MAI = Casa de nebuni

Că, în general, când încep să se plătească poliţele într-o structură ca Ministerul de Interne, nimic nu e ceea ce pare- asta putem lua în considerare. Dar ce se întâmplă în MAI, de câteva săptămâni încoace, parcă nu mai justifică absolut nimic.
Că Aurelian Vasea Şoric- e un imbecil, asta a văzut o ţară-ntreagă. Că Tobă, şeful Poliţiei Române, are nişte probleme cu capul de a putut ţine un asemenea om în braţe- şi asta e o problemă. Mare...
Iar că Valentin Fătuloiu şi beizadeaua dragă ajung să se tragă de bretele cu mafioţii, să se plimbe cu pungile cu bani şi cu camerele video prin minister- ca să-i dea în gât pe corupători... şi asta e o problemă de psihopupu.
Asta ca să nu mai vorbesc despre decesele "în condiţii suspecte" despre care vorbeşte Fătuloiu aici sau despre instalaţia de bruiaj funcţională care ori era a lui Fătuloiu, ori a lui Chelu (vezi sfârşit de referat arestare, pagina 16, de aici). Şi dacă, să zicem, era a lui Chelu, cum de a intrat cu ea în minister? Din referatul DNA nu prea se înteţelege a cui era jucăria- minune. Oricum, era, mă rog, un detaliu...

Whatever, băieţii de la Intene, trecând peste războiul fără perdea pe care l-au declanşat, e clar...au mari probleme cu capul.

Exemplul perfect e aici. Un interviu cu chestorul Ştefan Pop de la DGIPI care, în timpul unui uriaş scandal, începe să bată câmpii. Nu ştie cât e bugetul serviciului, când e întrebat de filaj... îl apucă tăcerile profunde iar, în Austria când era, spune că aresta 6500 de români pe an. Adică 17-18 pe zi. Omul, să ne înţelegem, e şef de serviciu şi nici măcar nu are proprietatea cuvintelor....Şi câte şi mai câte nu zice...

Casa de nebuni şi teatrul absurdului perfect sunt la MAI. Unde e legea? Unde e ordinea? Unde e rigoarea, fermitatea, autoritatea? Unde-i adevărul? Se mai gândeşte cineva la asta? Evident că nu...Toţi şi-au pus poalele-n cap şi toţi vorbesc de mafioţi, bani, corupţie la cel mai înalt nivel şi asasinate la comandă. Şi toţi sunt în funcţii. Absolut toţi.

Însă repet.Faptul că pe ditamai şeful "Doi ş'un sfert" (personaj care are rang de ministru) îl apucă interviurile în premieră când scandalul în prorpia-i ogradă e cât casa şi, peste asta, le gestionează şi jalnic, confirmă teoria că, oricât de mari ar fi poliţele de plătit în Interne, ar trebui demişi toţi. De sus până jos. Scurt şi fără niciun drept de apel.
Şi, peste asta, ar mai trebui trimişi toţi direct şi forţat...pe la un tratament psihologic intensiv. Să se relaxeze...Măcar pentru sănătatea noastră mintală, a profanilor. Pentru că trebuie să-i suportăm zi de zi şi e crâncen... Pentru că aşa ceva, până acum, România cred că nu a mai întâlnit.

„Case closed”

Încep altfel de data asta. Şi spun că jurnaliştii de televiziune au devenit, în timp, nişte fiinţe imposibile. Imposibil de surprins, imposibil de impresionat, imposibil de năucit. Nu-i mai mişcă nimic. Sau, mă rog, aproape nimic. Accidente, tragedii, lacrimi, morţi, descoperiri ale NASA, răsturnări de guverne, catastrofe aviatice, înjurături ca la uşa cortului în Parlament, proteste care degenerează în bătăi, războaie. Toate-s la ordinea zilei. Şi toate se întâmplă. De atâţia ani. Iar în fiecare zi, puţin câte puţin, emoţia moare. Pentru că în fiecare zi... e puţin câte puţin din toate astea...Şi, paradoxal, e mereu altceva.

