Republica Moldova, o ţară care-şi merită soarta

Iniţial, n-am vrut să scriu despre Republica Moldova. Ţara asta îmi lasă un gust amar de fiecare dată când îmi aduc aminte de ea. Şi evident, de fiecare dată când mă duc sau mă întorc de la Chişinău. Acum am fost pentru a treia oară. Şi să nu râdeţi deloc, pentru că este foarte adevărat. Pentru prima dată, mi s-a făcut dor de România. Da, de ţara mea, cu bune şi cu rele, aşa cum este ea.

Niciodată n-aş fi crezut că am să trăiesc un asemenea sentiment. Nu crezi, până nu vezi- se spune. Aşa cum nu simţi acel ceva, până când nu-l trăieşti. Şi mă şi gândeam...ce paradox. Taman în Republica Moldova să ţi se facă dor pentru prima oară de România. Da, şi exact asta mie mi s-a întâmplat.

În ultimii doi ani, de când mă duc acolo, mereu am considerat Chişinăul un fel de Bucureşti al anilor '90. Aparent, aşa pare totul. Însă doar aparent, pentru că acolo, ceva nu e deloc în ordine. Ceva nu e deloc ok. În aer, în oameni, nu ştiu...Disconfortul a fost, oricum, permanent.

Republica Moldova este de foarte mult timp tărâmul pe care se războiesc două mentalităţi, două culturi, două civilizaţii, două sfere de influenţă total diferite. Chişinăul şi împrejurimile lui par încă dominate de acel elan pro-occidental, însă restul ţării oftează de dor atunci când se gândeşte la mama Rusia.

Pentru marile puteri, vorba Startfor, Republica Moldova este interesantă doar atunci când te uiţi pe hartă.

„Este o greşeală să se creadă că Moldova, fiind numai o parte a României, care a fost luată de URSS, odată dobândindu-şi propria independenţă, s-ar alipi României. În cei 70 de ani de la separare, Moldova a devenit ceva mai mult decât o provincie a României şi ceva mai puţin decât o naţiune. Şi aici este punctul în care geopolitica şi realităţile sociale se ciocnesc. Diferenţa dintre fostele ţări comuniste din Europa de Est şi Moldova este enormă. Toate fostele ţări comuniste privesc asocierea lor cu Moscova, în trecut, ca o perioadă neagră în istoria lor, în timp ce moldovenii, ca multe alte foste republici sovietice, îşi exprimă dorul după regulile sovietice.

Opţiunea pro- occidentală ar fi, cu siguranţă, un avantaj al NATO faţă în faţă cu Rusia, iar ruşii ştiu foarte bine asta. Şi de aceea fac tot ce le stă în putinţă să creeze un stat pro- rus din Republica Moldova. Sau, dacă nu, suficient de instabil încât nimeni să nu-l poată folosi împotriva lor.

Moldova a fost odată parte a României. A mai fost parte a Uniunii Sovietice. Moldova are sens doar atunci când face parte din ceva. URSS a dispărut, Europa are mai multe probleme decât poate rezolva şi nu caută unele noi. România este încă acolo. Nu este o soluţie perfectă şi cu siguranţă nu foarte mulţi moldoveni ar fi multumiţi, însă ESTE o soluţie, oricât de imperfectă ar fi”, spun americanii. Iar concluzia sibilinică, tot ei o trag: Republica Moldova va rămâne a Rusiei. Şi da, şi eu tind să cred aşa.

Oamenii au cu totul alte probleme: creşterea preţurilor, traiul zilnic, şomajul în creştere, criza care îi afectează şi pe ei. Când se gândesc la politică şi la alegerile nesfârşite din ultmii doi ani, devin obosiţi şi resemnaţi. Tinerii, în aprilie anul trecut, au ieşit în stradă. Au fost bătuţi, unii ucişi în bătaie de comunişti, alţii zac şi acum prin spitale. Şi ce-au reuşit? Nimic. Ţara, de aproape 2 ani, se zbate într-o criză politică şi constituţională fără precendent. Nu-şi poate alege preşedintele, pentru că niciunul dintre cele două blocurile politice importante nu au, în Parlament, cele 61 de mandate necesare să-şi impună candidatul pentru şefia statului. Supravieţuirea comunismului blochează totul. Şi totul e în blocaj din aprilie anul trecut.

Pe 5 aprilie 2009, în ciuda gravelor acuzaţii de fraudă, din alegerile parlamentare comuniştii au ieşit câştigători, cu 60 de mandate în Parlament. 1 mandat, „mandatul de aur”, le-a lipsit atunci să-şi impună preşedintele ţării. Au avut două tentative, ambele eşuate de alegere a şefului statului şi ca atare, Vladimir Voronin, pe atunci preşedinte, a fost forţat să dizolve Parlamentul.

