Toate aceste fotografii sunt facute de oamenii de la Reuters. Cele 113 fotografii Reuters ale anului 2007 si povestile lor, aici. Enjoy!
duminică, septembrie 14, 2008
The best. The best of Reuters. Sau cand fotografia face cat o mie de cuvinte...
Toate aceste fotografii sunt facute de oamenii de la Reuters. Cele 113 fotografii Reuters ale anului 2007 si povestile lor, aici. Enjoy!
duminică, septembrie 07, 2008
Liveeeeeeeee, la televizor!
Da, aparitia televiziunilor de stiri, cu breaking news-uri ca „afara ploua” si cu cele mai triste conferinte de presa, date mereu si mereu liveeeeeeee, a nascut o generatie.
Eu si un amic o numim sec: „ generatia live”. Generatia live are doua sau chiar mai multe componente: reporterii generatiei live ( trepadusii sau „fatucile” lui Ion Cristoiu- cuvant care ma izbeste direct in sinapse) si analistii lu’ peste.
Cum se manifesta un reporter al generatiei live? Il recunosti dintr-o privire. Stie tot, despre absolut orice, vorbeste non- stop, daca ar putea si-ar lipi fata de camera tv – doar ca sa-l recunoasca si mama, si tata, si familionul, si tot neamul, cat mai multi, daca se poate, din arborele lui genealogic si al altora...Tinta lui e sa-l retina si frizerul pe care-l frecventeaza uneori si musai vazatoarea din colt...Cu vanzatoarea... nu incape discutie.
Ce stie el? Cam nimic. Nimic precis. Are mereu o impresie despre. Nu conteaza ca e adevarat sau fals, nu conteaza daca are background sau nu, cunostinte despre, daca a citit, daca si-a facut o minima documentare, daca a trait, daca stie care-s regulile, care-i parcursul, care-s conexiunile, daca si-a aruncat vreodata ochii peste vreun statut sau o lege, daca a citit Constitutia, daca stie ca, in 2003, s-a schimbat Constitutia...Daca stie despre ce vorbeste. Nooo! Ideea e una: sa vorbeasca. Liveeee, la televizor.
Si ar vorbi de dimineata, pana seara, daca s-ar putea. Cu politicienii( nu ca ar sti ce sa-i intrebe), cu sinistratii, cu politistii, cu pasagerii avioanelor ramase la sol, cu tot ce e viu si poate sa dea in liveeee...Vorbeste, ca sa umple spatiul de emisie.
Cand participa la conferintele de presa, jurnalistii- reportofon sunt savurosi. Si rigurosi.
Recita exact tot ce spune suckerul X in obosita intalnire cu presa.
Sa-i vezi ca fac conexiuni? Ca au informatii si-l pun in dificultate pe sucker? No! Never. Ca daca-i replica suckerul si-l pun in dificultate....ei, ce fac? Nu da bine...Asa ca pun intrebari ca sa-i auda sefii, mama, familionul...stiti voi...tot ce tine de genealogie. Si el, marele jurnalist, e important. Pentru ca, nu-i asa? Momentul e important.
In general, se cer la toate filmarile. Toate filmarile cu liveeeeeeee. Daca nu face live, si-l pui sa scrie- totul se tranforma intr-un adevarat cosmar. Prefera sa se imbolnaveasca, sa chiuleasca, sa aiba mult tupeu, sa intarzie ca a avut treaba sau, mai elegant, sa-si gaseasca alta treaba tot cu live, bineinteles. Orice altceva, decat sa impacheteze inteligent, coerent si atractiv pentru public o idee sau mai multe intr-o asa-numita beta.
Beta e visul urat. Materialul de autor este nenorocirea ce i se poate cere. Oricum, nu i se mai cere nici asta. Pentru ca, oricum, nu reuseste niciodata s-o faca asa cum trebuie. Natural sound este o notiune pe care n-a inteles-o niciodata.
Vietatile sunt uneori docile ( ca sa utilizez un adjectiv „frumos”). D’asta si supravietuiesc. Pentru ca d’asta supravietuieste si componenta nr. 2 a generatiei live: analistu’ lu’ peste.
Analistii, ca tot am ajuns la ei, sunt o specie fascinanta. „Hai, cand intram?”, „ Hai, cat mai avem?”, „Despre ce discutam? Nu conteaza...Hai, lasa, nu te mai stresa... Lasa, ca ne descurcam noi”....
Ei stau toata ziua si se plimba prin redactii. Nu fac nimic concret. Doar umplu scrumierele de chistoace. Si-l intereseaza ce mai face ala, ce mai zice celalalt... „Aia de ce-a venit? Si de ce s-a mutat dincolo? Ca asta nu prea inteleg...”. Nu, nu-s neaparat interesati de personajele publice pe care, oricum, le comenteaza la orice ora din zi si din noapte. Nooo. Sunt interesati de colegul de langa ei.
Pe personaje, oricum, le cunoaste. „ Cum??? E prietenul meu, mai” sau, dupa caz, „ un dobitoc, asculta-ma pe mine. Il stiu de cand....”....
Daca nu se plimba, fara o directie precisa, la locul de munca, e absent cu desavarsire. Fizic. In schimb, are mereu, dar mereu, telefonul deschis. Pentru ca, nu-i asa? Poate se intampla ceva...poate apare, poate pica un avion, un Guvern sau se impiedica un sucker prin Parlament....Si poate-l suna regia, Domane Ajuta, sa comenteze...Sau poate-l suna, sa vina in platou. Vine oricum...De la mare, din concediu, de la plaja, de la masa...Analistu’ lu’ peste nu-ti da emotii. Ajunge intotdeauna in platou. Are sacoul pregatit.
