Dacă vă era dor de infractor

Citiţi aici despre ultimele păţanii cu şi despre Cătălin Voicu.

Parcă-l şi văd. Citat din Hotnews. Cătălin Voicu disperat: “Sunt nevinovat. Aveti toate dovezile in fata dumneavoastra. Ati audiat martorii. Va spun ca singurul meu partener este adevarul. Nu am intervenit pe langa judecatori, nu am intervenit pe langa politisti. Am avut in viata un singur crez: sa imi ajut semenii. Va solicit sa ma eliberati ca sa imi protejez familia. Vedeti parca toate sunt harazite de Dumnezeu. Astazi procurorul a spus ca este ilegal sa apara la dosar convorbiri care nu au legatura cu cazul. Vedeti in dosar sunt 80 de pagini cu convorbiri care nu au legatura cu cauza. Va multumesc”

Cea mai mişto parte e cu avocaţii. Citat tot din Hotnews: “Onorata instanta am sa va relatez cateva scene de la penitenciarul Rahova. In doua raduri cand am fost acolo am vazut politisti care ii multumeau ca i-a ajutat. Pe unul l-a ajutat sa primeasca o casa iar pe altul intr-o problema medicala. Cred ca dupa 11 luni e momentul ca senatorul Voicu sa se intoarca la familia sa”.

Deci pe unul o casă şi pe unul o problemă medicală...Iar concluzia e una: mafioţii şi proştii se înţeleg mereu de minune. Mai ales când ultimii sunt avocaţii celor dintâi.

Liban: cauză şi efect

Aş spune, poate fără să greşesc prea mult, că, pe lângă evenimentele din Egipt, ţara care se confruntă acum cu cea mai delicată situaţie politică, militară şi nu numai este Libanul. Şi poate şi Autoritatea Palestiniană.

Ca să vorbeşti de Liban, este destul de greu. Pentru că, pentru Beirut, ca şi pentru majoritatea zonelor din Orientul Mijlociu, lucrurile aici au o istorie aparte. La fel de complicată şi zbuciumată. Iar ca să descrii Libanul, trebuie să vorbeşti despre Hezbollah, de Siria şi de Iran. Şi, peste toate, despre politicile eşuate ale americanilor pentru Orientul Mijlociu.

Acum nouă ani, în Liban, în timpul unui interviu cu un lider Hezbollah, într-o locaţie în care numai eu şi o fostă colegă din presă ştim cum am ajuns (locaţie aleasă de organizaţie), am început să înţeleg, cu adevărat, de ce aceşti oameni au un atât de mare sprijin popular în zonă. Şi în zonele mai sărace mai ales.
Pe scurt, se numeşte finanţare. Bani mulţi, ajutoare, tot felul de programe şi adevărate politici sociale pentru tinerii libanezi.

Zonele controlate de Hezbollah, îndeosebi Valea Bekka, nu se pot compara cu Beirutul sau cu alte oraşe occidentalizate. Nu se aseamănă cu absolut nimic.

Copiii sau tinerii libanezi sunt ajutaţi, educaţi, crescuţi şi, unoeri, născuţi în cultul Hezbollah. Hezbollah le cumpără cărţi, Hezbollah îi duce la şcoală, Hezbollah le oferă haine şi mâncare. Hezbollah îi îngrijeşte şi le face spitale. Hezbollah le spune ce e bine şi ce e rău, la propria televiziune. Hezbollah e pentru ei Dumnezeu, „partidul lui Dumnezeu”.

De mici pun mâna pe armă, mulţi ajung în taberele de antrenament şi nu mai miră pe nimeni când se detonează ucigând din pasiune israelieni sau chiar libanezi. Au murit pentru o cauză. Asta e filozofia. Iar filozofia o simţi în aer. Doar când ridici privirea pe stradă, unde absolut toată lumea sprijină organizaţia şi foarte multă lume, în civil, e înarmată, îi vezi pe toţi liderii şi martirii organizaţiei atârnând pe toate clădirile bombardate din zonele controlate de Hezbollah.

