DNA. Trezirea la realitate.

Doar cei care nu cunosc cum funcţionează în realitate DNA şi Justiţia în absamblul ei au ovaţionat bilanţul de acum câteva zile. De partea cealaltă, s-au situat criticii vehemenţi, cei care se tem sau nu suportă, din diverse motive, principala instituţie de luptă împotriva corupţiei. Pentru ei, acelaşi bilanţ a fost înspăimântător.

Adevărul este, ca de obicei, undeva la mijloc. Însă afişarea triumfalismului epatant, cu accente aproape mistice şi profetice, de transpunere în unici eliberatori ai ţării, deţinători ai adevărului absolut şi suprem, chiar şi al celui judiciar, realistic vorbind, nu prea îşi avea locul la o evaluare a unei instituţii parte a actului de Justiţie, respectiv acuzarea.

În economia sistemului judiciar, DNA este o instituţie de Parchet. Este adevărat, una grea, complexă dar mică şi cu competenţe speciale. Dar în firescul lucrurilor, adevărul juridic al oricărei acuzaţii aduse de o structură de parchet se stabileşte doar în instanţă. Acolo este singurul loc unde se validează capacităţile şi munca unui procuror. Ne place să auzim sau nu, dacă vorbim de Justiţia din România, ea nu înseamnă numai anticorupţie. Chiar cifrele şi statisticile îndrăgite atât de mult arată în fapt cât de dezechilibrat este tonul şi accentul când unica raportare la sistemul român de Justiţie se face numai prin DNA.

Cu 183 de procurori, 7000 cauze de soluţionat şi aproape 10.000 de dosare pe stoc, este evident cu ochiul liber că principala instituţie de luptă anticorupţie a performat mult în ultimii ani. Însă la nivelul ansamblului sistemului de Justiţie, cei 183 de procurori DNA fac parte şi ei din totalul de 2557 de procurori ai ţării. Cei realmente preocupaţi de cum funcţionează cu adevărat Justiţia, ar trebui să uite atent şi să se întrebe ce fac oare şi ceilalţi peste 2300 de procurori, din cele 176 de parchete de pe lângă judecătorii, 42 de parchete de pe lângă tribunale, 15 parchete de pe lângă curţi de apel, parchetul de pe lângă instanţa supremă, DIICOT sau parchetele militare.

La nivelul tuturor parchetelor, nu numai în DNA, volumul de muncă al procurorilor este enorm dar la fel de adevărat este că în unele cazuri nu prea se vede şi nu prea se simte: peste 3 milioane de lucrări deschise, adică sesizări, şi peste 1.880.000 de dosare penale. Pe an.

Dacă la toate acestea îi mai adăugăm şi pe cei aproape 4.500 de judecători – care înfăptuiesc actul de Justiţie - din 176 de judecătorii, 46 de tribunale inclusiv cele specializate, 15 curţi de apel şi Înalta Curte cu cele 3.500.000 de dosare, cu stocuri rămase nesoluţionate de 150.000 de dosare ce cresc de la an la an, cu încărcări uriaşe pe curţile de apel, vom avea o mică idee despre ce înseamnă cu adevărat în România înfăptuirea actului de Justiţie, în întreg ansamblul ei rotund.

Nu numai în DNA, ci şi în restul parchetelor şi, implicit, al instanţelor volumul de activitate este tot mai mare. Ca medie naţională, încărcătura pe majoritatea procurorilor este peste 100 de dosare. Recordul absolut nu este la DNA ci, de exemplu, în 2014, a fost al unui procuror al Parchetului de pe lângă Judecătoria Vişeul de Sus care avea de rezolvat nu mai puţin de 4314 de dosare penale. Prostii sau nu, unul pe zi să-l rezolve, ar însemna că acel procuror nu mai face nimic în următorii 12 ani. Bineînţeles că în DNA cauzele sunt complexe şi foarte importante. Însă tot în ţară, şi încărcătura de cauze pe cel care înfăptuieşte Justiţia- adică judecătorul- depăşeşte şi 1500 de dosare. Este, realmente, ceva uriaş.

În instanţele de judecată, aşa numita operativitate în soluţionarea cauzelor creşte foarte puţin ca efect al intrării în vigoare a noilor coduri ce au introdus procedura de cameră preliminară lărgind astfel competenţa materială curţilor de apel, introducând contestaţiile împotriva încheierilor pronunţate de judecătorul de drepturi şi libertăţi şi eliminând competenţele funcţionale ale tribunalelor de a judeca apeluri.