Oamenii de televiziune vor, în general, totul repede, vor totul în direct, vor totul numai ei, vor să fie primii şi vor să fie cei mai buni. Şi poate că e firesc să fie aşa. Meseria asta, e adevărat, te mănăncă. Te face dependent de cifre, de evenimente, de secunde, de informaţii, de confirmări, de lucruri seci. Oricare ar fi ele. Te face pe tine, ca jurnalist de televiziune, deseori, să devii inert faţă-n faţă cu trăirea firească, umană. Pentru că e multă uzură, sunt multe pachete ţigări terminate, zilnic, mult prea devreme, sunt mulţi nervi tari, dar şi multă pasiune pentru o meserie frumoasă de-a dreptul...

Dar sunt şi momente ca astăzi, când timpul parcă se opreşte-n loc. Şi are răbdare cu toată lumea. Pentru că se întâmplă un eveniment. Minor, iniţial. Marele comisar- şef Aurelian Vasea Şoric vorbeşte....Şi vorbeşte...Şi vorbeşte...Şi vorbeşte...

Şi...tăcere.

Toată foiala nesfârşită din redacţie se opreşte. Dintr-odată...Brusc. Privirile sunt aţintite spre televizoare. Cei care stau jos au urechile ciulite. Comisarul- şef Aurelian Vasea Şoric plânge, râde, ameninţă, iar plânge..De unul singur...Pune pe şeful cagulaţilor din judeţ, cu casca-n cap şi, evident, cu cagula pe faţă să vorbească în conferinţa de presă...WTF? În ce ţară sănătoasă la cap se întâmplă asta?! Se ia o mică pauză, inspectoratul se răscoală, ameninţă centrul- Bucureştiul, Şoric prinde curaj şi o ia de la capăt....

Plânge din nou, râde din nou, ameninţă din nou....Şi de nebun, o dă pe engleză.... Maria îl face praf pe la 13.00 şi ceva şi, mai târziu, Radu cu Dana la fel...Iar Vasea Şoric continuă...Ne spune că, în general, noi suntem toţi nişte idioţi, atacăm familia iar el cam stătea în casă cu interlopul...Iniţial, în casa ăluia şi, mai apoi, deh...gard în gard...că asta-i viaţa şi...vremurile.

Aşa se poartă pe la Neamţ, aşa e moda. Şi apropo, interlopul e substantiv sau adjectiv?, întreabă Vasea Şoric, un şef de Poliţie judeţeană pe raza căruia a avut loc un asasinat la comandă.„ It's a misunderstanding. Case closed”...Se ridică oamenii de pe scaune...Se râde, se comentează, se spune că aşa ceva nu poate fi real, nu poate fi adevărat...Nici chiar la noi, în ţara asta.

Mai mult, între substantivul „asasinat” şi adjectivul „interlop” şeful Poliţiei Neamţ nu face nicio legătură. De ce? Pentru că, în România, cămătăria nu e o infracţiune. E un lucru bun, prin care nişte oameni ajută alţi oameni...”Nu se poate aşa ceva. Aşa ceva e imposibil!!!!”, se exclamă prin faţa televizoarelor.

Îţi moare creierul. Îl asculţi, nu poţi să nu-l asculţi...Nu trebuie să-l întrebi, de fapt, nimic...Doar trebuie să-l laşi pe dobitoc să vorbească . La un moment dat, dacă ai îngerul mai slab, poţi să dai în râsu'- plânsu'. Pentru că instinctul îţi spune că e mai bine să laşi televizorul , să îţi iei geanta şi fugi acum din ţară. Pentru că Vasea Şoric, of course, e de neoprit. Şi cel mai trist...E perfect adevărat. Nu e deloc un fake.

Personajul e prost, e agramat, e şantajist, e dependent de interlopi – pe care nici nu-i recunoaşte ca fiinţe umane pe raza judeţului, e licean de mate- fizică, e decorat cu Virtutea Militară, e fost anchetat de DNA- DNA de la masa lui Mararu, e dator la bancă, e vai de assul lui. E un crocodil în lacrimi, cocktailul instituţional-infracţional perfect, bunăoară...