Mulţi dintre ei au murit în atentate sinucigaşe. Intri în primul chioşc... la fel. Găseşti numai suveniruri: parfumul Hezbollah, postcarduri cu Hassan Nasrallah în picioare, jos, în timpul speechurilor, de aproape, de departe. La fel şi cu Hafez şi Bashar al Assad. Sau cu ayatollahul Khomeini. Şi cred că e destul. De exemplu, aşa arată Baalbeckul, dacă ai curaj să te duci.

Liderii organizaţiei nu sunt nişte amatori, ba din contră. Trecând peste retorica lor anti-israeliană şi anti-americană, descoperi în ei nişte personaje cu o vastă cultură. Oameni şcoliţi în Europa şi nu numai.
Eu intervievam un cercetător la bază care şi atunci, ca mai ales acum, este un important lider al Hezbollah. A refuzat să vorbească engleza, dar eu şi colega, ca jurnalişti dintr-o ţară francofonă, am reuşit până la urmă să ne înţelegem cu el.
Omul a spus multe, două dintre afirmaţii mi-au rămas şi acum în cap, dar din raţiuni care pe mine şi pe colega ne-au depăşit la ora aceea, interviul nu a fost niciodată publicat. Peste o lună, la Praga, România era invitată să intre în NATO şi nu era tocmai bine ca în media centrale să apară nişte dezvăluiri şi avertismente ale Hezbollah.

Oricum, a fost cel puţin interesantă experienţa. Peste trei ani şi peste alţi şapte, aveam să am altele şi mai interesante. Care tot de Hezbollah au ţinut. Ca oaspeţi ai preşedintelui libanez, într-o altă călătorie, aveam să particip alături de alţii, chiar la o petrecere în care cântecele războinice, atacarea Israelului şi cultul pentru Hassan Nasrallah a ridicat tineri şi şeici în picioare. Cu mishaba în mâini, aplecaţi, într-un dans pe care nu l-am mai văzut de atunci în nicio altă parte, cântau şi dansau cu patimă.

Ca o curiozitate, în Liban, se vorbeşte foarte des despre puterea celor trei lei. Şi când a murit Hariri am văzut scris „the Lion must die”. Cei trei lei, aveam să înţeleg mai târziu, sunt răposatul Hafez al Assad, Bashar al Assad şi Hassan Nasrallah. Fotografia cu cei trei este şi ea pe toate gardurile. Se spune că cei trei lei protejează, de fapt, Libanul. Dar de ce lei? E simplu. Pentru că în arabă, Assad asta înseamnă: leu.

În toţi anii ăstia, organizaţia celor trei lei, Hezbollah, s-a întărit atât de mult, încât a ajuns efectiv să controleze şi să domine guvernul.

Acum mai puţin de o lună, Guvernul Libanului de uniune naţională a picat. Iar de mai bine de o lună se încearcă să se formeze un alt cabinet.

Pe 12 Ianuarie acest an, fostul premier, Saad Hariri, fiu al fostului premier asasinat acum şase ani, Rafik Hariri, a fost primit la Casa Albă de către preşedintele american, Barack Obama. După câteva minute, 11 miniştri ai cabinetului său au demisionat în bloc. Zece erau ai Opoziţiei. Adică ai Hezbollah.

Motivul invocat a fost ancheta ONU care, prin Tribunalul Special pentru Liban, ar putea indica mai mulţi lideri ai organizaţiei ca fiind responsabili pentru asasinarea lui Rafik Hariri. Hezbollah a insistat ca fiul Saad să dezaprobe la un moment dat investigaţia ONU. Dar nu s-a întâmplat deloc asta. Şi, mai mult, s-a întâlnit şi cu americanii. Ca atare, Hezbollah i-a dărâmat şi cabinetul. Şi pe tânărul şi nu foarte experimentatul premier odată cu el.

