Cum l-am plătit pe Vîntu la "ia-mă nene"

De cum am citit știrea în care Guvernul spune că se pregătește să interzică prin lege și autostopul, ceea ce ca fostă navetistă mi se pare o imensă prostie, mi-am adus aminte de o scurtă întâmplare pe care am vrut s-o scriu de mai multe ori și, din lipsă de timp, n-am apucat. Spune multe despre ceea ce se întâmpla cu adevărat atunci, pe vremea lui Adrian Năstase, și ceea ce se întâmplă și acum.

Fiind ploieșteancă, am făcut naveta perioade mai lungi sau mai scurte, în timpul facultății, la începuturile carierei. Dar am făcut-o. Am cunoscut oameni interesanți, oameni ciudați, politicieni, funcționari guvernamentali, am dat știri și era să pățesc și accidente pe autostradă. Însă cea mai amuzantă întâmplare s-a petrecut într-o zi, prin 2002...

Și vă aduc aminte puțin contextul: FNI se prăbușise de aproape doi ani, protestele oamenilor care-și pierduseră banii încă mai izbucneau, rar, e adevărat, dar izbucneau în unele zone ale țării- în deplasările cu fostul Președinte, Ion Iliescu, problema păgubiților FNI care blocau inclusiv traseele coloanei oficiale apărea mereu, toată atenția se îndrepta spre Sorin Ovidiu Vîntu, care apăruse deja la Marius Tucă într-o primă emisiune, om puternic al acelor vremuri, iar în acele zile apăruse informația că undeva, cumva, pe planetă, a fost localizată "mama FNI", Ioana Maria Vlas. Toată presa încerca să afle disperată cât mai multe informații, câteva ziare făceau deja campanii de ceva vreme despre prăbușirea FNI, Vîntu, Vlas- printre care și România Liberă, iar acesta era principala temă de discuție atât în media cât și în societate.

Într-o zi, termin lucrul la ziar spre după amiază, și voiam să mă duc la Ploiești. Mă duc la autostop, lângă Casa Presei, la "ia-mă nene". Maximum o oră făceam până acasă. Ploua, dar ploua sănătos, cu găleata. Mă întâlnesc acolo cu un ziarist de la România Liberă. Lucra la tehnic, ne cunoșteam de pe navetă iar, de fiecare dată când ne vedeam, discutam subiectele politice. Temele zilei, evident. Avea umbrelă. Și stăm, stăm, stăm amândoi sub umbrelă, eram deja ciuciulete...

La un moment dat, oprește o mașină. În spate, văd o a doua- o escortă. Am crezut că era un politician. Dar în fața mea, geamul fumuriu se lasă și-l văd. Am crezut că...nu văd bine. Îi aud și vocea. În gând, am zis că nu, mie nu mi se poate întâmpla una ca asta. Mă întreabă dacă merg spre Ploiești. Îi zic da. Zice: "păi, haideți, urrrrcaaați-vă!" Pentru prima oară în viață am simțit cum, efectiv, îmi ies ochii din cap, vorba aceea. Nu se putea să fie chiar el, căutam rapid elemente de identificare, dar din tot ce vedeam realizam că el era. Se întinde să-mi deschidă portiera. Îi văd piciorul și scaunul special. Zic în gând: fuck, el e! A fost o decizie de 10 secunde: mă urc sau nu. Ce poate să-mi facă? Ne lasă cel mult într-un lan de grâu, dacă află că suntem ziariști sau îi zicem ceva neplăcut.
Și mă urc. Cu orice risc. Curiozitatea cred că m-a îndemnat să-l observ atent pe Sorin Ovidiu Vîntu, omul puternic al momentului, fix la el în mașină și el habar n-a avut.
Eu mă urc în față, lângă pușcăriaș. Colegul de la România Liberă, în spate, pe scaunul din dreptul meu. Pornim spre Ploiești.

Vîntu era zen, eu mă uitam pe geam. La un moment dat, colegul din spate, începe să mă împungă cu umbrela. Mă întorc, îmi face semn că suntem cu Vîntu în mașină. Ce să-i mai zic?! Deja zburam pe autostradă cu infractorul în mașină, și cu mama și cu tata FNI. La un moment dat, Vîntu mă întreabă: "Fumați? Vă ofer o țigară". Îi zic: "nu, mulțumesc, nu fumez". În câteva secunde, realizez că, din geanta mea, ieșea un mare pachet de țigări Marlboro. Aproape că-mi dădusem singură foc la valiză, dar Vîntu era în continuare cam pe altă planetă, cu alte preocupări.

Liniște totală. Nimeni nu zicea nimic. Cred că și eu, și colegul de la România Liberă, ne gândeam ce-am putea păți dacă, cumva, Vîntu se prinde că suntem ziariști. Dar n-avea cum.
Vîntu se apucă să dea telefoane. Interesant, mă gândesc. Sună numai politicieni. Erau la un meci de fotbal, se terminase și se apucă să discute cu ei. Îi ia la rând. A sunat trei. Din PSD. Unii mai sunt acum în partid, alții nu. Le spune că vrea să cumpere ziarul X, Y, Z și pentru asta comandase audit, la o firmă dintr-o țară vecină, vorbește de diferiți acționari. Pur și simplu le ordona politicenilor ce să facă. Stând foarte aproape de el, îi auzeam chiar și pe interlocutori ce-i răspundeau. Nu spuneam nimic. Mi se părea groaznic. PSD-ul lui Adrian Năstase era la guvernare iar Sorin Ovidiu Vîntu încolona la telefon o parte din conducerea partidului și îi dădea directive, inclusiv legate de conducerile ziarelor respective, cine-i prost, cine nu, cine trebuie schimbat. Era ireal.