E cel care, să ne înţelegem bine, a prins, LA PONT, asasinul căutat de două zile, prin toată Moldova, cu elicopterele şi găsit, de fapt, sub patul bunicii....

E acelaşi individ care nu-şi aduce prea bine aminte dacă l-a înregistrat pe şeful Poliţiei Române când îl boscorodea pe Fătuloiu...

Şi, bineînţeles, e cel...felicitat de ministru pentru cum a gestionat totul!

E cel care nu-şi dă demisia. Pentru că nu vrea el, uite aşa. Oricum nu putea opri incidentul minor- un biet asasinat la comandă. De ce să şi-o dea? Cu ce a greşit el? Şi ce, dacă vine altul, o fi vreun Dumnezeu?

E uluitor.

Eu cred că pentru stimabilul Vasea Şoric, Academia Română, ar trebui să inventeze, pe bună dreptate, un nou grad de comparaţie.

E comisarul- şef de la IPJ Neamţ. Şi, până acum, niciodată, niciunul n-a mai fost ca el!

E cel pentru care ar trebui să fie demis nu numai Tobă, dar şi Fătuloiu şi Igaş. Decapitaţi toţi, fără ezitare. Pentru că în ţara asta, nici filajele nu merg, procurorii fac cămătărie şi nu se mai ştie nici când infractorii ies din închisoare.

E poliţistul tupeist, manelist, substantiv, adjectiv, cămătar, interlop şi infractor care duhneşte a îndestulare şi nesimţire.

E din categoria celor care, în meseria asta, te fac să te trezeşti subit la viaţă. Pentru că, oricât de cerebral ai fi, la el, totul te revoltă.

E cel care dacă n-ar fi existat, ar fi trebuit, poate, inventat.

Şi e România. Final de 2010. Batem la uşa Schengen şi uşa nu se deschide. Să nu ne mai întrebăm de ce, zic.

Prea mulţi sunt, la noi, ca Vasea Şoric...

Limite

Cristi Puiu, în România Liberă, spune aşa: „Mă uit şi eu la televizor şi mă crucesc. Toată nebunia asta mă pune pe gânduri(...) Subiectul Păunescu necesită o analiză serioasă, nu trebuie expediat în câteva cuvinte. E drept că e nevoie să treacă puţin timp. Acum, la cald, nu putem judeca lucid. Dar, cu siguranţă, avem cu toţii nevoie de o privire retrospectivă justă. Dacă merita Adrian Păunescu funeralii naţionale? Să nu uităm că suntem poporul care l-a făcut Sfânt pe Ştefan cel Mare. Merita el asta? Pentru mine, Păunescu reprezintă în bună măsură Epoca de Aur şi aş spune că abia acum, prin moartea lui, s-a dus cu adevărat acea lume. Regimul comunist a căzut pentru mine în doi timpi: primul pas a fost moartea lui Ceauşescu şi acum, cu cea a lui Păunescu, putem zice cu adevărat adio acelor vremuri".

Dan C. Mihăescu, în acelaşi ziar, şi el spune: „Acum sufletul omului trebuie lăsat să plece, să se ducă dincolo". A adăugat totuşi: „Am trecut pe lângă cimitirul Bellu şi am rămas şocat. Fanfară şi onoruri militare pentru Păunescu! Probabil când o să se ducă Sergiu Nicolaescu o să fie mobilizată Armata, să tragă salve de tun! Ce să mai spui? Ca la noi".

Gândul, într-o prezentare extrem de corectă, trece şi el în revistă beţia de cuvinte. Oameni politici care nu mai au demult proprietatea vorbelor şi care l-au făcut după moarte pe Păunescu „la fel de mare ca Eminescu”, „mai mare decât Eminescu”, „Zeu din Olimp”, „Dumnezeu al literaturii române”, „geniu neînţeles” ...A fost, bineînţeles, şi „Dumnezeu al sufletului românesc”... Iar Vadim, oricum, a fost maxim.

Tot azi am aflat că Andrii Popa a fost compus tot de Păunescu şi că am asistat, de fapt, la ultimul cenaclu, nu la înmormântarea lui. Iar sicriul n-ar fi trebuit să fie depus la Ateneu, ci trecut direct pe sub Arcul de Triumf!