Noul premier numit de preşedintele Michael Suleiman este, bineînţeles, un personaj apropiat Hezbollahului. Un tycoon, aşa cum îl numeşte presa din Beirut. Najib Mikati este un politician şi un important om de afaceri cu o avere estimată la 2,6 miliarde de dolari (al 446-lea din cei mai bogaţi oameni de pe planetă) de pe urma afacerilor în telecomunicaţii. Şcolit la Universitatea Americană din Beirut şi chiar şi la Harvard, Mikati a mai fost pentru aproape patru luni premier, după asasinarea fostului premier urmată şi de căderea guvernului condus de Karami.

În 2005, de Valentine's Day, când am auzit de asasinarea lui Hariri, am amuţit. Am zis că aşa ceva nu se poate, e imposibil. La câtă securitate avea după el Hariri, mesajul era clar: cine l-a omorât putea să ucidă pe oricine altcineva, indiferent cât de puternic era.
Îl văzusem de câteva ori pe acel om, trecusem chiar şi pe lângă acel hotel, ştiam cum arată locul. Şi, mai ales, ştiam ce înseamnă Hariri pentru Liban.

Era şi el un tycoon, ca de altfel şi Lahoud. Lahoud era creştin maronit iar Hariri sunnit. Dar era arhitectul reconstrucţiei Libanului după atâtea războaie, rezista cât putea Siriei şi îi cererea insistent în ultima vreme retragerea după 30 de ani de prezenţă. Şi, în plus, ducea o politică de dezarmare a Hezbollah.
În extrem de bune relaţii cu Franţa, şi prieten cu fostul preşedinte Jacques Chirac( care, după moartea lui a făcut o adevărată obsesie din asta), dar şi cu alţi lideri europeni...asasinarea lui Hariri a fost un şoc pentru multe cancelarii.

Pentru Orient mai ales şi nu numai, tragicul eveniment a avut aceeaşi magnitudine ca şi asasinarea lui John F. Kennedy, nota BBC într-un documentar care urma să se numească „Crimă în Beirut”. Din raţiuni de anchetă şi de implicare a Hezbollah, documentarul BBC nicioadată nu s-a mai difuzat. Deh, se întâmplă şi la case mai mari...



În Liban, ziua de 14 Februarie 2005 a fost numită „Cutremurul”. Imaginile cu premierul sfârfecat şi în flăcări au făcut înconjurul lumii şi au declanaşat Revoluţia Cedrului. În fapt, un val nemaiîntâlnit de proteste care cereau retragerea imediată a armatei siriene de pe teritoriul ţării. Pentru că toţi cam bănuiau cine stătea de fapt în spatele groaznicului asasinat.



Prietenul de-o viaţă a lui Hariri, liderul druzilor şi al opozanţilor anti- sirieni a spus după aceea că îşi aminteşte că Hariri i-a povestit că, în August 2004, fostul premier se întâlnise cu Bashar al Assad iar discuţia s-a finalizat cam aşa: „ Preşedintele Lahoud sunt eu. Dacă tu şi Chirac vreţi să mă retrag din Liban, vă asigur că voi distruge Libanul”, ar fi spus Bashar. „Când l-am auzit vorbind de asta, ştiam că vorbea despre condamnarea lui la moarte”, a comentat vechiul prieten al lui Hariri. Mai mult, rapoartele ONU spun că Bashar al Assad ar fi dorit extinderea mandatului de preşedinte pentru Emile Lahoud iar Hariri s-ar fi opus."Îţi rup gâtul dacă nu-i prelungeşti mandatul lui Lahoud", i-ar fi spus Bashar lui Hariri în timpul celor 15 minute de discuţii.