Ce comenteaza? Nu comenteaza nimic. Pentru ca el nu crede. El stie. Si nu stie oricum. El stie sigur. Nu conteaza ca n-a fost, n-a vazut, n-a trait, n-a dat nici macar un telefon, n-a citit sau nu s-a uitat. El stie. Stie precis ca nu e asa cum se zice, stie exact ca e ca el. Superlativul ii este sinonim. El e foarte, e extrem, e cel mai...Si e extraordinar cand il auzi vorbind despre tot. De la politica, la diagnostice. De la boli, la greve. Orice fel de greve. Trec prin fotbal, se gandesc la muzica, si se opresc la infrastructura. Stiu cum si unde ar trebui sa se opreasca autostrazile, motociclistii, pietonii, pasajerii, soferii, stiu cum e cu parcurile, lacurile, muntii, raul, ramul... efectul de sera, topirea ghetarilor, NATO, Kosovo, Abhazia, Beslan si, bineinteles, Burkina Faso.
Daca-i spui dupa emisie ca nu e asa... sincer, nu prea va recomand. Oricum, va certati. Asa ca, mai bine, va abtineti. Nu stie ce e ala un cvorum ( el te suna sa-i spui doar o cifra ca sa si-o scrie pe foaie), nu stie care-i diferenta dintre o ordonanta de urgenta si o hotarare de guvern sau care-i treaba cu vizita oficiala, de stat sau cea privata. Consilierul personal, prezidential sau de stat ii e tot aia si, bineinteles, habar n-are ce e ala un protocol si ce presupune el...pentru ca, da. Intotdeauna se rataceste prin Parlament- nu nimereste intrarea, mereu descopera ce inseamna Casa Poporului dar intotdeauna uita repede si da, n-a prea fost cu presedintii Romaniei la Vatican ca sa stie care-s treburile cu Papa.
Cel mai amuzat e atunci cand vine sa-ti ceara numere de telefon...”Auzi, ai telefonul lui X?”, „ Da-mi si mie mobilul lui Cutare, ca nu-l mai gasesc”... Cum, tu analistul n-ai mobilul? Pai, parca-ti era prieten Xulescu... Mda.
Aaaa...Si sa nu uit. Pe burtiere sunt prezentati in diferite formule. Profund gandite. Analisti, comentatori, publicisti, publicist comentatori, experti, senior editori.... Watch it! You’ll see them. It’s very fun! But it’s true.
Eu si un amic o numim sec: „ generatia live”. Generatia live are doua sau chiar mai multe componente: reporterii generatiei live ( trepadusii sau „fatucile” lui Ion Cristoiu- cuvant care ma izbeste direct in sinapse) si analistii lu’ peste.
Cum se manifesta un reporter al generatiei live? Il recunosti dintr-o privire. Stie tot, despre absolut orice, vorbeste non- stop, daca ar putea si-ar lipi fata de camera tv – doar ca sa-l recunoasca si mama, si tata, si familionul, si tot neamul, cat mai multi, daca se poate, din arborele lui genealogic si al altora...Tinta lui e sa-l retina si frizerul pe care-l frecventeaza uneori si musai vazatoarea din colt...Cu vanzatoarea... nu incape discutie.
Ce stie el? Cam nimic. Nimic precis. Are mereu o impresie despre. Nu conteaza ca e adevarat sau fals, nu conteaza daca are background sau nu, cunostinte despre, daca a citit, daca si-a facut o minima documentare, daca a trait, daca stie care-s regulile, care-i parcursul, care-s conexiunile, daca si-a aruncat vreodata ochii peste vreun statut sau o lege, daca a citit Constitutia, daca stie ca, in 2003, s-a schimbat Constitutia...Daca stie despre ce vorbeste. Nooo! Ideea e una: sa vorbeasca. Liveeee, la televizor.
Si ar vorbi de dimineata, pana seara, daca s-ar putea. Cu politicienii( nu ca ar sti ce sa-i intrebe), cu sinistratii, cu politistii, cu pasagerii avioanelor ramase la sol, cu tot ce e viu si poate sa dea in liveeee...Vorbeste, ca sa umple spatiul de emisie.
Cand participa la conferintele de presa, jurnalistii- reportofon sunt savurosi. Si rigurosi.
Recita exact tot ce spune suckerul X in obosita intalnire cu presa.
Sa-i vezi ca fac conexiuni? Ca au informatii si-l pun in dificultate pe sucker? No! Never. Ca daca-i replica suckerul si-l pun in dificultate....ei, ce fac? Nu da bine...Asa ca pun intrebari ca sa-i auda sefii, mama, familionul...stiti voi...tot ce tine de genealogie. Si el, marele jurnalist, e important. Pentru ca, nu-i asa? Momentul e important.
In general, se cer la toate filmarile. Toate filmarile cu liveeeeeeee. Daca nu face live, si-l pui sa scrie- totul se tranforma intr-un adevarat cosmar. Prefera sa se imbolnaveasca, sa chiuleasca, sa aiba mult tupeu, sa intarzie ca a avut treaba sau, mai elegant, sa-si gaseasca alta treaba tot cu live, bineinteles. Orice altceva, decat sa impacheteze inteligent, coerent si atractiv pentru public o idee sau mai multe intr-o asa-numita beta.