Prin ochii funcţionării tuturor procurorilor din parchetele din România, starea infracţională în România a crescut în ultimii ani cu o medie de 150- 200% pe infracţiuni de corupţie - spălare de bani, luare de mită, abuz în serviciu-  cu 70% pe cele de proxenetism şi proprietate intelectuală. Însă boomul adevărat de peste 1300%  creştere s-a înregistrat în mod dramatic şi periculos pe infracţiunea de pornografie infantilă. Şi asta este îngrijorător.

Şi-o ultimă cifră: avem 50.000 de inculpaţi pe an la nivelul tuturor parchetelor. Dintr-o sută de mii de locuitori, peste 250 de români sunt puşi sub învinuire. An de an.

La rece, sec şi succint, în România, cam aşa se prezintă Justiţia. Greoaie, complicată, cu multe deficienţe şi nereformată chiar şi după un deceniu. În esenţă, un stat în care suspiciunile de corupţie generalizată duc în continuare până la cele mai înalte niveluri ale societăţii, şi avem în parchete aproape 2 milioane de dosare penale şi în instanţe peste 3 milioane 500 de mii de cauze, asta chiar nu ar trebui să fie chiar deloc un motiv de mândrie când vorbim de Justiţie. 

Procurorii DNA, o mică parte din tot acest tablou, şi-au făcut treaba cu curaj, riscuri şi atacuri extrem de dure pe toate plaurile posibile. S-au ţinut pe picioarele lor. Şi asta este foarte bine. Poate într-o zi n-ar trebui să ne mai mire normalitatea. Ca magistraţi, sunt în serviciu public şi ca să-şi facă treaba sunt plătiţi. Au rezistat şi au mers tot înainte. Indirect însă au generat o aşteptare pe cât de colosală, pe atât de nerealistă, în care există senzaţia că DNA poate reforma tot, chiar şi întreg statul. Nu este deloc aşa. Dar cu această falsă impresie s-a intrat într-o spirală din care doar cu luciditate şi mare atenţie se mai poate ieşi.

Greşeala de parcurs pe care o face şi DNA este dorinţa continuă de a se poziţiona simbolic drept unic reper şi motor al funcţionării Justiţiei din România, cu accente de supraputere. Ceea ce nici teoretic, nici practic, nici realistic, nici sănătos, nici viabil şi nici eficient nu poate fi pentru întreg sistemul judiciar. Pentru că poza sistemului arată altfel, este mult mai dură. DNA este doar o insulă de firesc, vrând nevrând dar parte al acestui întreg angrenaj, în multe zone, anchilozat. Pe felia ei, DNA poate avea rezultate excepţionale, dar nu poate muta munţii din loc.

Motoarele DNA s-au turat la maximum şi in crescendo în ultimii doi ani, în 2015 ajungând să demanteleze aproape toate reţelele transpartinice de putere şi influenţă, a dărâmat intangibili, aproape că a destructurat din temelii partide, a reţinut finanţatori, afacerişti, asfaltatori, oligarhi, şefi de instituţii, feţele văzute şi nevăzute ale diverselor puteri subterane. Toţi pe bandă rulantă. Aşa cum era firesc, în rândul publicului larg, creşterea de încredere în instituţie a crescut automat, imediat şi exponenţial. Iar DNA a devenit în ochii şi mintea oamenilor drept principalul promotor al “înfăptuirii Justiţiei”, în tot acest peisaj semi-paralizat. 

Cu aplauzele la scenă deschisă, şi cu aşteptările uriaşe generate, uneori nerealiste, şi DNA a vrut tot mai mult şi mai mult. Mai mult sau mai puţin, pe bună dreptate. A început să-i placă noua poziţionare, s-a îndrăgositit uşor de propria-i poză, devenită unic distribuitor al dreptăţii. Aşa s-a intrat în cu totul altă etapă. A turat motoarele şi mai mult, a simţit nevoia să demonstreze ceea ce chiar nu mai era de demonstrat. Ca un lift ce într-un bloc cu 100 etaje vrea neapărat să urce la etajul 113. Poate cu viteză şi determinare sparge plafonul, poate ajunge unde doreşte, dar după ce zboară aiurea prin văzduh, n-o mai poate lua decât în jos. Vertiginos.

Acesta este principalul risc atunci când în goana de a “curăţi ţara” singur, cu ochii şi cu timpanul lipit la solicitările publicului, ajungi să evaluezi, doar pentru cote înşelător de vremelnice după care se ghidează numai politicienii, suspiciunea de corupţie nu neapărat după rigurozitatea legii. Strada nu dă probele, probele le caută procurorii.