Şi Saad Hariri a dat declaraţii în dosar. Pe 5 Iulie 2005, el asta a povestit:" Discutam cu tatăl meu, răposatul Rafik Hariri, despre prelungirea mandatului preşedintelui Emile Lahoud. Mi-a spus că preşedintele Bashar al Assad l-a ameninţat şi i-a spus: Asta vreau eu. Dacă crezi că tu şi preşedintele Chirac veţi conduce Libanul, vă înşelaţi. Nu se va întâmpla. Preşedintele Lahoud sunt, de fapt, eu. Tot ceea ce îi spun execută imediat. Prelungirea se va întâmpla pentru că altfel voi distruge Libanul, îţi voi rupe gâtul. Pe al tău şi pe al lui Walid Jumblat. Deci, ori face ce ţi-am spus eu, ori te vom prinde pe tine şi pe familia ta, oriunde vă veţi afla".

Rapoartele ONU, în mod spectaculos, cuprind şi o înregistrare cu însuşi Rafik Hariri. Cu doar două săptămâni înainte să moară povestea unui prieten despre întâlnirea din 26 August 2004, din Damasc, cu Bashar al Assad: "În legătură cu prelungirea mandatului. El (n.m. Bashar al Assad) a trimis după mine ca să ne întâlnim pentru 10-15 minute. A trimis după mine şi mi-a spus: Întotdeauna spui că tu eşti cu Siria. Acum a venit timpul să demonstrezi dacă într-adevăr aşa este sau ai altă părere. (...) Nu mi-a cerut părerea. Mi-a spus: Eu am decis. Nici nu mi s-a adresat ca "domnule prim- ministru" sau Rafik sau ceva de genul ăsta. Doar mi-a spus atât:"Am decis". Am fost ameţit, bulversat total. Aceea a fost cea mai îngrozitoare zi din viaţa mea. (...) Nu mi-a spus că ar dori prelungirea mandatului lui Lahoud. Tot ce mi-a spus a fost: "Am decis să fac asta, nici să nu-mi răspunzi. Gândeşte-te şi întoarce-te să-mi spui"(...) Nu m-a considerat nici prieten, nici măcar cunoştinţă. Nu. Am fost doar întrebat: "Ori eşti cu noi, ori împotriva noastră?" Şi asta a fost. Când am terminat întâlnirea, îţi jur, aghiotantul meu s-a uitat la mine şi a întrebat de ce sunt aşa palid".

Mai târziu, o altă înregistrare obţinută de ONU îl cita pe Rafik Hariri spunând:"Libanul nu va fi condus niciodată de Siria. Dorinţa asta nu se va întâmpla niciodată".

După o săptămână, prelungirea mandatului de preşedinte pentru Lahoud era aprobată de Parlament iar, după o altă săptămână, Hariri îi anunţa pe ziariştii libanezi că intenţionează să demisioneze. Îşi dă demisia după o lună iar, după alte patru, era asasinat.

Pentru asta s-au folosit, se spune, o maşină- capcană, un Mitsubishi Canter van cu 1000 de kg de trinitrotoluen în el. Explozia a fost atât de puternică încât s-a auzit şi în afara Beirutului. Hotelul de pe malul Mării Mediterane a fost devastat. În faţa lui a rămas un imens crater. Din maşina blindată pe care o conducea chiar Hariri n-a mai rămas practic nimic. Şi prea mare lucru n-a mai rămas nici din celelalte cinci maşini din coloană. Fostul premier se îndrepta spre Palat la ora 12.50 când a avut loc atacul. Avea 20 de invitaţi la prânz. Alţi 21 de oficiali şi oameni de la securitate au murit şi 220 au fost răniţi. Dar nu şi şeful responsabil cu protecţia lui Hariri, omul lui de încredere care-l însoţea mereu. Nici nu era cu el. Bineînţeles că asta a atras atenţia.