Beta e visul urat. Materialul de autor este nenorocirea ce i se poate cere. Oricum, nu i se mai cere nici asta. Pentru ca, oricum, nu reuseste niciodata s-o faca asa cum trebuie. Natural sound este o notiune pe care n-a inteles-o niciodata.
Vietatile sunt uneori docile ( ca sa utilizez un adjectiv „frumos”). D’asta si supravietuiesc. Pentru ca d’asta supravietuieste si componenta nr. 2 a generatiei live: analistu’ lu’ peste.
Analistii, ca tot am ajuns la ei, sunt o specie fascinanta. „Hai, cand intram?”, „ Hai, cat mai avem?”, „Despre ce discutam? Nu conteaza...Hai, lasa, nu te mai stresa... Lasa, ca ne descurcam noi”....
Ei stau toata ziua si se plimba prin redactii. Nu fac nimic concret. Doar umplu scrumierele de chistoace. Si-l intereseaza ce mai face ala, ce mai zice celalalt... „Aia de ce-a venit? Si de ce s-a mutat dincolo? Ca asta nu prea inteleg...”. Nu, nu-s neaparat interesati de personajele publice pe care, oricum, le comenteaza la orice ora din zi si din noapte. Nooo. Sunt interesati de colegul de langa ei.
Pe personaje, oricum, le cunoaste. „ Cum??? E prietenul meu, mai” sau, dupa caz, „ un dobitoc, asculta-ma pe mine. Il stiu de cand....”....
Daca nu se plimba, fara o directie precisa, la locul de munca, e absent cu desavarsire. Fizic. In schimb, are mereu, dar mereu, telefonul deschis. Pentru ca, nu-i asa? Poate se intampla ceva...poate apare, poate pica un avion, un Guvern sau se impiedica un sucker prin Parlament....Si poate-l suna regia, Domane Ajuta, sa comenteze...Sau poate-l suna, sa vina in platou. Vine oricum...De la mare, din concediu, de la plaja, de la masa...Analistu’ lu’ peste nu-ti da emotii. Ajunge intotdeauna in platou. Are sacoul pregatit.
Ce comenteaza? Nu comenteaza nimic. Pentru ca el nu crede. El stie. Si nu stie oricum. El stie sigur. Nu conteaza ca n-a fost, n-a vazut, n-a trait, n-a dat nici macar un telefon, n-a citit sau nu s-a uitat. El stie. Stie precis ca nu e asa cum se zice, stie exact ca e ca el. Superlativul ii este sinonim. El e foarte, e extrem, e cel mai...Si e extraordinar cand il auzi vorbind despre tot. De la politica, la diagnostice. De la boli, la greve. Orice fel de greve. Trec prin fotbal, se gandesc la muzica, si se opresc la infrastructura. Stiu cum si unde ar trebui sa se opreasca autostrazile, motociclistii, pietonii, pasajerii, soferii, stiu cum e cu parcurile, lacurile, muntii, raul, ramul... efectul de sera, topirea ghetarilor, NATO, Kosovo, Abhazia, Beslan si, bineinteles, Burkina Faso.
Daca-i spui dupa emisie ca nu e asa... sincer, nu prea va recomand. Oricum, va certati. Asa ca, mai bine, va abtineti. Nu stie ce e ala un cvorum ( el te suna sa-i spui doar o cifra ca sa si-o scrie pe foaie), nu stie care-i diferenta dintre o ordonanta de urgenta si o hotarare de guvern sau care-i treaba cu vizita oficiala, de stat sau cea privata. Consilierul personal, prezidential sau de stat ii e tot aia si, bineinteles, habar n-are ce e ala un protocol si ce presupune el...pentru ca, da. Intotdeauna se rataceste prin Parlament- nu nimereste intrarea, mereu descopera ce inseamna Casa Poporului dar intotdeauna uita repede si da, n-a prea fost cu presedintii Romaniei la Vatican ca sa stie care-s treburile cu Papa.
Cel mai amuzat e atunci cand vine sa-ti ceara numere de telefon...”Auzi, ai telefonul lui X?”, „ Da-mi si mie mobilul lui Cutare, ca nu-l mai gasesc”... Cum, tu analistul n-ai mobilul? Pai, parca-ti era prieten Xulescu... Mda.
Aaaa...Si sa nu uit. Pe burtiere sunt prezentati in diferite formule. Profund gandite. Analisti, comentatori, publicisti, publicist comentatori, experti, senior editori.... Watch it! You’ll see them. It’s very fun! But it’s true.
duminică, august 17, 2008
Gori. Sau cum se scrie istoria...
Gori. O simpla cautare prin Wikipedia spune asa: Prima informatie - Gori este locul de nastere al lui Iosif Vissarionovici Stalin .
Nici pana acum rusii nu s-au retras din orasul georgian. Ce inseamna razboi in orasul lui Stalin? Hmmm...Inseamna mult mai mult decat ati vazut la televizor...
A doua informatie. Orasul a fost bombardat si ocupat de trupele armatei ruse, in timpul Razboiului, din 2008, din Osetia de Sud. Orasul este, acum, sub ocupatia armatei ruse, dar predarea orasului catre armata georgiana este pe cale sa aiba loc, potrivit BBC.
