Ponta a continuat, dând efectiv de pereți cu tot sistemul judiciar românesc pe care l-a acuzat, fără nicio probă, că a încercat chiar lui să-i facă dosare penale. Nervozitatea șefului Executivului român a fost ușor sesizabilă. Aproape că a tranzitat sticla televizoarelor supărarea crâncenă a primului ministru de la București atunci când a trebuit să-l vadă, pentru a doua oară, în al doilea mandat al său, pe Adrian Năstase, omul care l-a creat, conturat și definit politic pe Victor Ponta, intrând din nou în pușcărie.

Iar asta, foarte probabil, n-a mai surprins pe nimeni. Pentru că, de fiecare dată, când Adrian Năstase a trecut prin momente delicate, Victor Ponta a cedat psihic.

Să ne amintim foarte bine: în chiar prima ședință de Guvern pe care a condus-o Victor Ponta în calitate de prim ministru, prima sa grijă a fost numirea lui Adrian Grăjdan în funcția de șef al Inspectoratului de Stat de Construcții, luarea ISC în subordinea directă a sa  iar, ulterior, instuția s-a retras brusc din primul proces penal în care a fost judecat Adrian Năstase. Procurorii au fost vigilenți iar Adrian Năstase a ajuns până la urmă la închisoare, fiind condamnat de judecători. Însă Victor Ponta n-a dezvăluit niciodată de ce și cine l-a determinat să-l numească în prima sa misiune de prim ministru pe Grăjdan la conducerea unei instituții care a vrut să dărâme un mare dosar de corupție.

“Mă întreb dacă Băsescu e fericit acum”, spunea același Victor Ponta, la ușile Spitalului Floreasca, nervos și aproape transfigurat, în seara de 21 Iunie 2012, când tot Adrian Năstase, după prima sentință definitivă,  a încercat să se sinucidă. Toată descărcarea psihică a premierului a fost pusă atunci pe încărcatura momentului dar și pe relația foarte apropiată dintre Năstase și Ponta.

Ulterior însă, față-n față cu o asemenea condamnare dar și cu o plângere penală pe numele său la Parchet, Victor Ponta a cedat și, din frică tot de Justiție, a declanșat suspendarea din funcție Președintelui României.

Vă întrebați poate ce-i datorează Victor Ponta lui Adrian Năstase de premierul României are asemenea reacții, unele transformate în decizii politice fără precedent care au subrezit statul de drept din România?  Totul sau aproape totul, acesta ar fi răspunsul cel mai sincer. Adrian Năstase, un om extrem de puternic al anilor 2000, l-a luat pe Victor Ponta de la Parchetul General, i-a schimbat meseria, l-a pus șef al Corpului de Control al primului ministru, l-a făcut politician, tânăr social democrat urmaș al lui Titulescu, l-a susținut în partid, i-a dat organizații și decizie pe mână, pentru ca acum 4 ani să-i dea și tot PSD-ul cadou. Ce-a făcut Ponta pentru Năstase? Tot ce-a putut, dar n-a reușit să dărâme Justiția, chiar și după "marțea neagră".

În ultima emisiune în care a participat în calitate de eliberat condiționat, Adrian Năstase i-a reproșat voalat discipolului său marile greșeli pe care le-a făcut în calitate de prim-ministru. “A lăsat să se regerereze sistemul judiciar, sistemul lui Băsescu.(...) Credeți că dacă eu am intrat în închisoare nu mai e corupție în România?”, se întreba într-un citat aproximativ și, evident, retoric Adrian Năstase.

Niciodată fostul premier n-a înțeles că nu despre asta era vorba. Ci despre un sentiment de siguranță și de dreptate care se dă societății atunci când Justiția funcționează. Acela că, indiferent cine ai fi, cum te-ai numi, ce putere și ce funcții ai avea într-un  stat democratic, până la urmă, toate acestea sunt trecătoare. Nimeni n-are plăceri bolnăvicioase să vadă oameni încătușați, dar ilegalitățile, furtul și corupția se plătesc în cele din urmă. Așa funcționează un stat în care cinstea încă mai contează. Iar actul de Justiție este, deocamdată, implacabil.

Cu acest “sistem” și cu aceste gânduri s-a luptat, fără succes, 8 ani, în România, Adrian Năstase. Asta contestă și acum premierul Victor Ponta.