Au început mai multe anchete, ultimele fiind cele ale ONU. Un alt anchetator libanez a murit şi el asasinat. Se spune că reuşise să demonstreze că uciderea lui Hariri fusese extrem de bine plănuită de luni de zile, toate mişcările coloanei fuseseră monitorizate în detaliu, schema sistemului de telecomunicaţii din jurul fostului premier libanez arătând o celulă funcţionând în interiorul altei celule iar ea funcţionând, de asemenea, într-o altă celulă. 10 telefoane/persoane au plănuit atacul iar alte 6 l-au urmărit tot timpul pe Hariri. Telefoanele fostului premier oricum îi erau interceptate de securitate. Dar, în acea zi, totul a început la ora 11.00. La 12.50, fostul premier era mort. Iar telefoanele au rămas inactive de atunci. Cartele erau, of course, pre-paid.

Numai că unul din executanţi a făcut o greşeală. Şi-a sunat prietena. Şi aşa unul din anchetatori a ajuns la Hezbollah.

Într-o telegramă Wikileaks publicată de curând, Omar Suleiman, şeful spionajului egiptean şi actual vicepreşedinte, era citat când spunea că Siria e disperată şi vrea să oprească investigaţia ONU. Însă rapoartele ONU demonstrează cât se poate de clar prin mulţi martori, prin înregistrări telefonice dar şi prin evocarea unor diferite momente şi spuse ale unor oficiali că atacul a fost pus la cale de serviciile siriene şi libaneze de securitate. În Ianuarie s-ar fi dat comanda, iar în Februarie s-a rezolvat. "Nu se va întmpla nimic. Siria şi Hezbollah vor scăpa şi cu asta", nota un comentator independent.

Oficial, bineînţeles că Siria a negat totul, deşi a fost acuzată că exportă terorismul. Iar Hezbollah a susţinut că asasinarea lui Hariri a fost plănuită de Mossad. Ca să determine armata siriană să se retragă din Liban, au spus ei.

Însă legăturile dintre Hezbollah, Siria şi Iran erau binecunoscute. Siria a susţinut înarmarea Hezbollah, aşa cum a făcut-o şi în 2006. Atunci când sideraţi, israelienii s-au trezit că Hezbollah are rachete cu 320 de km rază de acţiune şi rachete M600 sol-sol cu rază de 250 de km. Se spune că ar avea un arsenal de 40.000 de asemenea rachete. Şi ar exista dovezi că Siria nu numai că ar fi susţinut logistic înarmarea, dar ar fi şi sursa de provenienţă a armamentului.

O intregrare a Hezbollah în doctrina militară a Siriei, şi nu numai atât, înseamnă că liderilor Hezbollah le place şi chiar facilitează prezenţa Siriei în Liban, nota un oficial american.
Se spune că, dacă ar mai fi fost un război între Israel şi Hezbollah, ar fi fost mult mai sângeros ca acum cinci ani. Dar, tot ca în 2006, Israelul ar fi dorit, dacă e posibil, să ţină Siria în afara oricărui conflict pe care l-ar putea avea în regiune. Pentru că ar fi trebuit să lovească în Hezbollah şi poate chiar în Siria, în zone foarte populate.

Însă atunci când americanii s-au întâlnit cu sirienii ca să discute de dezarmarea Hezbollah, concluzia a fost una singură: s-au înţeles că nu se înţeleg. Deloc. Chiar şi Bashar al Assad a susţinut că Siria nu înarmează Hezbollah. Îi consideră doar ca pe o forţă de rezistenţă la răspunsul ocupaţiei israelienilor pe teritoriul Siriei şi Libanului. Iar când le convine, sirienii spun că nu au nicio responsabilitate pentru Hezbollah pentru că ei, oricum, s-au retras din Liban.

Acelaşi preşedinte sirian a sugerat că problema dezarmării Hezbollahului va fi rezolvată doar atunci când Siria şi Israelul vor semna un tratat de pace. Documentul va duce, indirect, la o înţelegere între Liban şi Israel. Aşa rezistenţa Hezbollah nu va mai avea sens şi va rămâne doar un partid politic. Exact aşa spunea el. Nu ştiu însă cine îl şi credea...