Nici pana acum rusii nu s-au retras din orasul georgian. Ce inseamna razboi in orasul lui Stalin? Hmmm...Inseamna mult mai mult decat ati vazut la televizor...joi, iulie 31, 2008
De ce, la inundatiile "misto", unii ar trebui sa taca...
Incep altfel.Cu noi.Cu un mesaj pentru gasca jurnalistilor new wave ( sau „generatia live” – cum perfect o numeste un prieten) si pentru cei mai batrani care, in fascinanta lor cariera, nu numai ca nu au invatat sa scrie corect in limba romana, dar nu si-au miscat niciodata ass-urile obosite din redactii. Ei bine, dragilor, nu e deloc „misto” la inundatii...
Ca jurnalist specializat pe politic, recunosc...nu m-a pasionat foarte mult subiectul. Inundatiile, caci despre ele vorbesc. Sau mai bine zis, nu le-am dat o foarte mare importanta, atunci cand lucram in presa scrisa. Bine, nici inundatiile de pe vremea lui Nastase, Isarescu, Radu Vasile, Ciorbea si alti premieri, nu erau ceea ce sunt acum...Acum, in ultimii patru ani.
Si totul a fost ok pana intr-o seara. O seara cand te urci in masina si pleci. Trei oameni. Sofer, operator si tu. La inundatii. In Vrancea. Se intampla in iulie 2005. Erau deja patru echipe acolo. Colegi care si acum, unii dintre ei, sunt tot la inundatii. Tot cu apa si tot cu lesurile pana-n nas. Eu ma duceam sa fac reportaje. Si am gasit, in fiecare curte plina de apa, cate-o tragedie. Tragedii care nici pana astazi nu mi-au iesit din cap.
Ce inseamna tragedie, la inundatii? Inseamna ca, in 5 minute, sa-ti parasesti casa. Ca ai la poarta Armata care anunta evacuarea. Pentru ca...vine apa. Si tot in 5 minute, batrani, oameni cu handicap, tineri fara prea multa stiinta de carte, toti trebuie sa se decida: „Ce iau cu mine?”, „O car pe mama in brate?”, „Sa nu uit copilul”, „Caut actele casei si banii ? Dar, oare, incap si animalele?”... Cat si ce pot sa iau in doar 5 minute? In 5 minute, cata viata poti sa strangi ca sa incapa toata in camionul Armatei? Un camion sinistru, pe care fiecare poarta il face sa-si piarda din rabdare...
Ce inseamna tragedie? Adelin sau Mile pot spune mai bine. Inseamna sa treci prin Vadu Rosca in fiecare zi cu barca. Si in fiecare zi sa gasesti acelasi batran care nu vrea sa coboare de pe acoperisul casei. Accepta cate o sticla cu apa si mancare. Si atat. De coborat, nu coboara. De ce? E simplu. Casa aia din chirpici e tot ce a putut cladi o viata. Si stie ca daca pleaca, nu mai are pentru ce trai. Asa ca prefera sa se scufunde. Si sa piara odata cu ea.
Tragedie e si dupa doua zile. Cand apele nu se retrag, pentru ca pompele de la Guvern n-au venit . Dar oamenii au un singur dor. Sa se intoarca la casele lor, sa vada ce-a mai ramas in picioare.
Si te scufunzi cu ei printre lesuri. E vara, e cald si e un miros care te ucide. Apa infecta simti ca-ti intra in creieri...si tu zici. Mai intru putin, pana la genunchi. Te feresti...si tot degeaba. Acum, o fi genunchi, o fi mijloc, tot dracul ala e. Inaintezi.. Si, la un moment dat, realizezi ca apa iti ajunge la gat....Iar, in cel mai fericit caz, te trezesti in fata ochilor doar cu o pasare moarta, plutind, de cateva zile... Operatorul filmeaza fixandu-si camera pe cap...si descoperi altele. Alte tragedii.
Intri cu ea in casa. Cu ea, doamna, desfigurata de atata plans. Si il descoperi pe el, sotul. De doua zile o astepta. Incremenit in scaun, cu o privire fixata, in gol, spre fereastra.. Era in mijlocul casei. Si apa-i venea pana la piept. O imagine halucinanta. Va intrebati de ce omnul ala nu a fugit odata cu sotia lui din calea apelor? N-a fugit pentru ca ....astepta un telefon. Un telefon de la baiatul lui care era in spital. Bolnav de cancer. Ii promisese, ca de la tata la fiu, ca-l aduce acasa. Si a stat doua zile in apa, lipit de scaunul ala nenorocit, gandindu-se ca daca-l suna baiatul...ce sa-i spuna? Acasa nu mai avea cum sa-l aduca. Casa era distrusa. Si apa nu se retragea. Dar promisiunea era promisiune. Ce n-a realizat omul era ca nici telefonul nu mai mergea. Iar cand am intrat in casa cu sotia, ea atat a tipat: "Uite-l! Traieste!" L-a imbratisat. Parca cu tot cu scaun. Eu, sincer, am crezut ca-i mort, intepenit si cu ochii deschisi. Dar nu, nu era. Barbatul insa nu s-a ridicat. Doua zile de stat in apa il facusera sa fie pe jumatate paralizat.
Hmmm. Ce inseamna tragedie? Inseamna ca a doua zi, tot in Nanesti, sa vrei sa pleci la filmare putin mai optimista. Evident, tot cu camionul Armatei, dar cu speranta ca poate, poate, apa s-o retrage. Ca poate, poate, s-o schimba ceva.