“Sistemul” pe care însă îl hulea Năstase poartă și niște nume. Mariana Alexandru, Lucian Papici, Mihaela Iorga Moraru, Cătălin Vartic, Doru Țuluș, Daniel Morar, Laura Codruța Koveși, Călin Nistor - toți procurori DNA. Livia Stanciu, Ionuț Matei, secția I și a II-a penală a Curții Supreme de Justiție- toți judecători. Monica Macovei și Cătălin Predoiu- foști miniștri ai Justiției, șefii seviciilor de informații, Traian Băsescu- președinte al României.

Fără acești procurori probele din dosarele lui Adrian Năstase, unele strânse chiar de la colegii săi PSD, n-ar fi existat, fără probe judecătorii n-ar fi putut să ia o decizie unanimă de condamnare definitivă cu executare, fără miniștri care să nu interfereze politic și să susțină independența Justiției magistrații n-ar fi putut să-și facă meseria, fără menținerea echilibrelor statului român nu poate exista o Justiție indepdendentă iar fără voință politică nu se poate face absolut nimic. Acesta este adevărul.

“Este dezastruos ce se întâmplă. Nu cred că așa se poate trata politica într-o țară civilizată. Dacă ar fi să vorbim din punct de vedere uman, e dezastru. Nu cred că se putea aștepta nimeni. Cred că a adus și el niște servicii destul de mari acestei țări. E prea mult, creăm un precedent foarte periculos și nu ajută nimic la democrația din România”. Vorbele-i aparțin lui Marian Vanghelie, vicepreședinte PSD, iar reacția disperată, organică aproape, este definitorie pentru cutremurul pe care l-a simțit partidul de guvernare odată cu a doua încarcerare a lui Adrian Năstase.

Liderii PSD, în ultimii 15 ani, oricum s-ar numi ei, n-au putut accepta niciodată ideea unei Justiții libere.

Pe vremea lui Adrian Năstase deși sistemul era corupt dar puternic, în România, n-au fost condamări importante. Toate instituțiile erau paralizate și controlate politic. Ba chiar un procuror dintr-un caz dificil pentru PDSR la acea vreme, s-a sinucis. 

Mircea Geoană, venit și el la conducerea partidului și într-o alianță puternică de guvernare, n-a avut niciodată ca prioritate lupta anti-corupție, ba chiar a încercat s-o saboteze dând mâna cu rețele mafiote. 

Acum gândiți-vă: ce să creadă un Marian Vanghelie, un Marian Oprișan, un Radu Mazăre, un Nicușor Constantinescu, un Mircea Cosma, un Liviu Dragnea, un Dan Voiculescu, un Sebastian Ghiță când se uită la televizor, se gândesc la ce-au făcut și fac în continuare, și-l văd pe Adrian Năstase?

E furie, e guvernarea lor și totuși se intră, din nou, la pușcărie. Ei vor garanții, nu cătușe. Așa ceva ei nu pot să conceapă.

Încă nu se știe ce sinergie va genera totul în PSD, dar condamnarea lui Adrian Năstase a accentuat în USL o falie care va fi, cel mai probabil, imposibil de depășit. Partenerii de guvernare ai PSD, liberalii, nu numai că n-au făcut scandal, dar au accentuat că deciziile Justiției în urma unor procese și sentințe nu pot fi comentate politic. Și asta l-a deranjat pe premierul Ponta, care a avut grijă să bată obrazul partenerului său, Crin Antonescu, că tot el, social democrat, s-a luptat să-l apere pe un liberal, Relu Fenechiu, de Justiție. Rămâne de văzut și de analizat cum vor reacționa și liberalii în cazul unor sentințe ale Justiției în privința oamenilor lor. Greu de crezut că va fi aceeași tăcere, dar dacă Crin Antonescu își dorește să fie președinte al României ar trebui să înțeleagă cu adevărat că, în ciuda tuturor populismelor, într-o țară democratică, statul de drept și Justiția indepdendentă sunt fundamentale. Fără ele niciun popor nu merge înainte.