Pe de altă parte, adevăratele viziuni strategice siriene implicau, acum ceva timp, un nou conflict între Siria şi Israel, în liniile celui din 2006. Siria urma să evite implicarea directă atât timp cât Israelul nu ar fi lovit teritoriul Siriei. Iar la mijloc urma să fie tot Libanul. Şi pentru asta, Siria făcea tot ce poate să-şi îmbunătăţească relaţiile cu Turcia, Franţa şi Arabia Saudită, ţări care ar reacţiona negativ la un atac al israelienilor împotriva Siriei şi Libanului.

În acelaşi timp, Bashar al Assad a fost întotdeauna convins că înarmarea Hezbollah era mai mult decât necesară pentru securitatea Siriei. Şi poate chiar şi o cale de a readuce guvernul israelian la negocieri în vederea cedării Înălţimilor Golan.
Pe de altă parte, sirienii de rând, cei care aveau curaj să vorbească, erau convinşi că ţara lor ţine în mână o situaţie explozivă care ar atrage Damascul într-un război pe care nici nu l-au căutat şi nici nu-l vor putea câştiga.

Acum un an însă, când americanii s-au dus din nou să discute cu sirienii despre situaţia din Iran, Bashar al Assad a numit Iran „cea mai importantă ţară din regiune ” şi şi-a schimbat atât tactica dar şi tonul. Le-a spus americanilor că relaţiile strânse siriano-iraniene nu trebuie legate de negocierile siriano- israeliene. Pentru că legăturile Siriei cu Hamas, Hezbollah şi alte grupări pot fi rezolvate satisfăcător doar după ce se obţine pacea în regiune. Adică Siria bate palma cu Israelul şi Israelul îi dă înapoi Înălţimile Golan.

Mai mult, el le-ar fi spus americanilor că, încă din Mai 2008, Siria a declanşat negocieri indirecte cu Israelul, prin intermediul Turciei. În opt luni, aceste negocieri au făcut mai mult bine decât ani de zile de negocieri directe cu Israelul, aşa cum s-a întâmplat în anii '90, le-a spus Bashar.
Şi le-a mai zis un lucru. Că SUA trebuie să convigă Israelul că doar pacea poate să-l protejeze. În ciuda superiorităţii militare, Israelul nu va ieşi învingător dintr-un posibil conflict cu rachete şi alte tehnologii avansate. Tocmai de aceea, SUA şi europenii trebuie să susţină rolul Turciei ca negociator.

Numai că după doar două luni şi un pic, responsabilul cu protecţia şi siguranţa preşedintelui Assad, generalul de brigadă Muhammad Sulayman era şi el asasinat de un sniper, în Tartous. Omul cel mai de încredere al preşedintelui sirian era, de fapt, legătura cu Hezbollah, au scris imediat israelienii de la Haaretz. Israelul a fost bănuit că ar fi comandat asasinatul. În Siria, despre asta, nu s-a scris nimic.

Sunt mult prea multe de scris, aşa cum spuneam. Şi despre alte mişcări, şi despre relaţiile lui Nasrallah cu Iranul dar şi cu Irakul. Pentru că totul, în Orient, are o cauză şi un efect. Imediat.
De altfel, la trei ani după asasinarea lui Hariri, s-au sfârşit şi cei 9 ani în fruntea ţării exercitaţi de către inamicul său, pro-sirianul preşedinte Emile Lahoud. La finalul lui 2007, Opoziţia a refuzat să-i voteze succesorul, violenţele din Liban au escaladat iar ţara a fost pe punctul să intre într-un alt război civil.

Au murit atunci 62 de oameni în conflictele dintre Opoziţie şi pro-guvernamentali. Până în Mai 2008, ţara a stat fără un preşedinte. Aşa se face că doar după negocieri dure sub auspiciile Ligii Arabe, partidele politice au ajuns la o înţelegere. Şi aşa l-au ales pe fostul şef al Armatei, Michael Suleiman, preşedinte.
Iar acum Alianţa 8 Martie, căci aşa se numeşte coaliţia aflată la putere, dărâmă Guvernul şi bagă Libanul într-o criză politică despre care se credea că s-a sfârşit în 2008.

