joi, iulie 31, 2008

De ce, la inundatiile "misto", unii ar trebui sa taca...

Incep altfel.Cu noi.Cu un mesaj pentru gasca jurnalistilor new wave ( sau „generatia live” – cum perfect o numeste un prieten) si pentru cei mai batrani care, in fascinanta lor cariera, nu numai ca nu au invatat sa scrie corect in limba romana, dar nu si-au miscat niciodata ass-urile obosite din redactii. Ei bine, dragilor, nu e deloc „misto” la inundatii...

Ca jurnalist specializat pe politic, recunosc...nu m-a pasionat foarte mult subiectul. Inundatiile, caci despre ele vorbesc. Sau mai bine zis, nu le-am dat o foarte mare importanta, atunci cand lucram in presa scrisa. Bine, nici inundatiile de pe vremea lui Nastase, Isarescu, Radu Vasile, Ciorbea si alti premieri, nu erau ceea ce sunt acum...Acum, in ultimii patru ani.

Si totul a fost ok pana intr-o seara. O seara cand te urci in masina si pleci. Trei oameni. Sofer, operator si tu. La inundatii. In Vrancea. Se intampla in iulie 2005. Erau deja patru echipe acolo. Colegi care si acum, unii dintre ei, sunt tot la inundatii. Tot cu apa si tot cu lesurile pana-n nas. Eu ma duceam sa fac reportaje. Si am gasit, in fiecare curte plina de apa, cate-o tragedie. Tragedii care nici pana astazi nu mi-au iesit din cap.

Ce inseamna tragedie, la inundatii? Inseamna ca, in 5 minute, sa-ti parasesti casa. Ca ai la poarta Armata care anunta evacuarea. Pentru ca...vine apa. Si tot in 5 minute, batrani, oameni cu handicap, tineri fara prea multa stiinta de carte, toti trebuie sa se decida: „Ce iau cu mine?”, „O car pe mama in brate?”, „Sa nu uit copilul”, „Caut actele casei si banii ? Dar, oare, incap si animalele?”... Cat si ce pot sa iau in doar 5 minute? In 5 minute, cata viata poti sa strangi ca sa incapa toata in camionul Armatei? Un camion sinistru, pe care fiecare poarta il face sa-si piarda din rabdare...

Ce inseamna tragedie? Adelin sau Mile pot spune mai bine. Inseamna sa treci prin Vadu Rosca in fiecare zi cu barca. Si in fiecare zi sa gasesti acelasi batran care nu vrea sa coboare de pe acoperisul casei. Accepta cate o sticla cu apa si mancare. Si atat. De coborat, nu coboara. De ce? E simplu. Casa aia din chirpici e tot ce a putut cladi o viata. Si stie ca daca pleaca, nu mai are pentru ce trai. Asa ca prefera sa se scufunde. Si sa piara odata cu ea.


Tragedie e si dupa doua zile. Cand apele nu se retrag, pentru ca pompele de la Guvern n-au venit . Dar oamenii au un singur dor. Sa se intoarca la casele lor, sa vada ce-a mai ramas in picioare.

Si te scufunzi cu ei printre lesuri. E vara, e cald si e un miros care te ucide. Apa infecta simti ca-ti intra in creieri...si tu zici. Mai intru putin, pana la genunchi. Te feresti...si tot degeaba. Acum, o fi genunchi, o fi mijloc, tot dracul ala e. Inaintezi.. Si, la un moment dat, realizezi ca apa iti ajunge la gat....Iar, in cel mai fericit caz, te trezesti in fata ochilor doar cu o pasare moarta, plutind, de cateva zile... Operatorul filmeaza fixandu-si camera pe cap...si descoperi altele. Alte tragedii.