Multe limite au fost depăşite. Mult prea multe prostii au fost spuse dintr-o isterie a vorbelor şi a atitudinilor pe care, la un moment dat, cred că nimeni n-o mai înţelegea. Sacralizat, sanctificat, beatificat şi erou naţional poate fi oricine. Iar concluzia este că, în spaţiul public, cultura generală şi decenţa lipsesc cu desăvârşire. De parcă, la noi, dreapta măsură nu mai poate fi deloc găsită. Sau, mă rog, e pierdută demult.

Vorba Leliei Munteanu- ce noroc a avut Eminescu că, pe vremea lui, nu se inventase televizorul. Oricum, şi el, şi Caragiale, şi Sadoveanu, şi Coşbuc, şi Nichita dar şi Marin Preda...Toţi au fost călcaţi azi în picioare de disperarea unor oameni care, în Cimintirul Bellu, pe Aleea Scriitorilor, se cocoţau pe cruci sau se imortalizau cu sicriul. O altă faţă a isteriei...În timpul ăsta, o fiinţă- nici nu mai contează cine- intra de-a dreptul în pământ.

Există vreo logică? Oare cine mai poate înţelege?! Pentru că eu, uneori, chiar nu mai înţeleg...

Ploieşti, 15 iunie 1985.

Când eram mică, credeam că ştiu atât de bine unele locuri încât, dacă plec de acasă, pot să ajung la ele chiar şi cu ochii închişi. Bine, ideea o puneam în practică numai atunci când nu putea să mă vadă bunica. Şi numai pe străzi lăturalnice. De frică să nu mă calce vreo maşină.

Iar zilele acestea, în mod ciudat şi straniu, mi-au amintit mult de copilărie. De locurile pe lângă care treceam zilnic sau poate chiar de mai multe ori pe zi. De alimentară, de tutungerie, de cofetările, de şcoală, grădiniţă, de vecinii bunicii...Feţe, oameni, gesturi, clădiri, mirosuri, trăiri şi multe alte locuri. Şi stadionul...Pentru că universul copilăriei mele a fost şi s-a născut pe şoseaua Mihai Bravu din Ploieşti.

Casa bunicii era destul de aproape de stadionul „Petrolul”. Când erau meciuri, mereu era agitaţie şi gălăgie. Însă nu aveam mulţi fani ai fotbalului în familie, aşa că, pe stadion, n-am intrat de foarte multe ori. Trecerea pe lângă el îmi trăda mereu curiozitatea...Porţile mari uneori erau deschise, se vedea iarba şi imensitatea lui. Pentru că atunci imens îmi părea.... Alteori, erau ferecate.

Iar pe stadion, din ce ţin minte, am intrat doar de vreo patru ori. La o defilare pentru Ceauşescu, unde ne-a dus şcoala, la un curs de arte marţiale pe care voiam să-l fac, cu sora mea la gimnastică şi...într-o după-amiază, târziu, cu mama şi cu prietena ei cea mai bună, la un soi de concert.

Cenaclul Flacăra s-a numit, într-adevăr, spectacolul. Aveam aproape 7 ani. Iar de atunci nu-mi aduc aminte decât atât: patru momente.

PRIMUL. Era ceva foarte intens, se cânta...Şi se cânta foarte tare. Era foarte multă lume, era frenezie şi scena era luminată prost. Adică mult, mult mai slab decât spectacolele de acum. În rest, oamenii fredonau într-un soi de semiîntuneric. Cine cânta...nu ştiu. Cine se agita pe scenă... nici asta nu ştiu. Dar ţin minte că interpretul sau interpreţii se tot agitau, recitau şi cântau. Parcă în neştire.

AL DOILEA. Am ajuns pe stadion când nu se lăsase întunericul şi totul s-a sfârşit noaptea. Stăteam în tribună, pe nişte bănci din lemn, mă uitam în jos, printre scânduri, şi-mi era frică. Pentru că vedeam pâmântul. Eram la ceva înălţime, oamenii mişcau băncile şi credeam că am să pic.