De ce? Din aceleaşi motive: Hariri, Hezbollah, Siria, Iran şi americanii.
A, şi am uitat să precizez. 8 Martie se numeşte Alianţa pentru că exact pe 8 Martie 2005, la aproape o lună de la asasinarea lui Hariri, a avut loc în Beirut o altă demonstraţie, a celorlalte forţe pro-Hezbollah, ca răspuns la Revoluţia Cedrului. Demonstranţii mulţumeau Siriei pentru că a stabilizat Libanul, a oprit Războiul Civil şi a susţinut Hezbollah în lupta cu Israelul. Iar partidele din Alianţa 8 Martie atunci erau bineînţeles Hezbollah, Mişcarea Amal, Mişcarea Marada şi Partidul Socialist Naţionalist Sirian.
Acum, Alianţa este formată din nu mai puţin de 15 partide sprijinite de Siria şi Iran. Şi culmea, nu sunt numai shiiţi.

Alianţa 8 Martie sau, mă rog, Opoziţia iniţial a pierdut acum doi ani alegerile în Parlamentul libanez. A ieşit minoritară. Succesul politic avea să fie de partea Alianţei 14 Martie. Pe 14 Martie se născuse Revoluţia Cedrului şi, ulterior, Coaliţia pentru Liban, unită în jurul unuia dintre fii lui Hariri, fostul premier Saad. Însă, triumful ei avea să fie temporar.

În doar doi ani, majoritatea din Parlament avea să fie schimbată. Susţinute financiar şi nu numai, multe din partidele care în primă fază au fost de partea lui Hariri s-au retras din Alianţa 14 Martie şi au trecut de partea Hezbollah. Aşa, Opoziţia, adică Hezbollah şi Alianţa lor- 8 Martie, are acum 68 din cele 128 de locuri din Parlament. Şi numai aşa reprezentanţii ei, toţi din partea Hezbollah, au ajuns la putere. Periculos e că acum au trântit chiar şi Guvernul. Iar cu asta cred că am spus tot.

Pentru că aşa se scrie istoria în Orientul Mijlociu.

P.S. Pentru curioşi, da, în primul clip, la tc 1.14 este foarte posibil ca în imagini să fie chiar Nicolae Văcăroiu cu Rafik Hariri. În 1995, Văcăroiu era premier şi a făcut o vizită în Liban. Hariri era la şi el în primul mandat de premier.

Supravieţuirea lui Omar Suleiman

Aici. Şi nu e singura. În 1995, în Etiopia, era să moară împreună cu Mubarak.

Abdullah nu este Bashar

Întotdeauna am crezut şi încă mai cred că Regele Abdullah al II-lea al Iordaniei este unul dintre cei mai deştepţi lideri arabi din Orientul Mijlociu. Un diplomat extrem de vigilent dintr-o cu totul altă stofă. E oricum, altceva. Şi altceva a fost mereu. Un tip deschis, şcolit în SUA, militar de carieră. A luptat şi şi-a cunoscut soţia, în timpul războiului irakiano- kuweitian. Un război care umilit Iordania, din cauza disperării cu care Mubarak se căciulea la americani.

Sunt foarte multe de scris, dacă aş fi să-l descriu pe liderul Regatului Haşemit al Iordaniei. Citeam acum că, în 2010, a fost considerat al patrulea dintre cei mai influenţi lideri arabi de pe mapamond.
Ca tactică şi ca profil, cred că moşteneşte foarte, foarte multe de la tatăl său. Şi asta spune multe. Însă, în perspectiva instabilităţii din Orient, provocată de evenimentele din Tunisia şi, mai ales, din Egipt, Regele Abdullah al II-lea al Iordaniei a numit astăzi, la conducerea ţării, un nou premier, după ce şi-a concediat tot vechiul cabinet.