S-a mers înainte, dar s-a mers și înapoi în aceeași zi, în România. CSM, garantul indepedenței Justiției, a capotat după doi ani de crâncenă bătălie politică. Noua conducere a Consiliului Superior al Magistraturii, aleasă chiar în timpul pronunțării sentinței fostului premier Năstase, este mult prea departe de ceea ce a reușit ieri România. Un președinte al CSM care aproape că nu contează și un vicepreședinte extrem de controversat, tributar practicilor și mentalității erei Adrian Năstase, suspectat că a intervenit în actul de Justiție, favorizând infractorii. Pe principiul “nimic nu este ireversibil”, asta a ales, tot în mod democratic, dar după puternice presiuni politice, același sistem judiciar din România.

Paradoxul este că, în București, prezentul a câștigat o luptă teribilă, dar viitorul a pierdut o instituție.

De acum înainte, toți magistrații români vor avea atâta independență și libertate în a prinde corupții cât își vor cere și își vor lua cu mâna lor de la aceeași Putere care a apărat teribil un infractor de Justiție dar cu care ei, în subteran, și-au negociat liniștiți funcțiile.

În viață se spune că nici măcar binele nu se poate face cu forța. Uneori, trebuie să intri cu capul în zid ca să-ți dai seama că drumul e greșit și că trebuie să o iei, până la urmă, pe drumul cel bun, de la capăt. Și la București, la un moment dat, cumva, cineva o va lua, cu siguranță. Nimeni nu știe când, și nimeni nu știe de unde și ce anume va mai rămâne din toată această bătălie.

Însă în același timp, nimeni să nu uite că, acum mai bine de un deceniu, ce s-a întâmplat ieri în România era de neconceput. Era de neimaginat, dar iată că s-a realizat. Deci se poate.

2014, anul marilor blitzkrieguri românești

Anul viitor, exact pe vremea aceasta, România va avea un proaspăt nou președinte. Cine va fi, nimeni nu știe. Este, de altfel, pentru prima oară din ultimii 25 de ani când, în debutul unui an prin excelență prezidențial, România nu-și cunoaște toți candidații principali care vor intra în cursa pentru Președinția României.

Până acum, aveam doar presupuneri. Și un candidat sigur: Crin Antonescu. Și un Președinte care-și va încheia, după un deceniu, mandatele pentru prima oară succesiv câștigate. Și cam atât.

Incertitudinea cu care debutează 2014 din perspectiva cursei prezidențiale are însă, la origini, mai multe cauze: lipsa de reformă a principalelor partide de pe scena politică românească, un management dezastruos la nivelul conducerilor și un eșec de proporții al întregii clase politice în fața societății pe care, din nou, anul acesta va trebui să o convingă de mai multe ori să vină la urne ca să o voteze. Grea misiune, dificile alegeri. Și, peste toate acestea, candidiatul providențial nu mai există. Cu asta toată lumea este de acord.

Ca atare, strategiile prezidențiale din acest an se vor baza nu pe forța și magnetul electoral al candidatului, ci pe mașinăriile puse în mișcare, specularea greșelilor adversarilor, mișcări și replieri de ultim moment. Așa, se va bulversa România.

Când nu ai ce să mai oferi credibil unei țări, vei încerca, prin orice mijloace, să-i impui opțiunile cu forța. Dar ca și-n 2009, aici toți se vor lovi, din nou, de mințile a 11 milioane de oameni. Ei vor alege, ei vor decide pe cine vor vrea în fruntea țării. Să nu uităm că, în 2009, uriașa mașinărie propagandistică a PSD a eșuat în fața unui candidat de forța lui Traian Băsescu. În lipsa lui, vom vedea dacă, de data asta, mașinăria sau tot omul va fi marele câștigător.

Din perspectiva tuturor partidelor, suntem deja în anul “acum sau niciodată”.

Pentru PSD, principalul partid al guvernării și al țării, să rămână pentru a treia oară în ultimii 10 ani, fără Președintele României va fi catastrofal, ucigător de-a dreptul pe termen mediu și lung.

Posibilitatea există, nimeni n-o neagă. Oricine ar candida din partea PSD ar putea pierde Cotroceniul. După Ion Iliescu, România nu și-a mai ales un președinte de stânga, oricât de puternic sau de susținut ar fi fost.

Dacă ar intra în cursă Victor Ponta, împins mai mult de partid și de gruparea căreia îi este captiv total, și nu va câștiga Președinția României, va dispărea nu numai din fruntea PSD, dar își va fractura, iremediabil sau nu, și cariera. Iar asta o știe și el.