Intri cu ea in casa. Cu ea, doamna, desfigurata de atata plans. Si il descoperi pe el, sotul. De doua zile o astepta. Incremenit in scaun, cu o privire fixata, in gol, spre fereastra.. Era in mijlocul casei. Si apa-i venea pana la piept. O imagine halucinanta. Va intrebati de ce omnul ala nu a fugit odata cu sotia lui din calea apelor? N-a fugit pentru ca ....astepta un telefon. Un telefon de la baiatul lui care era in spital. Bolnav de cancer. Ii promisese, ca de la tata la fiu, ca-l aduce acasa. Si a stat doua zile in apa, lipit de scaunul ala nenorocit, gandindu-se ca daca-l suna baiatul...ce sa-i spuna? Acasa nu mai avea cum sa-l aduca. Casa era distrusa. Si apa nu se retragea. Dar promisiunea era promisiune. Ce n-a realizat omul era ca nici telefonul nu mai mergea. Iar cand am intrat in casa cu sotia, ea atat a tipat: "Uite-l! Traieste!" L-a imbratisat. Parca cu tot cu scaun. Eu, sincer, am crezut ca-i mort, intepenit si cu ochii deschisi. Dar nu, nu era. Barbatul insa nu s-a ridicat. Doua zile de stat in apa il facusera sa fie pe jumatate paralizat.


Hmmm. Ce inseamna tragedie? Inseamna ca a doua zi, tot in Nanesti, sa vrei sa pleci la filmare putin mai optimista. Evident, tot cu camionul Armatei, dar cu speranta ca poate, poate, apa s-o retrage. Ca poate, poate, s-o schimba ceva.

Remember. Ce se intampla, in Bucuresti, atunci? Traian Basescu incerca sa-l convinga pe Tariceanu sa demisioneze. Tariceanu se gandea, se razgandea iar Basescu insista. Pe toti ii rodeau politica si anticipatele.

Cum arata insa, la Nanesti, tragedia de dimineata? Arata asa. Drum drept, uscat. De-o parte si de alta a soselei...case. Asezate parca intr-o caldare. Din care apa nu vrea cu niciun chip sa se retraga. De-a lungul drumului mobila, sifoniere fara usi, icoane, paturi fara saltele, arcuri, haine, acte la uscat, covoare imbacsite, frigidere stricate, oameni, carute, pasari, porci, copilasi si, paradoxal, nu foarte multa galagie. Si celebrele „ajutoare” de la „oamenii de bine” . Sutele de perechi de pantofi cu toc imprastiate tot pe langa sosea. De toate culorile, pentru toate gusturile, toate marimile, din lac, din plastic, din piele, cu talpa groasa- stil salupa, papuci. Nimeni nu se mai apropia de ei. Mai de dimineata, la Primarie, filmasem deja marea batalie pe ineditele ajutoare. Aici, acum, pe sosea, cum erau aruncate, nimeni nu se mai injura pentru ele. Oamenii revenisera la casele lor . Sa salveze ce nu mai putea fi salvat.

Filmam. Ne oprim langa o femeie. Tanara. Nu trecuta de 30 de ani. Copilul de cateva luni, infasat, il asezase in caruta. Caruta, pe drumul drept, uscat, pe langa care treceau camioanele, masinile, tirurile, ambulantele si toate cele cu multe roti, in viteza..
Casa femeii era acoperita de apa. Nu se mai zarea decat acoperisul. Acoperis din tabla. Tabla incepuse sa pice si ea de pe casa.
El, sotul, la vreo 40 de ani, devenise scafandru. Te trezeai cu el iesind din apa, cu un scaun sau o parte nedefinita de mobilier, asezand-o, usooor, in tacere, la uscat, pe sosea, in soare.
Si ea, femeia, plutea printre lesurile si apa infecta. Mirosul era ingrozitor.
N-am sa inteleg si poate nimeni nu va intelege vreodata de ce femeia aia avea o singura fixatie in dimineata aceea: sa-si salveze cum-necum nenorocita tabla de pe casa. O vad si acum inotand in urma unei fasii din tabla. I se vedea doar capul si coada neagra plutind pe apa. Da sa iasa din apa. Pune piciorul pe soseaua uscata.Si...femeia se impiedica. Tabla ii reteaza tendoanele picioarelor, sangele tasneste cu putere....ajunge pe camera lui Liviu. Opreste filmarea. Apa e infecta, femeia tipa, se cauta fese, toate hainele de pe drum sunt infecte...se cauta o salvare. Sunam. Femeia de 30 de ani e lata pe marginea soselei, sotul disperat, oamenii se strang, copilul e in caruta uitat, tirurile trec...Si tu...Tu ce poti sa faci?