AL TREILEA. Era deja noapte şi, la un moment dat, în stânga mea, ceva s-a întâmplat. Oamenii au început să fugă, s-a creat busculadă. O parte a altei tribune se prăbuşea de undeva de la bază. Unele bănci se prăvăleau una peste alta. Toţi se înghesuiau spre ieşire. Se ţipa încontinuu. Cu mama şi cu prietena ei am ajuns pe pâmânt, sub tribuna noastră, sărind prin spaţiile goale dintre băncile de lemn. Momentul exact al ieşirii de pe stadion nu-l mai ţin deloc minte. Însă îmi amintesc nebunia, haosul, groaza, întunericul şi urletele. Iar dacă n-aş fi citit ce s-a întâmplat, aş fi rămas în cap, nu ştiu de ce, cu fragmente din amintirea unui cutremur. Poate şi pentru că spaima pe care am trăit-o atunci, la vârsta aceea, doar cu asta, mai târziu, se putea compara.

AL PATRULEA. Când am ajuns acasă toate trei, bunica era foarte speriată. Prietena mamei a rămas peste noapte la noi şi au discutat mult despre ce s-a întâmplat pe stadion. Am adormit cu greu, tocmai din cauza conversaţiilor.

După ani buni, am realizat că, de fapt, în acea zi era 15 iunie 1985. Şi mama cu prietena ei mă luaseară la spectacolul de muzică şi poezie al lui Adrian Păunescu. Un spectacol care s-a sfârşit într-o tragedie. Cu oameni călcaţi în picioare, cinci morţi şi sute de răniţi.

Am căutat, în timp, imagini de acolo. Şi n-am găsit. Unii au scris că a fost, de fapt, furtună violentă. Iar asta ar fi provocat totul. Că Păunescu ar fi fost avertizat de staff să oprească cenaclul pentru că sistemele electrice nu erau împământate. El ar fi refuzat şi ar fi dat chiar dispoziţie ca porţile să fie închise. Şi ar fi fost un scurtciruit. Asta ar fi declanşat haosul. Eu nu-mi aduc aminte de nicio furtună. Dar, repet, aveam 7 ani...Mama sigur ştie mai bine. Şi am s-o întreb despre asta în curând.

În fine, când am tot văzut zilele acestea imaginile filmului documentar „Te salut, generaţie în blugi” mi-am amintit iar de spaima trăită. Păunescu, e adevărat, a mişcat o generaţie. Generaţia mamei mele. Era socotit un zeu. Dar a făcut-o cu complicitatea regimului ceauşist. Pentru că, să fim serioşi, pe vremurile acelea, cenaclul nu putea să se nască şi să trăiască altfel..."Generaţia în blugi" era spirit, era o aşa-zisă libertate, dar era, în fapt, şi destulă propagandă.

Cenaclul a fost interzis după momentul Ploieşti iar, în '89, poetul a fost fugărit şi scuipat de câţiva revoluţionari pe lângă ambasada SUA. Apoi, şi-a făcut mea culpa cu celebra expresie: „Am fost un porc”.

Eu însă n-am putut să fiu niciodată un fan Păunescu. Nu neapărat din cauza experienţei trăite, ci din cauza relaţiei duplicitare a poetului cu fostul regim Ceauşescu. Chiar şi după Revoluţie, atitudinea îi trăda uneori gândurile iar personalitatea puternică şi temperamentul vulcanic le făcea, pentru mine cel puţin, aproape nedigerabile. A fost însă o uzină ce producea la foc continuu poezie. Nu i-a depăşit însă nici pe Eminescu şi nici pe Nichita. Şi a mai fost, e foarte adevărat, un mare descoperitor de talente.

În esenţă, a fost un om controversat, mereu doritor de lumină dar şi cu destul de multe umbre. O fiinţă înzestrată însă cu un autentic spirit liric care prin versuri puternice şi simple a fascinat masele. N-a fost un mare om politic. Aşa a fost Adrian Păunescu. Şi cred că mereu trebuie să-i dăm Cezarului doar ce-i al Cezarului..