Dacă Ponta va insista să-i împingă la candidatură pe Sorin Oprescu sau Mircea Geoană, nici asta nu-i garantează absolut nimic, ba din contră. Un eșec din cauza fricii lui Victor Ponta de a candida, nu va fi trecut de PSD cu vederea.

Ce președinte de partid e acela care nu e în stare să ne dea Cotroceniul? – asta i se va reproșa. Întotdeauna PSD și-a decapitat leadershipul când a eșuat în acapararea Președinției.

Așadar, pentru Victor Ponta, un președinte de partid căreia îi era teamă și în Gorj, la alegerile parlamentare, de o candidatură a lui Dan Diaconescu, nimic nu-i este garantat, nici măcar păstrarea funcției de premier.

Pentru PSD însă, în perspectiva unui eșec la Președinția României, se va deschide în sfârșit calea unui mandat plin la șefia partidului pentru Liviu Dragnea. Vrea să fie premier, are baronatele PSD alături și misiunea lui va fi să mențină partidul la guvernare.

Dacă PSD nu va câștiga Cotroceniul, principalul partid de stânga al României nu va mai fi pentru mult timp pe locul întâi în opțiunile câștigătorului prezidențial, va trece în planul doi.

În PNL, situația e la fel de dificilă, dar dintr-o altă perspectivă. Partidul are candidat, dar candidatul Crin Antonescu nu e foarte sigur cât din partid mai are alături și la ce-i va fi de folos.

O parte din PNL este captiv și el PSD, mufat la resursele guvernării. Vor baronii, miniștrii PNL să renunțe la bani cine știe pentru cât timp doar de dragul lui Crin Antonescu? Evident, nu. Dar o vor face până la urmă.

Iar dacă Antonescu va pierde cumva Președinția, va dispărea definitiv de la șefia partidului, deschizându-i cel mai probabil calea lui Călin Popescu Tăriceanu.

Va pierde Antonescu Cotroceniul? Ei bine, aceasta este marea întrebare. În turul doi, cu oricine ar candida din partea PSD, este posibil să-l câștige. Este însă Crin Antonescu, candidatul de dreapta care va intra în turul doi? Teoretic, șanse are. Practic, cu o poziționare a electoratului dur de dreapta spre un al candidat, nici lui Antonescu nu-i este nimic garantat.

În PDL și restul formațiunilor mici de dreapta, acum, candidatul care ar putea intra în turul doi este mai mult o himeră decât o posibilitate practică. PDL și-a ales, deocamdată, un candidat care niciodată nu va intra în turul doi.

De altfel, toată politica de Opoziție dusă în ultimul an și jumătate de partidul condus de Vasile Blaga este de neînțeles, Opoziția sa strălucind mai mult prin lipsă de participare decât prin fructificarea greșelilor adversarilor.

Partidul fracturat în două falii a demonstrat că nu vrea și nu poate supraviețui fără Traian Băsescu. Și nici candidatul nu va intra în turul doi fără el.

Cel mai probabil, alesul pentru Cotroceni va fi fostul premier, Emil Boc, dacă va fi convins să candideze. Cu Președintele Băsescu alături și cu o construcție de dreapta, teoretic, ar avea șanse să intre în turul doi, dar va fi dificil, nu și imposibil.

În micuța tabără a Opoziției, lucrurile se vor așeza însă abia după alegerile europarlamentare. Dacă Vasile Blaga nu va obține peste 20- 22% în alegeri, va fi nevoit să demisioneze de la șefia PDL. Dacă va obține, va trebui să caute rapid o cale de împăcare cu președintele Băsescu ca să i se alăture. 20% nu înseamnă sub nicio formă intrarea în turul doi în cursa pentru Cotroceni.

2014 este și în anul în care președintele Băsescu își va juca rolul, cartea și atribuțiile până în ultima zi de mandat. Iar nimic nu-i sperie mai mult pe principalii politicieni, pe marii pușcăriabili dar și pe moguli decât asta.

Va fi un an greu pentru presă și, când mă refer la presă, indic vocile libere. Oricât ar vrea, de oricâți bani ar dispune și oricâtă influență ar avea, nici Dan Voiculescu și nici Sebastian Ghiță nu vor putea cumpăra chiar tot.

De ceva vreme, cei doi deja și-au dat mâna în crearea mașinăriei de propagandă pentru alegerile prezidențiale. Primul vrea ajutorul PSD în alegerile europarlamentare și speră în sfârșit la ceea ce se știe că-și dorește de un deceniu: un președinte al României care să fie și al lui.