Aşa apar greşelile, instrumentările precare, reinterpretarea eronată a infracţiunilor, începe pompierismul, se dezlănţuie compunerea, comparaţiile ce nu-şi au rostul în acte suple şi obiective ale acuzării, impresiile personale ale procurorilor, senzaţiile ajung să ţină loc de probe, intenţia nu mai e demonstrată, probatoriile devin şubrede, faptele penale sunt pierdute pe drum, descrierea clară a activităţii infracţionale lipseşte uneori cu desăvârşire, apare neglijenţa. Aşa încep marile vicii de fond foarte păguboase pentru instituţie de asemenea importanţă pe termen lung.

Deşi aş putea, nu voi da exemple cu dosare în care este cert că s-au comis asemenea erori. Ele încep să se vadă şi se vor observa şi mai clar în timp. Este adevărat că nicio instituţie nu este perfectă, dar obiectiv, este îngrijorător că greşelile devin din ce în ce mai  dese şi sunt constatate din ce în ce mai ferm în instanţe. Arestările preventive, constanta măsurilor de prevenţie cerute, în speţe mari, sunt aprobate de judecători din ce în ce mai rar. Cum se ştie, la judecata măsurilor de prevenţie sunt examinate probele forte de pe fond ale dosarului. Aşadar, indicatorul este destul de serios.

O altă eroare în această goană de a obţine felicitări în fereastră a rezultat în antagonizarea unei părţi importante din corpul judecătoresc. În ultimul timp, cum a picat vreo cerere de arestare, cum s-a dat vreo motivare ce n-a fost pe plac, judecătorii au fost băgaţi en gros în malaxorul Inspecţiei Judiciare. Ba că sunt suspiciuni de corupţie, ba că este lipsă de imparţialitate, ba rea intenţie sau diverse alte motive. În general, impresia generată a fost că numai judecătorii au fost de vină când finalul nu a fost cel aşteptat de DNA. 

“Cine este judecătorul care a avut curajul să nu dea arestare? Cine e judecătorul care a dat această motivare?”, au rulat titlurile cu accente inchizitoriale. Iar adevărul n-a fost mereu acesta. Uneori, în această maşină de despicat firu-n patru cu cariere cu tot au intrat de-a valma şi magistraţi oneşti, severi şi meticuloşi cu aplicarea literii şi spiritului legii, nu numai părtinitorii sau suspicionaţii. Câteodată erorile se regăseau chiar în ale procurorilor instrumentări. E greu dar e mai sănătos să admiţi când greşeşti.

Acestă tendinţă de derapaj de fond s-a propagat rapid şi în ţară, nu în toate, dar în câteva secţii teritoriale ale DNA. Marile suspiciuni de corupţie la nivel înalt din teritoriu au început să pice în derizoriu. Şi la centru şi în teirotriu, au fost reţinute persoane pentru doi pui, o mămăligă, trei peşti, nişte bucăţi de pastramă, o carcasă de oaie, o sticlă de whisky, ţuică, vin, apă minerală, un ceainic, o tavă de cupru sau mâncare pentru câini. Dacă la centru mai nou se iau personaje neagreate de public direct de pe funcţii fără intrumentări solide, de ce procurorii din ţară n-ar face şi ei la fel cu tot soiul de personaje de pe plan local în legptură cu care nici nu se mai obosesc să caute faptele penale suspectat a fi sâvârşite cu încălcarea legii?

În câteva dintre secţiile teritoriale unde au ajuns speţe importante, instrumentările încep să scarţâie, alteori arestul preventiv cerut mereu este respins ferm de instanţe. În câteva situaţii, pe procurori i-a înghiţit efectiv dosarul. S-au extins atât de mult fără să calculeze exact de unde şi până unde îi ţin probele, încât devine foarte greu să trimită o speţă în instanţă pe care au făcut mult zgomot de fond.

Tendinţa crescândă este scăderea calităţii pentru a creşte precipitat cantitatea. Pentru a fi tot mai multe persoanele importante anchetate. Pentru că asta cere spirala aşteptării publice. Dar pentru asta trebuie probatoriu temeinic şi precizie în aplicarea legii. N-ai făcut nimic dacă ai luat azi doar de urechi un personaj notoriu suspectat de corupţie dacă-ţi râde în nas peste ceva timp cu o decizie definitivă şi irevocabilă a unui judecător.