Femeia aceea si tabla ei de pe casa m-au facut sa ma intorc acolo si seara. Mai precis, dupa 12 noaptea, in acelasi loc, pe aceeasi blestemata sosea din Nanesti. Ajungem. Bezna. Doar farurile masinii noastre luminau zona. Oamenii? Da, erau tot acolo. Unde? Nu puteau dormi in apa. Dar gasisera o solutie. Familii intregi motaiau de-o parte si de cealalta a drumului, asezate pe pamant. Cu capetele insirate spre banda reflectorizanta a soselei si cu picioarele inspre apa. Se odihneau in panta. Unii, mai iscusiti, motaiau in fotoliile umede.Si ele insirate pe marginea drumului. Altul, sforaia in caruta. Multi nu dormeau. Pentru ca, oricum, nu se putea. Le era frica de tiruri si camioanele care treceau in viteza.O miscare gresita si... treceau peste ei. Nu ii vedea nimeni.

O doamna vine spre noi si ne multumeste. Ca am venit si noaptea. Si ii ajutam cu lumina. Femeia, intr-un papuc si-un pantof cu toc, se duce si isi pipaie toata mobila expusa vraiste pe sosea. Sa vada cat s-a umflat. Vine si sotul. Si multi din cei care motaiau acolo. Si ne spun ca e infiorator. Nu numai camioanele, dar in apa au aparut serpii. Si broastele. Cu o seara inainte, unuia ii intrase o vietate in gura. In bezna ingrozitoare, le era frica sa vorbeasca intre ei, dar le era spaima sa si adoarma. Era, oricum, imposibil. Si pana la 5 dimineata am stat. Inevitabil, discutiile au evoluat. Si am ajuns si la anticipate. Numai de ele amaratii nu voiau sa auda.
„Cum sa ma duc sa votez cand eu nu am periuta de dinti?” Si da, omul acela avea o problema. N-avea nici periuta si nici apa cu care sa se spele dimineata. Inundatiile il lasasera cam asa: fara casa, fara serviciu, fara acte, fara bani, fara schimburi si da, fara periuta. Cu totii ne spalam pe dinti dimineata. Ei bine, si el. Si nu mai avea cu ce...
„De ce nu stati in corturi?”... In acea zi, il filmasem si pe Traian Basescu. Fusese in Vadu Rosca. Si da, dupa plecarea lui, aparusera corturile. „Pai nu mai sunt domnisoara”...”Cum nu mai sunt?”... „Cand ati intrat in Nanesti acum, in noaptea asta, pe dreapta, n-ati vazut un cort?”.. „Ba da”...”Ala era cortul pentru noi, dar l-a luat Armata”...Si intr-adevar, vazusem cortul destul de mare. Trei jandarmi motaiau pe niste scaune, cu capetele asezate pe o masa.


Dupa trei sau patru zile am plecat. Tin minte ca m-au rugat ca in materialul cu broastele sa facem apel catre Guvern. Sa vina pompele alea mai repede, ca sa scoata apa. Apelul a fost difuzat. Urmatoarea zi. Probabil degeaba.

Apoi, dupa ceva timp, s-a dus Becali sa le ridice case. In Vadu Rosca, in special. Cum s-a scurs viata in Nanesti dupa acele inundatii? N-a mai auzit nimeni. Ce-ai putut face tu, ca jurnalist acolo? Nimic. Doar niste materiale. Cu ce i-ai ajutat? Le-ai putut ridica case? Le-ai putut vindeca picioarele? I-ai putut da jos de pe acoperis? Le-ai putut aduce baiatul din spital? Le-ai putut strange intr-un sac, in 5 minute, toata viata? Nu.