Remember. Ce se intampla, in Bucuresti, atunci? Traian Basescu incerca sa-l convinga pe Tariceanu sa demisioneze. Tariceanu se gandea, se razgandea iar Basescu insista. Pe toti ii rodeau politica si anticipatele.
Cum arata insa, la Nanesti, tragedia de dimineata? Arata asa. Drum drept, uscat. De-o parte si de alta a soselei...case. Asezate parca intr-o caldare. Din care apa nu vrea cu niciun chip sa se retraga. De-a lungul drumului mobila, sifoniere fara usi, icoane, paturi fara saltele, arcuri, haine, acte la uscat, covoare imbacsite, frigidere stricate, oameni, carute, pasari, porci, copilasi si, paradoxal, nu foarte multa galagie. Si celebrele „ajutoare” de la „oamenii de bine” . Sutele de perechi de pantofi cu toc imprastiate tot pe langa sosea. De toate culorile, pentru toate gusturile, toate marimile, din lac, din plastic, din piele, cu talpa groasa- stil salupa, papuci. Nimeni nu se mai apropia de ei. Mai de dimineata, la Primarie, filmasem deja marea batalie pe ineditele ajutoare. Aici, acum, pe sosea, cum erau aruncate, nimeni nu se mai injura pentru ele. Oamenii revenisera la casele lor . Sa salveze ce nu mai putea fi salvat.
Filmam. Ne oprim langa o femeie. Tanara. Nu trecuta de 30 de ani. Copilul de cateva luni, infasat, il asezase in caruta. Caruta, pe drumul drept, uscat, pe langa care treceau camioanele, masinile, tirurile, ambulantele si toate cele cu multe roti, in viteza..
Casa femeii era acoperita de apa. Nu se mai zarea decat acoperisul. Acoperis din tabla. Tabla incepuse sa pice si ea de pe casa.
El, sotul, la vreo 40 de ani, devenise scafandru. Te trezeai cu el iesind din apa, cu un scaun sau o parte nedefinita de mobilier, asezand-o, usooor, in tacere, la uscat, pe sosea, in soare.
Si ea, femeia, plutea printre lesurile si apa infecta. Mirosul era ingrozitor.
N-am sa inteleg si poate nimeni nu va intelege vreodata de ce femeia aia avea o singura fixatie in dimineata aceea: sa-si salveze cum-necum nenorocita tabla de pe casa. O vad si acum inotand in urma unei fasii din tabla. I se vedea doar capul si coada neagra plutind pe apa. Da sa iasa din apa. Pune piciorul pe soseaua uscata.Si...femeia se impiedica. Tabla ii reteaza tendoanele picioarelor, sangele tasneste cu putere....ajunge pe camera lui Liviu. Opreste filmarea. Apa e infecta, femeia tipa, se cauta fese, toate hainele de pe drum sunt infecte...se cauta o salvare. Sunam. Femeia de 30 de ani e lata pe marginea soselei, sotul disperat, oamenii se strang, copilul e in caruta uitat, tirurile trec...Si tu...Tu ce poti sa faci?
Femeia aceea si tabla ei de pe casa m-au facut sa ma intorc acolo si seara. Mai precis, dupa 12 noaptea, in acelasi loc, pe aceeasi blestemata sosea din Nanesti. Ajungem. Bezna. Doar farurile masinii noastre luminau zona. Oamenii? Da, erau tot acolo. Unde? Nu puteau dormi in apa. Dar gasisera o solutie. Familii intregi motaiau de-o parte si de cealalta a drumului, asezate pe pamant. Cu capetele insirate spre banda reflectorizanta a soselei si cu picioarele inspre apa. Se odihneau in panta. Unii, mai iscusiti, motaiau in fotoliile umede.Si ele insirate pe marginea drumului. Altul, sforaia in caruta. Multi nu dormeau. Pentru ca, oricum, nu se putea. Le era frica de tiruri si camioanele care treceau in viteza.O miscare gresita si... treceau peste ei. Nu ii vedea nimeni.
O doamna vine spre noi si ne multumeste. Ca am venit si noaptea. Si ii ajutam cu lumina. Femeia, intr-un papuc si-un pantof cu toc, se duce si isi pipaie toata mobila expusa vraiste pe sosea. Sa vada cat s-a umflat. Vine si sotul. Si multi din cei care motaiau acolo. Si ne spun ca e infiorator. Nu numai camioanele, dar in apa au aparut serpii. Si broastele. Cu o seara inainte, unuia ii intrase o vietate in gura. In bezna ingrozitoare, le era frica sa vorbeasca intre ei, dar le era spaima sa si adoarma. Era, oricum, imposibil. Si pana la 5 dimineata am stat. Inevitabil, discutiile au evoluat. Si am ajuns si la anticipate. Numai de ele amaratii nu voiau sa auda.
„Cum sa ma duc sa votez cand eu nu am periuta de dinti?” Si da, omul acela avea o problema. N-avea nici periuta si nici apa cu care sa se spele dimineata. Inundatiile il lasasera cam asa: fara casa, fara serviciu, fara acte, fara bani, fara schimburi si da, fara periuta. Cu totii ne spalam pe dinti dimineata. Ei bine, si el. Si nu mai avea cu ce...