Al doilea vrea numai el Puterea și știe că dacă Ponta se accidentează, nici lui nu-i va fi bine. Pentru că sunt legați indisolubil. Dacă pică unul, e foarte posibil să sfârșeacă amândoi.

Dar spre deosebire de Voiculescu care a participat activ și declarat cu toată forța la dărâmarea unui Președinte al României și acum speră doar la altcineva cu care poate să se înțeleagă, "mogulul de tip nou", mult mai cinic, pervers și într-o oarecare măsură rudimentar în viziune își va arăta în acest an toată forța malefică de care dispune. Semne și dovezi destule și clare a dat până acum.

Pe de altă parte, ca să dărâmi ceva rău și să generezi ceva și mai rău, este totuși o performanță. Crearea sa, ca alternativă la Vîntu și Voiculescu, este un eșec recunoscut dar încă neasumat.

În fața tuturor celor descrise mai sus, dacă va trebui să supraviețuiască ceva anul acesta, va trebui să o facă Justiția. DNA, CSM, Curtea Supremă, DIICOT, serviciile de informații – toate conducerile acestor instituții, judecători și procurori, toți vor trebui să țină, cu orice preț, România, pe calea ei cea dreaptă, occidentală, democratică, europeană.

Se spune că nimeni și nimic e ireversibil pe lumea aceasta. Iar justiția este, totuși, formată din oameni. Ei sunt cei care până la urmă nu trebuie să facă niciun pas înapoi. Pentru că nimic nu e mai important pentru viitorul României decât rolul lor.

O țară fără Justiție, o țară cu rezultate spectaculoase în lupta anticorupție care după un deceniu ar sfârși îngenuncheată de corupții negociați din diferite considerente și de instituții anticorupție politic paralizate ca pe vremea lui Adrian Năstase, va fi nici mai mult, nici mai puțin, decât o țară pierdută.

Vrea cineva să se întâmple așa, să se întoarcă - nu se știe pentru câți ani- la vremurile despre care s-a sperat a fi demult apuse? Eu știu mulți oameni care nu vor.

Cum l-am plătit pe Vîntu la "ia-mă nene"

De cum am citit știrea în care Guvernul spune că se pregătește să interzică prin lege și autostopul, ceea ce ca fostă navetistă mi se pare o imensă prostie, mi-am adus aminte de o scurtă întâmplare pe care am vrut s-o scriu de mai multe ori și, din lipsă de timp, n-am apucat. Spune multe despre ceea ce se întâmpla cu adevărat atunci, pe vremea lui Adrian Năstase, și ceea ce se întâmplă și acum.

Fiind ploieșteancă, am făcut naveta perioade mai lungi sau mai scurte, în timpul facultății, la începuturile carierei. Dar am făcut-o. Am cunoscut oameni interesanți, oameni ciudați, politicieni, funcționari guvernamentali, am dat știri și era să pățesc și accidente pe autostradă. Însă cea mai amuzantă întâmplare s-a petrecut într-o zi, prin 2002...

Și vă aduc aminte puțin contextul: FNI se prăbușise de aproape doi ani, protestele oamenilor care-și pierduseră banii încă mai izbucneau, rar, e adevărat, dar izbucneau în unele zone ale țării- în deplasările cu fostul Președinte, Ion Iliescu, problema păgubiților FNI care blocau inclusiv traseele coloanei oficiale apărea mereu, toată atenția se îndrepta spre Sorin Ovidiu Vîntu, care apăruse deja la Marius Tucă într-o primă emisiune, om puternic al acelor vremuri, iar în acele zile apăruse informația că undeva, cumva, pe planetă, a fost localizată "mama FNI", Ioana Maria Vlas. Toată presa încerca să afle disperată cât mai multe informații, câteva ziare făceau deja campanii de ceva vreme despre prăbușirea FNI, Vîntu, Vlas- printre care și România Liberă, iar acesta era principala temă de discuție atât în media cât și în societate.

Într-o zi, termin lucrul la ziar spre după amiază, și voiam să mă duc la Ploiești. Mă duc la autostop, lângă Casa Presei, la "ia-mă nene". Maximum o oră făceam până acasă. Ploua, dar ploua sănătos, cu găleata. Mă întâlnesc acolo cu un ziarist de la România Liberă. Lucra la tehnic, ne cunoșteam de pe navetă iar, de fiecare dată când ne vedeam, discutam subiectele politice. Temele zilei, evident. Avea umbrelă. Și stăm, stăm, stăm amândoi sub umbrelă, eram deja ciuciulete...