2008. Moldova cea saraca. Ionela e tot in apa. Dana la fel, ca si Ilinca. Sa fii din fier si tot nu poti sa nu vezi tragedia. La inundatii, fiecare are povestea, dreptatea si durerea lui. Nimic, dar absolut nimic nu e "misto". Cum deloc "misto", dar vad ca tot "la moda" au ramas si vizitele "barbatilor" de stat "in zona".

Se plimba in cizme, mocasini crem si maro sau, dupa simtul estetic , in "pantofi luciosi", vorbesc mult si degeaba iar cand disperarea oamenilor ii loveste in discursul live si da sa ajunga in moalele capului ocupat cu strategii electorale expirate, auzi: „ Ce vrei cucoana, hotel?”, " eu cred ca mai bine ati da dovada de inteligenta", „stau prin carciumi in loc sa ajute la diguri”, „ esti un bolsevic de ultima speta”...

Asta cred ca pur si simplu nu ai voie sa faci. E interzis in zona calamitata. Fie ca te numesti premier, presedinte sau ce-oi fi. Ca intai, secund sau ultim om politic, in pelerinaj "misto" la inundatii, cu casa, cu masa, cu elicopter, cu frigider, cu pat si aer conditionat, lac, piscina si gradina in Primaverii, cu masina blindata, escorte, dispozitive si-un Pahontu la protectie...acum, in Moldova saraca si inundata, cred ca ai doar cateva drepturi. Ai drept sa ajuti. Ai drept sa asculti. Ai drept sa intelegi, daca poti. Ai drept sa respecti. Si mai ai dreptul sa... taci. Pentru ca restul...Restul chiar e tragedie.

32 de comentarii:

Anonim spunea...

Excelent.

Anonim spunea...

Frumos articol

Pustiu spunea...

urasc articolele lungi

Anonim spunea...

Superb articol.

Anonim spunea...

Foarte trist, foarte adevarat dar excelent scris!

Anonim spunea...

Desi nu imi plac articolele lungi.. pe asta am avut rabdarea sa-l citesc pana la sfarsit si chiar a meritat ! Daca ar citi Basescu articolul asta.. probabil l-ar pune pe ganduri.. asta in caz ca are constiinta!

Cu stima spunea...

Vad doua metorde de rezolvare a acestei probleme (inundatiile) in viitor:
- aceasta, prin sensibilizarea autoritatilor, a oamenilor ce formeaza autoritatile, sensibilizarea maselor si prin aceasta poate se va lucra la diguri in urmatorii cinci ani
- prin cautarea si gasirea vinovatilor, bagarea lor la puscarie punerea altora la conducerea institutiei-lor care se ocupa de realizarea de diguri si imbunatatiri funciare, si verificarea in urmatorii ani daca se face ceva cu digurile insuficiente!

pe scurt: prin sensibilizare (si speranta) sau prin forta (si "verificare ulterioara")

http://www.gicupisicu.com/2008/07/cad-diguri.html

Anonim spunea...

mi-am permis sa preiau doua paragrafe din text pe blogul meu, cu trimitere aici.
placut textul, deplins situatia. cunoscut senzatie, been there, done that. deh, jurnalist de social.
sper sa nu fie vreo problema ca am preluat doua bucatele.

Anonim spunea...

adevarata tragedie e ca autoritatile, cei care ar trebui sa faca ceva, nu fac. asta este adevarata tragedie. de ce nu fac? lene, dezinteres, durere-n cot... si lista poate continua.

Anonim spunea...

Imi place cum scrii..

Lucian Stanciu spunea...

Superb articolul, chiar daca suna aiurea! E ca si cum ai spune: "ce inmormantare frumoasa!"
Felicitari de la un om care a lucrat 17 ani in presa!

Un jurnalist spunea...

Tocmai tu, care ma critici ca scriu prea mult, sa postezi un text atat de lung? Chiar si asa, eu zic ca e bine. Dupa mult timp de pauza pui un articol frumos. Mai am o curiozitate: ce trebuie sa inteleaga jurnalistii generatiei "live"? Ca munca lor nu duce nicaieri?