„De ce nu stati in corturi?”... In acea zi, il filmasem si pe Traian Basescu. Fusese in Vadu Rosca. Si da, dupa plecarea lui, aparusera corturile. „Pai nu mai sunt domnisoara”...”Cum nu mai sunt?”... „Cand ati intrat in Nanesti acum, in noaptea asta, pe dreapta, n-ati vazut un cort?”.. „Ba da”...”Ala era cortul pentru noi, dar l-a luat Armata”...Si intr-adevar, vazusem cortul destul de mare. Trei jandarmi motaiau pe niste scaune, cu capetele asezate pe o masa.
Dupa trei sau patru zile am plecat. Tin minte ca m-au rugat ca in materialul cu broastele sa facem apel catre Guvern. Sa vina pompele alea mai repede, ca sa scoata apa. Apelul a fost difuzat. Urmatoarea zi. Probabil degeaba.
Apoi, dupa ceva timp, s-a dus Becali sa le ridice case. In Vadu Rosca, in special. Cum s-a scurs viata in Nanesti dupa acele inundatii? N-a mai auzit nimeni. Ce-ai putut face tu, ca jurnalist acolo? Nimic. Doar niste materiale. Cu ce i-ai ajutat? Le-ai putut ridica case? Le-ai putut vindeca picioarele? I-ai putut da jos de pe acoperis? Le-ai putut aduce baiatul din spital? Le-ai putut strange intr-un sac, in 5 minute, toata viata? Nu.
2008. Moldova cea saraca. Ionela e tot in apa. Dana la fel, ca si Ilinca. Sa fii din fier si tot nu poti sa nu vezi tragedia. La inundatii, fiecare are povestea, dreptatea si durerea lui. Nimic, dar absolut nimic nu e "misto". Cum deloc "misto", dar vad ca tot "la moda" au ramas si vizitele "barbatilor" de stat "in zona".
Se plimba in cizme, mocasini crem si maro sau, dupa simtul estetic , in "pantofi luciosi", vorbesc mult si degeaba iar cand disperarea oamenilor ii loveste in discursul live si da sa ajunga in moalele capului ocupat cu strategii electorale expirate, auzi: „ Ce vrei cucoana, hotel?”, " eu cred ca mai bine ati da dovada de inteligenta", „stau prin carciumi in loc sa ajute la diguri”, „ esti un bolsevic de ultima speta”...
Asta cred ca pur si simplu nu ai voie sa faci. E interzis in zona calamitata. Fie ca te numesti premier, presedinte sau ce-oi fi. Ca intai, secund sau ultim om politic, in pelerinaj "misto" la inundatii, cu casa, cu masa, cu elicopter, cu frigider, cu pat si aer conditionat, lac, piscina si gradina in Primaverii, cu masina blindata, escorte, dispozitive si-un Pahontu la protectie...acum, in Moldova saraca si inundata, cred ca ai doar cateva drepturi. Ai drept sa ajuti. Ai drept sa asculti. Ai drept sa intelegi, daca poti. Ai drept sa respecti. Si mai ai dreptul sa... taci. Pentru ca restul...Restul chiar e tragedie.
Ca jurnalist specializat pe politic, recunosc...nu m-a pasionat foarte mult subiectul. Inundatiile, caci despre ele vorbesc. Sau mai bine zis, nu le-am dat o foarte mare importanta, atunci cand lucram in presa scrisa. Bine, nici inundatiile de pe vremea lui Nastase, Isarescu, Radu Vasile, Ciorbea si alti premieri, nu erau ceea ce sunt acum...Acum, in ultimii patru ani.
Si totul a fost ok pana intr-o seara. O seara cand te urci in masina si pleci. Trei oameni. Sofer, operator si tu. La inundatii. In Vrancea. Se intampla in iulie 2005. Erau deja patru echipe acolo. Colegi care si acum, unii dintre ei, sunt tot la inundatii. Tot cu apa si tot cu lesurile pana-n nas. Eu ma duceam sa fac reportaje. Si am gasit, in fiecare curte plina de apa, cate-o tragedie. Tragedii care nici pana astazi nu mi-au iesit din cap.
Ce inseamna tragedie, la inundatii? Inseamna ca, in 5 minute, sa-ti parasesti casa. Ca ai la poarta Armata care anunta evacuarea. Pentru ca...vine apa. Si tot in 5 minute, batrani, oameni cu handicap, tineri fara prea multa stiinta de carte, toti trebuie sa se decida: „Ce iau cu mine?”, „O car pe mama in brate?”, „Sa nu uit copilul”, „Caut actele casei si banii ? Dar, oare, incap si animalele?”... Cat si ce pot sa iau in doar 5 minute? In 5 minute, cata viata poti sa strangi ca sa incapa toata in camionul Armatei? Un camion sinistru, pe care fiecare poarta il face sa-si piarda din rabdare...
Ce inseamna tragedie? Adelin sau Mile pot spune mai bine. Inseamna sa treci prin Vadu Rosca in fiecare zi cu barca. Si in fiecare zi sa gasesti acelasi batran care nu vrea sa coboare de pe acoperisul casei. Accepta cate o sticla cu apa si mancare. Si atat. De coborat, nu coboara. De ce? E simplu. Casa aia din chirpici e tot ce a putut cladi o viata. Si stie ca daca pleaca, nu mai are pentru ce trai. Asa ca prefera sa se scufunde. Si sa piara odata cu ea.