Au urmat alegerile parlamentare anticipate- primele- din 29 iulie 2009. Comuniştii au obţinut mai puţin - dar suficient - 48 de mandate iar Alianţa pentru Integrare Europeană- 53. Alianţei de astă dată i-au lipsit 8 mandate ca să-şi aleagă preşedintele. Astfel, Marian Lupu- candidatul şi preşedintele PD- a eşuat de două ori, în alegerea ca şef de stat în Parament.

Cu toate astea, Alianţa avea 53 de mandate. 52 erau necesare pentru alegerea speakerului şi premierului. Ca atare, preşedintele PL, Mihai Ghimpu a fost ales speaker şi preşedinte interimar al Republicii Moldova iar Vlad Filat, preşedintele PLDM, a fost propus, votat şi astfel a devenit premier.

În noiembrie 2009 şi mai 2010 au fost, din nou, alegeri în Moldova. Locale, de această dată. Iar pe 5 septembrie a avut loc un alt referendum. Eşuat şi el. Doar 800.000 de cetăţeni ai Republicii Moldova s-au prezentat la urne ca să decidă dacă e mai bine ca preşedintele lor să fie ales direct de popor. Au fost însă prea puţini. Evident, comuniştii n-au avut niciun interes să mobilizeze electoratul la vot.

Aşa că Mihai Ghimpu a dizolvat şi el Parlamentul. Şi pe 28 noiembrie au avut loc a doua serie de alegeri parlamentare anticipate. Degeaba. Pentru că situaţia nu s-a stabilizat deloc. Moldovenii n-au fost în stare să aleagă fără echivoc, între Est şi Vest. Între Occident şi mama Rusia. Între capitalism şi comunism. Moldovenii au oscilat din nou..Comunismul nu se lasă deloc alungat uşor...

Astfel că, PCRM-ul lui Voronin a obţinut în viitorul Parlament 42 de mandate (39,32% = 676.789 de voturi), PLDM-ul lui Filat- 32 de mandate (29,38% = 505.745 de voturi), PD-ul lui Lupu şi Plahotniuc- 15 mandate(12,72% = 218.871 de voturi) iar PL-ul lui Ghimpu şi Chirtoacă- 12 mandate( 9,96% = 171.444 de voturi).

Adică comuniştii au 42 de mandate şi Alianţa pentru Integrare Europeană doar 59 din cele 61 necesare pentru alegerea şefului de stat.

În total, din cei 4 milioane de moldoveni, cu 1 milion dintre ei, conform statisticilor neoficiale, plecaţi în străinătate, la alegerile parlamentare anticipate de pe 28 noiembrie au votat 1.572.000 de oameni. O prezenţă de 59,15%. Bună, s-ar putea spune.

Însă puţini ştiu că fără votul celor 58.318 de moldoveni din străinătate, situaţia în Republica Moldova ar fi arătat şi mai prost.

Şi asta pentru că majoritatea voturilor( 31.975) au fost pentru PLDM-ul lui Vlad Filat. Iar după el, la votul din diasporă, s-au clasat următorii: PL-ul lui Ghimpu cu 16.299 de voturi, PD-ul lui Lupu şi Plahotniuc cu 5.693 de voturi şi PCRM-ul lui Voronin cu 4351 de voturi.

În Italia s-a votat masiv( 16 secţii de vot- unde au votat 28.585 de persoane), în România la fel ( 8 secţii de vot- 9.724 persoane), Rusia( 4 secţii de vot- 4330 de persoane), Spania – 2528 de persoane, SUA- 2778 de persoane, Grecia -2.499 de persoane şi Franţa- 2477 de persoane.

O particularitate a reprezentat-o, evident, secţia de vot deschisă la ambasada Republicii Moldova din Moscova- unde viteza şi prezenţa la vot erau foarte, foarte mari.

La un moment dat, în seara zilei de 28 noiembrie, Comsia Electorală Centrală (omolog al BECului de la noi) a anunţat că, în unele secţii de vot din străinătate s-a intrat în „procedură excepţională”. La Paris, Moscova, Padova, Roma şi Bologna se terminaseră buletinele. Aşa că s-a votat pe coli A4 cu şampila preşedintelui secţiei de votare drept metodă de control. 919 oameni au făcut aşa. În alte secţii, printre care, evident, şi Moscova programul s-a prelungit cu 2 ore, scrutinul sfârşindu-se la ora 23.00. Iar în alte secţii, tot din străinătate, buletinele nu mai aveau loc în urne. Aşa că s-au desigilat urnele, s-au scos voturile, s-au sigilat la loc şi votul a continuat.

Organizare proastă. Sau, mă rog, destul de slabă.

Dar acest vot - masiv pentru Republica Moldova - în străinătate a adus 2 mandate în plus Alianţei pentru Integrare Europeană. Şi 2 în minus, bineînţeles pentru PCRM. Pentru că, fără diasporă, comuniştii ar fi avut acum cu 4 mandate şi nu doar cu 2 în plus.

Însă nici asta n-a fost suficient.