Anonim spunea...

da, asa este, ziaristul nu poate face nimic concret atunci si acolo, desi ceea ce face este suficient: imortalizeaza, povesteste si arata ce se intampla. insa ziaristul poate face enorm SA PREVINA si SA CEARA SOLUTII. Reportajele de la inundatii trebuie difuzate si DUPA, si in sezoanele in care NU SUNT inundatii, autoritatile trebuie trase de maneca, basescu intrebat, tariceanu hartuit, autoritatile locale zgandarate la buget, parlamentul tras la raspundere pentru legea asigurarilor in caz de inundatii blocata...si timp a fost - de 4 ani avem inundatii, in 4 ani, daca presa avea aceeasi tenacitate pe acest subiect cum a avut pe toate blondele si umorile lui basescu, se faceau multe...din pacate, presa merge la inundatii tot pentru ca e misto si pentru ca aduce audienta - adica bani la patron, asa cum aduce voturi la politician - adica bani la partid...altfel, bine scris, dar regret tonul resemnat, "mioritic" as spune...

Dan Terteci spunea...

Nu e frumos articolul, e nasol, naspa!!! Pentru ca e adevarat! Bravo! Felicitari! E greu sa ii faci pe oameni sa vada reporterul dincolo de cum este el atunci cand merge pe teren. Jos palaria!

Kidha spunea...

aproape cutremurator articolul, desi e o realitate pe care o cunostem toti dar preferam s-o ignoram.
Ce meserie ingrata...

maria spunea...

bravo matei

innuenda spunea...

Sorina, te felicit! Ai un ochi de mare regizor şi un condei de mare scriitor!

Anonim spunea...

ung, dar folositor, mi-a schimbat preconceptia despre ziaristi, bravos

Anonim spunea...

respect!

Anonim spunea...

execelent articol...pentru a nu stiu cata oara ne-am lamurit ca avem conducatorii pe care-i meritam. noi, jurnalistii, si restul romanilor suntem prea mici pentru a face ceva... iar, an de an, in alt clot de tara vor fi oameni inundati si drame greu de inchipuit ...si ai nostri lideri se multumesc sa dea sfaturi... care nu tin de cald

Anonim spunea...

Impresionant...

ziarist spunea...

@ toti. nu e nici excelent, nici frumos, nici superb sau cum vreti. e adevarat, din pacate. si tocmai asta e important.
Cat despre dimensiune, I know. Dar cred ca unele lucruri trebuie explicate pe indelete pentru a fi intelese. Sper ca unii sa fi inteles ceva de aici..

Tyb spunea...

vai! saraca de tine :P si sarca de femeie :P. In fine. Inundatiile, dupa cum cred eu, nu pot fi oprite prin metode omenesti. Ajutorul trebuie sa vina de mai sus (daca intelegi la ce ma refer).
Gandeste-te! Pune-te in locul unei persoane care isi pierde o persoana iubita intr-o asemenea inundatie. Poate ca se gandeste la urmatoarele intrebari: "De ce s-a intamplat asta? De ce exact cu mine se intampla? De ce ma nenoroceste Cel de sus? De ce permite suferinta?"
Ca veni vorba de autoritati in articol si alte comentarii. De-a lungul istoriei omenirii toate formele de guvernamant au fost incercate, incepand cu monarhia, trecand prin socialism si comunism si, in final, ajungand la democratia care este astazi in majoritatea tarilor, niciuna nu a fost capabila sa rezolve problemele majore ale oamneilor (care te afecteaza si pe tine si pe mine personal) cum ar fi: bolile cronice, dezastrele naturale, deficientele fizice si psihice si ,in final, moartea.
Oare acesta a fost scopul lui Dumnezeu cu oamenii, sa traiasca putin si apoi sa-i faca sa sufere pe cei iubiti din cauza mortii? EU STIU CA NU!
Acum, uita-te in adancul tau... ce crezi? Se pot schimba lucrurile? Daca te intereseaza, ia de pe raft cartea aceea mare si groasa, poate prafuita, pe care scrie cu litere mari (sau nu) B I B L I A sau scrie Sfanta Scriptura, si deschide-o la Isaia cap. 55 versetele 10, 11. O sa te convinga cu siguranta.