Tragedie e si dupa doua zile. Cand apele nu se retrag, pentru ca pompele de la Guvern n-au venit . Dar oamenii au un singur dor. Sa se intoarca la casele lor, sa vada ce-a mai ramas in picioare.
Si te scufunzi cu ei printre lesuri. E vara, e cald si e un miros care te ucide. Apa infecta simti ca-ti intra in creieri...si tu zici. Mai intru putin, pana la genunchi. Te feresti...si tot degeaba. Acum, o fi genunchi, o fi mijloc, tot dracul ala e. Inaintezi.. Si, la un moment dat, realizezi ca apa iti ajunge la gat....Iar, in cel mai fericit caz, te trezesti in fata ochilor doar cu o pasare moarta, plutind, de cateva zile... Operatorul filmeaza fixandu-si camera pe cap...si descoperi altele. Alte tragedii.
Intri cu ea in casa. Cu ea, doamna, desfigurata de atata plans. Si il descoperi pe el, sotul. De doua zile o astepta. Incremenit in scaun, cu o privire fixata, in gol, spre fereastra.. Era in mijlocul casei. Si apa-i venea pana la piept. O imagine halucinanta. Va intrebati de ce omnul ala nu a fugit odata cu sotia lui din calea apelor? N-a fugit pentru ca ....astepta un telefon. Un telefon de la baiatul lui care era in spital. Bolnav de cancer. Ii promisese, ca de la tata la fiu, ca-l aduce acasa. Si a stat doua zile in apa, lipit de scaunul ala nenorocit, gandindu-se ca daca-l suna baiatul...ce sa-i spuna? Acasa nu mai avea cum sa-l aduca. Casa era distrusa. Si apa nu se retragea. Dar promisiunea era promisiune. Ce n-a realizat omul era ca nici telefonul nu mai mergea. Iar cand am intrat in casa cu sotia, ea atat a tipat: "Uite-l! Traieste!" L-a imbratisat. Parca cu tot cu scaun. Eu, sincer, am crezut ca-i mort, intepenit si cu ochii deschisi. Dar nu, nu era. Barbatul insa nu s-a ridicat. Doua zile de stat in apa il facusera sa fie pe jumatate paralizat.
Hmmm. Ce inseamna tragedie? Inseamna ca a doua zi, tot in Nanesti, sa vrei sa pleci la filmare putin mai optimista. Evident, tot cu camionul Armatei, dar cu speranta ca poate, poate, apa s-o retrage. Ca poate, poate, s-o schimba ceva.
Remember. Ce se intampla, in Bucuresti, atunci? Traian Basescu incerca sa-l convinga pe Tariceanu sa demisioneze. Tariceanu se gandea, se razgandea iar Basescu insista. Pe toti ii rodeau politica si anticipatele.
Cum arata insa, la Nanesti, tragedia de dimineata? Arata asa. Drum drept, uscat. De-o parte si de alta a soselei...case. Asezate parca intr-o caldare. Din care apa nu vrea cu niciun chip sa se retraga. De-a lungul drumului mobila, sifoniere fara usi, icoane, paturi fara saltele, arcuri, haine, acte la uscat, covoare imbacsite, frigidere stricate, oameni, carute, pasari, porci, copilasi si, paradoxal, nu foarte multa galagie. Si celebrele „ajutoare” de la „oamenii de bine” . Sutele de perechi de pantofi cu toc imprastiate tot pe langa sosea. De toate culorile, pentru toate gusturile, toate marimile, din lac, din plastic, din piele, cu talpa groasa- stil salupa, papuci. Nimeni nu se mai apropia de ei. Mai de dimineata, la Primarie, filmasem deja marea batalie pe ineditele ajutoare. Aici, acum, pe sosea, cum erau aruncate, nimeni nu se mai injura pentru ele. Oamenii revenisera la casele lor . Sa salveze ce nu mai putea fi salvat.
Filmam. Ne oprim langa o femeie. Tanara. Nu trecuta de 30 de ani. Copilul de cateva luni, infasat, il asezase in caruta. Caruta, pe drumul drept, uscat, pe langa care treceau camioanele, masinile, tirurile, ambulantele si toate cele cu multe roti, in viteza..
Casa femeii era acoperita de apa. Nu se mai zarea decat acoperisul. Acoperis din tabla. Tabla incepuse sa pice si ea de pe casa.
El, sotul, la vreo 40 de ani, devenise scafandru. Te trezeai cu el iesind din apa, cu un scaun sau o parte nedefinita de mobilier, asezand-o, usooor, in tacere, la uscat, pe sosea, in soare.
Si ea, femeia, plutea printre lesurile si apa infecta. Mirosul era ingrozitor.
N-am sa inteleg si poate nimeni nu va intelege vreodata de ce femeia aia avea o singura fixatie in dimineata aceea: sa-si salveze cum-necum nenorocita tabla de pe casa. O vad si acum inotand in urma unei fasii din tabla. I se vedea doar capul si coada neagra plutind pe apa. Da sa iasa din apa. Pune piciorul pe soseaua uscata.Si...femeia se impiedica. Tabla ii reteaza tendoanele picioarelor, sangele tasneste cu putere....ajunge pe camera lui Liviu. Opreste filmarea. Apa e infecta, femeia tipa, se cauta fese, toate hainele de pe drum sunt infecte...se cauta o salvare. Sunam. Femeia de 30 de ani e lata pe marginea soselei, sotul disperat, oamenii se strang, copilul e in caruta uitat, tirurile trec...Si tu...Tu ce poti sa faci?