Paşii spre Vest, în Republica Moldova, se fac greu şi destul de timid. Votul din 28 noiembrie a fost, totuşi, un vot „în oglindă”, dacă ne gâdim la momentul aprilie 2009. Atunci, comuniştii reuşeau să obţină 60 de mandate şi ceilalţi 41. Acum, comuniştii au 42 şi Alianţa pentru Integrare Europeană 59.

Aşadar, de mai bine de o săptămână, la Chişinău, au loc negocieri. Secrete, transparente, dar au loc. Până acum, ele nu au dus la niciun rezultat. O alianţă a lui Vlad Filat cu comuniştii ar fi, teoretic dar şi practic, imposibilă. Pentru că tot electoratul lui Filat este clar anticomunist.

Iar atragerea a doi parlamentari de la PCRM, cu toţi banii lui Plahotniuc, către Alianţa pentru Integrare Europeană, a devenit şi asta o procedură greoaie, în condiţiile în care şi în Alianţă relaţiile dintre cele trei partide importante- PLDM, PD şi PNL- scârţâie serios.

Trei lideri cu ambiţii politice şi personalităţi complexe. Într-un fel asta a fost bine asta pentru opţiunea electoratului din Republica Moldova. A avut de unde alege. Dar în alt fel, acum, exact aceste ambiţii nesfârşite într-o ţară profund instabilă arată cum avantajele se pot transforma în mari dezavantaje. Când politicienii se pun pe ei în faţa intereselor tuturor.

Urmăresc zilnic ştirile care vin de acolo. Iar ultima este destul de trisă. Serghei Narîşkin, şeful Administraţiei Prezidenţiale de la Moscova, ajunge în această seară la Chişinău, ca să deblocheze situaţia politică. Narîşkin va vorbi atât cu Voronin, cât şi cu Ghimpu. Ruşii doresc o coaliţie de centru stânga. Una largă. PCRM-PLDM-PD. „Dacă Filat va face marea greşeală şi se va alia cu comuniştii, va fi un al doilea Iurie Roşca al Republicii Moldova”, îmi spuneau, la C.E.C., ziariştii moldoveni.

„La noi, electoratul se mişcă greu. Dar nu uită şi nu iartă”. Şi poate că de asta, din 2005, după ce i-a dat voturile lui Voronin, PPCD-ul lui Iurie Roşca n-a mai intat în Parlament.

Ghimpu este primul preşedinte al Republicii Moldova care n-a fost la Moscova de Ziua Victoriei, de 9 Mai. O imensă sfidare pentru Kremlin. Da, şi pentru asta, electoratul a votat cu Ghimpu. Dar, pentru Republica Moldova, şi acest important gest s-a dovedit insuficient.

„ Dacă pleacă soldaţii moldoveni la Moscova, atunci nu merg eu. Nu sunt motive pentru care Republica Moldova să participe la paradă, cu atât mai puţin cu cât Republica Moldova a fost unul din perdanţii celui de-al Doilea Război Mondial. Pe mine nu mă leagă nimic de Moscova. Acolo merg doar învingătorii, ce să caute învinşii?! Sunt de acord că se împlinesc 65 de ani de la încheierea celui de-al Doilea Război Mondial, dar nu pot să uit toate nenorocirile, deportările, foametea prin care au trecut cetăţenii Republicii Moldova pe timpul Uniunii Sovietice ”, declara, la Vocea Basarabiei, Mihai Ghimpu acum câteva luni, în preajma zilei de 9 Mai.

Şi cu toate acestea, în Republica Moldova, comunismul e iubit, e votat, e ales şi are faţă umană. Le este bine cu comuniştii, aşa zic unii. Ei bine, exact asta eu nu pot înţelege nicicând.

Corespondentul televiziunii de stat ruse la alegerile de la Chişinău mi-a arătat încă o dată faţa şmecheră, dominatoare şi arogantă a Kremlinului. L-a deranjat profund că vorbeam şi i-am cerut să vorbească româneşte, deşi el înţelegea şi putea să vorbească limba. Şi pe mine m-a deranjat că vorbea rusa şi îşi umilea de-a dreptul echipa închiriată din Republica Moldova. Deci...normal că, permanent, ne-am rejectat reciproc. Iar ceilalţi ziarişti veniţi din Rusia nu i-au filmat, la vot, decât pe Voronin şi Lupu. Şi ăsta un amănunt important.

În fine, următorul test al supravieţuirii comunismului cu faţă umană în Republica Moldova va fi anul viitor. Atunci, vor fi din nou alegeri locale. Iar Dorin Chirtoacă, nepot al lui Mihai Ghimpu şi vicepreşedinte al PL, va candida iar la funcţia de primar al Chişinăului. Dacă va fi reales, blocul pro-occidental poate mai are vreo şansă în Moldova. Dacă Chirtoacă sau orice lider cu viziuni pro- Vest pierde, şi asta nu este deloc exclus, atunci Republica Moldova îşi merită soarta.

Şi ca să ne înţelegem bine, vă aduc aminte cel mai important lucru: în orice stat, poporul este suveran.