P.S.: Nu trebuie sa te sperii de ce am scris mai sus.. is un om obisnuit ca si tine. O sa vezi asta si din blogul meu ;P

Mother of M spunea...

Este ingrată condiţia jurnalistului care vine în contact cu asemenea tragedii şi nu poate să facă nimic concret, doar câteva materiale...noi cei care le vedem nu ne dăm seama de drama interioară a oamenilor din spatele şi de lângă camera de filmat. Insă mie mi se pare foarte important că jurnalistul este cel care "vesteşte" despre aceste întâmplări. Cum ar fi dacă nu s-ar face şi nu s-ar difuza aceste materiale? Ar mai acorda cineva vreo atenţie, chiar şi aşa superficial cum o fac reprezentanţii Guvernului?
PS. Unele articole au nevoie să fie lungi.Felicitări!

marius spunea...

Unul dintre cele mai sinistre articole! Mi s-a facut parul maciuca; de ciuda, de nervi, de nepasarea noastra..
Merci ca ne-ai adus pe pamant!

Anonim spunea...

Cutremurator, veridic, cumplit de veridic... si totusi pacat ca se adreseaza unei palete mici d cititori.. Unde sunt cei care pot face ceva?
Felicitari pentru ca ati putut transpune in cuvinte (destul de putine dupa parerea mea, dat fiind situatia) tragedii care se intind in timp si spatiu.
Si poate ca din aproape in aproape se va putea face ceva pentru oamenii napastuiti de natura.

Anonim spunea...

Convingatoare si spirituala, astea sunt cuvintele pe care doresc sa ti le adresez.

Ma simt oribil fata de oamenii suferinzi. Nu stiu ce ar trebui sa fac...

Anonim spunea...

Da, intr-adevar frumos articol si cat de cat realist. Totusi ca sa fie mai aproape de realitate ar fi trebuit amintit si de nesimtirea jurnalistilor care si-au umplut portbagajele cu ajutoare (in timp ce faceau glume pe seama oamenilor necajiti)
Nu ma astept stimati jurnalisti sa nu va fi tihnit mancarea, ati demonstrat inca o data ca "va descurcati in orice situatie".
Va intelegem, poate aveti diurna mica.
Si ca sa fiti linistiti sa stiti ca nu este nimeni suparat, totusi daca ati fi venit inainte de inundatii ar fi fost mai multe de pus in portbagaj.

Anonim spunea...

Impresionant e un cuvant palid, altul mai bun nu am acum... Ceea ce ai scris este ingrozitor de tragic, tragic până la insuportabil, o să revin pentru că nu am putut trece dincolo de omul care a stat în apă două zile aşteptând telefon de la fiul lui bolnav de cancer căruia îi promisese că îl va aduce acasă... Nu am putut citi mai departe dar voi reveni. Mă bucur să văd că mai există OAMENI, oameni adevăraţi, ziarişti talentaţi... Poate nu întâmplător am descoperit, mulţumită unui prieten, acest articol, şi această ziaristă talentată care eşti tu... Azi e ziua tatălui meu, doar că e nevoit să o serbeze în depărtările albastre... El a fost un ziarist talentat şi cred că a vrut, prin această descoperire a unui confrate tânăr, să îmi dea un semn că va fi mereu alături de mine...
Mulţumesc.

Scorpion spunea...

Felicitari.

Anonim spunea...

Daca ar fi trebuit sa dai materialul la zi, as fi spus "excelent" scris. Dar tu l-ai scris cu sufletul,motiv pentru care iti spun "ai perfecta dreptate". Felicitari.

Anonim spunea...

http://mada-sites.blogspot.com/