La un moment dat, oprește o mașină. În spate, văd o a doua- o escortă. Am crezut că era un politician. Dar în fața mea, geamul fumuriu se lasă și-l văd. Am crezut că...nu văd bine. Îi aud și vocea. În gând, am zis că nu, mie nu mi se poate întâmpla una ca asta. Mă întreabă dacă merg spre Ploiești. Îi zic da. Zice: "păi, haideți, urrrrcaaați-vă!" Pentru prima oară în viață am simțit cum, efectiv, îmi ies ochii din cap, vorba aceea. Nu se putea să fie chiar el, căutam rapid elemente de identificare, dar din tot ce vedeam realizam că el era. Se întinde să-mi deschidă portiera. Îi văd piciorul și scaunul special. Zic în gând: fuck, el e! A fost o decizie de 10 secunde: mă urc sau nu. Ce poate să-mi facă? Ne lasă cel mult într-un lan de grâu, dacă află că suntem ziariști sau îi zicem ceva neplăcut.
Și mă urc. Cu orice risc. Curiozitatea cred că m-a îndemnat să-l observ atent pe Sorin Ovidiu Vîntu, omul puternic al momentului, fix la el în mașină și el habar n-a avut.
Eu mă urc în față, lângă pușcăriaș. Colegul de la România Liberă, în spate, pe scaunul din dreptul meu. Pornim spre Ploiești.

Vîntu era zen, eu mă uitam pe geam. La un moment dat, colegul din spate, începe să mă împungă cu umbrela. Mă întorc, îmi face semn că suntem cu Vîntu în mașină. Ce să-i mai zic?! Deja zburam pe autostradă cu infractorul în mașină, și cu mama și cu tata FNI. La un moment dat, Vîntu mă întreabă: "Fumați? Vă ofer o țigară". Îi zic: "nu, mulțumesc, nu fumez". În câteva secunde, realizez că, din geanta mea, ieșea un mare pachet de țigări Marlboro. Aproape că-mi dădusem singură foc la valiză, dar Vîntu era în continuare cam pe altă planetă, cu alte preocupări.

Liniște totală. Nimeni nu zicea nimic. Cred că și eu, și colegul de la România Liberă, ne gândeam ce-am putea păți dacă, cumva, Vîntu se prinde că suntem ziariști. Dar n-avea cum.
Vîntu se apucă să dea telefoane. Interesant, mă gândesc. Sună numai politicieni. Erau la un meci de fotbal, se terminase și se apucă să discute cu ei. Îi ia la rând. A sunat trei. Din PSD. Unii mai sunt acum în partid, alții nu. Le spune că vrea să cumpere ziarul X, Y, Z și pentru asta comandase audit, la o firmă dintr-o țară vecină, vorbește de diferiți acționari. Pur și simplu le ordona politicenilor ce să facă. Stând foarte aproape de el, îi auzeam chiar și pe interlocutori ce-i răspundeau. Nu spuneam nimic. Mi se părea groaznic. PSD-ul lui Adrian Năstase era la guvernare iar Sorin Ovidiu Vîntu încolona la telefon o parte din conducerea partidului și îi dădea directive, inclusiv legate de conducerile ziarelor respective, cine-i prost, cine nu, cine trebuie schimbat. Era ireal.