Femeia aceea si tabla ei de pe casa m-au facut sa ma intorc acolo si seara. Mai precis, dupa 12 noaptea, in acelasi loc, pe aceeasi blestemata sosea din Nanesti. Ajungem. Bezna. Doar farurile masinii noastre luminau zona. Oamenii? Da, erau tot acolo. Unde? Nu puteau dormi in apa. Dar gasisera o solutie. Familii intregi motaiau de-o parte si de cealalta a drumului, asezate pe pamant. Cu capetele insirate spre banda reflectorizanta a soselei si cu picioarele inspre apa. Se odihneau in panta. Unii, mai iscusiti, motaiau in fotoliile umede.Si ele insirate pe marginea drumului. Altul, sforaia in caruta. Multi nu dormeau. Pentru ca, oricum, nu se putea. Le era frica de tiruri si camioanele care treceau in viteza.O miscare gresita si... treceau peste ei. Nu ii vedea nimeni.
O doamna vine spre noi si ne multumeste. Ca am venit si noaptea. Si ii ajutam cu lumina. Femeia, intr-un papuc si-un pantof cu toc, se duce si isi pipaie toata mobila expusa vraiste pe sosea. Sa vada cat s-a umflat. Vine si sotul. Si multi din cei care motaiau acolo. Si ne spun ca e infiorator. Nu numai camioanele, dar in apa au aparut serpii. Si broastele. Cu o seara inainte, unuia ii intrase o vietate in gura. In bezna ingrozitoare, le era frica sa vorbeasca intre ei, dar le era spaima sa si adoarma. Era, oricum, imposibil. Si pana la 5 dimineata am stat. Inevitabil, discutiile au evoluat. Si am ajuns si la anticipate. Numai de ele amaratii nu voiau sa auda.
„Cum sa ma duc sa votez cand eu nu am periuta de dinti?” Si da, omul acela avea o problema. N-avea nici periuta si nici apa cu care sa se spele dimineata. Inundatiile il lasasera cam asa: fara casa, fara serviciu, fara acte, fara bani, fara schimburi si da, fara periuta. Cu totii ne spalam pe dinti dimineata. Ei bine, si el. Si nu mai avea cu ce...
„De ce nu stati in corturi?”... In acea zi, il filmasem si pe Traian Basescu. Fusese in Vadu Rosca. Si da, dupa plecarea lui, aparusera corturile. „Pai nu mai sunt domnisoara”...”Cum nu mai sunt?”... „Cand ati intrat in Nanesti acum, in noaptea asta, pe dreapta, n-ati vazut un cort?”.. „Ba da”...”Ala era cortul pentru noi, dar l-a luat Armata”...Si intr-adevar, vazusem cortul destul de mare. Trei jandarmi motaiau pe niste scaune, cu capetele asezate pe o masa.
Dupa trei sau patru zile am plecat. Tin minte ca m-au rugat ca in materialul cu broastele sa facem apel catre Guvern. Sa vina pompele alea mai repede, ca sa scoata apa. Apelul a fost difuzat. Urmatoarea zi. Probabil degeaba.
Apoi, dupa ceva timp, s-a dus Becali sa le ridice case. In Vadu Rosca, in special. Cum s-a scurs viata in Nanesti dupa acele inundatii? N-a mai auzit nimeni. Ce-ai putut face tu, ca jurnalist acolo? Nimic. Doar niste materiale. Cu ce i-ai ajutat? Le-ai putut ridica case? Le-ai putut vindeca picioarele? I-ai putut da jos de pe acoperis? Le-ai putut aduce baiatul din spital? Le-ai putut strange intr-un sac, in 5 minute, toata viata? Nu.
2008. Moldova cea saraca. Ionela e tot in apa. Dana la fel, ca si Ilinca. Sa fii din fier si tot nu poti sa nu vezi tragedia. La inundatii, fiecare are povestea, dreptatea si durerea lui. Nimic, dar absolut nimic nu e "misto". Cum deloc "misto", dar vad ca tot "la moda" au ramas si vizitele "barbatilor" de stat "in zona".
Se plimba in cizme, mocasini crem si maro sau, dupa simtul estetic , in "pantofi luciosi", vorbesc mult si degeaba iar cand disperarea oamenilor ii loveste in discursul live si da sa ajunga in moalele capului ocupat cu strategii electorale expirate, auzi: „ Ce vrei cucoana, hotel?”, " eu cred ca mai bine ati da dovada de inteligenta", „stau prin carciumi in loc sa ajute la diguri”, „ esti un bolsevic de ultima speta”...
Asta cred ca pur si simplu nu ai voie sa faci. E interzis in zona calamitata. Fie ca te numesti premier, presedinte sau ce-oi fi. Ca intai, secund sau ultim om politic, in pelerinaj "misto" la inundatii, cu casa, cu masa, cu elicopter, cu frigider, cu pat si aer conditionat, lac, piscina si gradina in Primaverii, cu masina blindata, escorte, dispozitive si-un Pahontu la protectie...acum, in Moldova saraca si inundata, cred ca ai doar cateva drepturi. Ai drept sa ajuti. Ai drept sa asculti. Ai drept sa intelegi, daca poti. Ai drept sa respecti. Si mai ai dreptul sa... taci. Pentru ca restul...Restul chiar e tragedie.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)