Realitatea faptică a demonstrat că o singură breşă în instrumentare într-un dosar important, cu probe solide, poate fi diluată de apărare atât de mult pe parcursul cercetării judecătoreşti şi judecăţii prelungite, tergiversate uneori şi 9 ani, încât se poate ajunge la achitări răsunătoare. Iar asta înseamnă în final invalidarea procurorului. Ceea ce cred că nu-şi doreşte niciun om din DNA.

Pedala acceleraţiei este apăsată intens de câţiva procurori şi consilieri slab pregătiţi care au ajuns să fie ferm convinşi că orice zboară e corupţie. Că simpla acţiune de a intra într-o clădire e o dovadă clară a complicităţii la abuz în serviciu, de exemplu, şi nu mai trebuie probată şi intenţia celui suspectat a fi complice, că relaţiile nepotrivite sunt probe de corupţie în instanţă, că două denunţuri ale aceleiaşi persoane care efectiv se bat cap în cap sunt proba netăgăduită a traficului de influenţă, că orice fel de profit al unei societăţi comerciale poate fi probă pentru o faptă de abuz în serviciu cu folos. Şi exemplele pot continua. Succesiv, chiar judecătorii au decis argumentat pe literă de lege că este greşit, că nu este deloc aşa.

Un alt tertip tot din dorinţa de validare publică şi judecată înainte ca totul să fie decis de un judecător sunt titluri bombastice, în media, cu informaţii uneori neprobate, au ajuns să inflameze fals speţe. Ba chiar în unele situaţii au ajuns să dea serios peste cap dosare importante. Aici, responsabilitatea deşi împărţită, e realmente într-o singură parte. Unor jurnalişti sau recitatorilor ce nu gândesc sau nu verifică nici nu prea le pasă ce informaţie distrubuie publicului, dar unui procuror responsabil ce-şi vede instrumentarea secretă pe care o derulează în presă şi dosarul făcut ţăndări îl interesează că munca lui grea, susţinută şi legitimă de a prinde un personaj important suspectat de fapte de corupţie poate să scape aşa, de nici nu-şi mai poate duce la capăt demersul de a ajunge cu probatoriul în faţa unui judecător.

DNA ar trebui să se hotărască ce vrea. Doreşte să-i ţină dosarele în instanţe şi să fie demonstraţi şi condamnaţi cei suspectaţi de fapte de corupţie sau vrea continuă idolatire, cult şi veneraţie cu unică ancoră de reper, validare şi certitudine strada şi nu instanţa sau rigoarea legii, cu riscul de a scăpa suspecţii? DNA nu-şi poate permite ca pe speţe importante să dea chix, să se descopere peste ceva timp că tot ce s-a spus, acuzat şi scris nu e aşa, nu-şi poate permite achitări strălucite. Chiar şi cu o rată a achitărilor destul de scăzută, ceea ce într-un stat echilibrat este o altă anomalie, pe dosarele importante nu prea are voie să rateze, nu are voie să facă greşeli de fond.

Bineînţeles că nu se întâmplă asta în toate dosarele. O generalizare a erorilor ar fi nedreaptă . Nicio speţă nu seamănă cu cealaltă, nicio instrumentare sau probatoriu nu sunt identice, niciun procuror nu seamănă cu celălalt iar în DNA sunt şi mulţi procurori bine pregătiţi, mai severi, mai precişi, mai cumpătaţi, experimentaţi care au în lucru speţe extrem de importante, nu apasă pe acceleraţii de tot felul aiurea, care nu sunt interesaţi de glorie trecătoare, ci numai de lege, care nu comit astfel de greşeli. Este îmbucurător că sunt destui, unii chiar tineri şi care ştiu foarte bine că unica validare trainică, sănătoasă a lui şi a instituţiei o dă condamnarea citită în instanţă de judecător.

La câţi duşmani are DNA în acest moment, erorile de genul celor mai sus în anumite cauze însemnate riscă să vicieze fondul şi pot genera riscul unui bulgăre ce se poate întoarce înapoi, de data asta, peste întreg DNA cu efect de adevărat bumerang. Ar fi păcat ca după atâta muncă, curaj şi determinare un demers legitim şi o speranţă publică amplă să se facă praf. Mai multă cumpătare şi atentă chibzuinţă cu siguranţă n-ar strica.

“Corupţia ucide” este sloganul străzii confiscat imediat, ca retorică, de politicieni. Greşelile adunate nu omoară, dar pot subrezi instituţii, le pot delegitima şi pe un val de reflux au puterea să năruie lupte grele şi esenţiale. 
Niciun om onest, de bună credinţă, căruia-i pasă, înţelege exact ce înseamnă în realitate Justiţia şi care-i adevărata miză nu vrea să asiste la aşa ceva.