La un moment dat, Vîntu ne zice: "trebuie să-mi iau mandarine!"( parcă mandarine erau). Ne oprim. Băieții din spate, din escortă, coboară și cumpără mandarine. Pornim din nou, îl enerva Poliția, nu prea suporta radarele. "De ce sunt radare?", bombănea. Pentru infractori, îmi venea să-i zic.
Apoi discută cu copiii. Îi weekend se ducea în Deltă. Mergând cu viteză foarte mare, ajungem repede la Românești. Oprește. Zice: "aoleu, dumneavoastră mergeți la Ploiești, nu?" Zic: "da". "Eu la Românești", zice. În gândul meu, știu. Avea ceva legat de Gelsor în zonă.
"Dar vă duc la Ploiești. Pe ploaia asta, nu pot să vă las aici. Vă duc chiar acasă, să-mi spuneți unde stați". Zic, așa, cam în doi peri: "bine". Intrăm în Ploiești, ne lasă până aproape de casă. Eu și colegul de la România Liberă- care ducea o campanie furibundă împotriva lui Vîntu, coborâm din mașină cu o viteză amețitoare.
Când cobor, îi ofer 50.000 de lei vechi. Cam atât era la vremea aceea, un "ia-mă nene". Vîntu zice: "Nu, nu pot să accept. A fost plăcerea mea". Îi dă bani și colegul. Refuză. Și aproape cu forța îi pun banii pe scaun și închid repede portiera. Îl mai văd doar că se uită ciudat și pleacă. Cu escortă cu tot. Iau numerele de la mașini. Nu puteam însă accepta gratuit niciun serviciu de la un om care lăsase 400.000 de oameni pe drumuri, un pușcăriaș, viitor infractor.

Mă despart de colegul de la România Liberă și ajung acasă. Nici nu răsuflu bine că mă sună colegul cu un ton aproape disperat: "ce fac? Ajută-mă!" "Ce s-a întâmplat?", zic. "Păi, mi-am uitat umbrela în mașină la Vîntu, știi că aveam o umbrelă". El mersese acasă, prin ploaie, cu gândul la Vîntu, și abia acasă realizase că umbrela rămăsese la pușcăriaș. "Păi și ce vrei, să nu-mi spui că vrei să te duci acum după Vîntu, la Românești, să-i ceri umbrela", îi spun. "Dar e umbrela mea", zice. "Las-o naibii de umbrelă, nu-l putem suna". Colegul se mai liniștește și concluzia e că Vîntu, pe lângă banii de la FNI, rămâne și cu umbrela băiatului de la România Liberă. Așa e-n tenis, asta e.

Îmi sun șeful direct de la ziar. Un om pe care și acum îl apreciez mult. Îi povestesc pățania. Rădea în hohote. Nu-i venea să creadă cum toate, uneori, i se poate întâmpla unui singur om. A doua zi, ajung la ziar. În ședința în care nu participam, se discutau temele zilei: unde este Vlas, pe unde se ascunde Vîntu. Tocmai șeful Poliției de la vremea aceea comunicase public faptul că "Vlas e undeva pe Terra". Sunt chemată de urgență în ședință. "Am auzit că știi unde e Vlas și Vîntu", mă întreabă un alt șef. "Nu, nu știu unde e Vlas. Vîntu ia la "ia-mă nene"", îi răspund. "Păi și unde e Vlas?", insistă. "Nu știu, riscam să mă lase în lanul de porumb dacă-i spuneam că-s ziarist. Mai eram și cu colegul de la România Liberă în mașină. Dar cred că altele-s lucrurile interesante". Și cum a fost, le povestesc. Se uitau ca la un film.

Conducerea decide să scriu un mini-reportaj în ziar. Îl scriu. Apare pe prima pagină, cu titlu mare. După câteva zile, aflu că a sunat Vîntu să se intereseze cine l-a spionat chiar în mașina lui. Întreb dacă a zis ceva de umbrelă. Nu spusese nimic.

Mai trece o săptămână, poate două. Venisem dintr-o deplasare cu Adrian Năstase. Aveam laptop, bagaj, rucsac, eram încărcată. Mă duc la "ia-mă nene". Și stau. Era multă lume, era frumos afară. Și...se întâmplă din nou. Ireal. Mașina, escorta, Vîntu lasă geamul în jos: "unde merrrrgeți?" Nu mai răspund. Nu mă mai urc. Lumea se urcă la el în mașină. Încă o oră cu un om care distrusese alți 400.000, întorsese țara pe dos și alinia partidul de guvernare și Guvernul la telefon, era cam mult.

Acestea au fost singurele, unicele discuții și întâlniri ale mele, din această viață, cu pușcăriașul Sorin Ovidiu Vîntu. Eu incognito, el în mizeul lucrurilor și al guvernării.

O primă concluzie ar fi că și autostopul are părțile lui interesante. Nici chiar Adrian Năstase nu cred că s-a gândit vreodată să-l interzică legal.

Restul concluziilor...le trageți voi.