La un moment dat, Vîntu ne zice: "trebuie să-mi iau mandarine!"( parcă mandarine erau). Ne oprim. Băieții din spate, din escortă, coboară și cumpără mandarine. Pornim din nou, îl enerva Poliția, nu prea suporta radarele. "De ce sunt radare?", bombănea. Pentru infractori, îmi venea să-i zic.
Apoi discută cu copiii. Îi weekend se ducea în Deltă. Mergând cu viteză foarte mare, ajungem repede la Românești. Oprește. Zice: "aoleu, dumneavoastră mergeți la Ploiești, nu?" Zic: "da". "Eu la Românești", zice. În gândul meu, știu. Avea ceva legat de Gelsor în zonă.
"Dar vă duc la Ploiești. Pe ploaia asta, nu pot să vă las aici. Vă duc chiar acasă, să-mi spuneți unde stați". Zic, așa, cam în doi peri: "bine". Intrăm în Ploiești, ne lasă până aproape de casă. Eu și colegul de la România Liberă- care ducea o campanie furibundă împotriva lui Vîntu, coborâm din mașină cu o viteză amețitoare.
Când cobor, îi ofer 50.000 de lei vechi. Cam atât era la vremea aceea, un "ia-mă nene". Vîntu zice: "Nu, nu pot să accept. A fost plăcerea mea". Îi dă bani și colegul. Refuză. Și aproape cu forța îi pun banii pe scaun și închid repede portiera. Îl mai văd doar că se uită ciudat și pleacă. Cu escortă cu tot. Iau numerele de la mașini. Nu puteam însă accepta gratuit niciun serviciu de la un om care lăsase 400.000 de oameni pe drumuri, un pușcăriaș, viitor infractor.

Mă despart de colegul de la România Liberă și ajung acasă. Nici nu răsuflu bine că mă sună colegul cu un ton aproape disperat: "ce fac? Ajută-mă!" "Ce s-a întâmplat?", zic. "Păi, mi-am uitat umbrela în mașină la Vîntu, știi că aveam o umbrelă". El mersese acasă, prin ploaie, cu gândul la Vîntu, și abia acasă realizase că umbrela rămăsese la pușcăriaș. "Păi și ce vrei, să nu-mi spui că vrei să te duci acum după Vîntu, la Românești, să-i ceri umbrela", îi spun. "Dar e umbrela mea", zice. "Las-o naibii de umbrelă, nu-l putem suna". Colegul se mai liniștește și concluzia e că Vîntu, pe lângă banii de la FNI, rămâne și cu umbrela băiatului de la România Liberă. Așa e-n tenis, asta e.

Îmi sun șeful direct de la ziar. Un om pe care și acum îl apreciez mult. Îi povestesc pățania. Rădea în hohote. Nu-i venea să creadă cum toate, uneori, i se poate întâmpla unui singur om. A doua zi, ajung la ziar. În ședința în care nu participam, se discutau temele zilei: unde este Vlas, pe unde se ascunde Vîntu. Tocmai șeful Poliției de la vremea aceea comunicase public faptul că "Vlas e undeva pe Terra". Sunt chemată de urgență în ședință. "Am auzit că știi unde e Vlas și Vîntu", mă întreabă un alt șef. "Nu, nu știu unde e Vlas. Vîntu ia la "ia-mă nene"", îi răspund. "Păi și unde e Vlas?", insistă. "Nu știu, riscam să mă lase în lanul de porumb dacă-i spuneam că-s ziarist. Mai eram și cu colegul de la România Liberă în mașină. Dar cred că altele-s lucrurile interesante". Și cum a fost, le povestesc. Se uitau ca la un film.

Conducerea decide să scriu un mini-reportaj în ziar. Îl scriu. Apare pe prima pagină, cu titlu mare. După câteva zile, aflu că a sunat Vîntu să se intereseze cine l-a spionat chiar în mașina lui. Întreb dacă a zis ceva de umbrelă. Nu spusese nimic.

Mai trece o săptămână, poate două. Venisem dintr-o deplasare cu Adrian Năstase. Aveam laptop, bagaj, rucsac, eram încărcată. Mă duc la "ia-mă nene". Și stau. Era multă lume, era frumos afară. Și...se întâmplă din nou. Ireal. Mașina, escorta, Vîntu lasă geamul în jos: "unde merrrrgeți?" Nu mai răspund. Nu mă mai urc. Lumea se urcă la el în mașină. Încă o oră cu un om care distrusese alți 400.000, întorsese țara pe dos și alinia partidul de guvernare și Guvernul la telefon, era cam mult.

Acestea au fost singurele, unicele discuții și întâlniri ale mele, din această viață, cu pușcăriașul Sorin Ovidiu Vîntu. Eu incognito, el în mizeul lucrurilor și al guvernării.

O primă concluzie ar fi că și autostopul are părțile lui interesante. Nici chiar Adrian Năstase nu cred că s-a gândit vreodată să-l interzică legal.

Restul concluziilor...le trageți voi.

Cum se apără PSD după ce a atacat Justiția: "Băsescu lansează minciuni, oamenii săi le propagă cu foarte mare iresponsabilitate"