Au fost proteste şi în Iordania în aceste zile. Evident, nu de amploarea celor din Egipt. Dar Abdullah are 49 de ani, are o cu totul altă minte, deşi la conducerea ţării este de 12 ani iar familia sa de nu mai puţin de 60 de ani. Iar Abdullah a considerat necesar să facă o schimbare. N-a aşteptat să se termine într-un fel sau în altul cu Mubarak, pentru că astfel riscurile ar fi fost mult mai mari.

Iordania însă, ca şi standard al vieţii, nu se compară cu Egiptul. Şi vorbim aici de o monarhie constituţională, dar şi un stat cu doar 6 milioane de suflete, mult mai mic, dacă ar fi să-l comparăm cu cel egiptean. Însă vorbim despre o ţară- tampon care are graniţă cu Arabia Saudită, Irakul, Siria, Înălţimile Golan, Liban, West Bank, Israelul, West Bank şi chiar şi cu Egiptul, împărţind controul Mării Moarte. Şi-n toată istoria lor nu le-a fost uşor cu astfel de vecini. Mai mult, reşedinţa Regelui este chiar în fascinanta Al Aqabah. Un loc în care deşi nu mi s-a părut, se trăieşte mereu cu inima strânsă, din cauza conflictelor din Orient.

În orice caz, în aceste zile, în Iordania, islamiştii au încercat să speculeze momentul. Iar în Amman, organizaţiile islamice sunt mult mai puternice, în ciuda faptului că liderii Iordaniei au militat mereu pentru cauza de suflet palestiniană. Frontul Islamic de Acţiune, aripa politică a Fraţilor Musulmani, este în Iordania principala forţă de opoziţie. Bineînţeles că acum, după schimbarea de catifea, Frontul respinge cabinetul şi îl respinge şi pe noul premier Marouf Bakhit care şi-a asumat „reforme politice adevărate” în ţară. Bakhit a mai fost premier din 2005 şi până în 2007, ambasadorul Iordaniei în Israel şi consilierul regelui pe securitate naţională. Practic, un fel de şef al serviciilor iordaniene de securitate. Şi a mai fost ambasador şi în Turcia, dar şi şeful comitetului din partea Iordaniei care a supravegheat implementarea tratatului de pace cu Israelul, semnat în 1994. Pentru că nu numai Egiptul, dar şi Iordania a semnat aşa ceva acum 17 ani sub conducerea răposatului Hussein.

Pe scurt, Regele Abdullah a încercat azi şi, cine ştie, poate a şi reuşit să salveze stabilitatea ţării. Şi dacă a făcut-o în linişte.A făcut-o deştept şi elegant.
Asta mai ales în condiţiile în care prin vecinătate, la putere au ajuns Fatah, Hezbollahul şi chiar şi Hamasul. În Liban, de exemplu, Hezbollahul are premierul. Şi ăsta a fost un semnal puternic pentru mulţi.


Deloc surprinzător pentru mine, la fel de tânărul său vecin, Bashar al Assad, liderul Republicii Arabe Siriene, şcolit şi el la Londra, oftalmolog de meserie, nu pare foarte îngrijorat de stabilitatea Orientului. Asta deşi şi în Siria mijesc protestele. Numai că, în Damasc, se stă mult mai mult şi mai des cu Kalashnikovul pe stradă. Ca şi în Valea Bekka a Libanului. Sau ca şi în Israel şi, acum, în mai multe zone din Egipt.

Ce a făcut Assad când a auzit de posibile proteste? A băgat şi mai multă securitate pe străzi, de parcă n-ar fi fost, şi aşa, destulă. Şi, culmea, şi-a făcut o pagină de Facebook, numită „Salute President Bashar al Assad”, în condiţiile în care, în Siria, toate serviciile de comunicaţii sunt sub o foarte atentă monitorizare a serviciilor de securitate.

Pe scurt, în Amman, Abdullah a schimbat măcar ceva, în timp ce, în Damasc, Bashar a arătat, din nou, cu tupeu- aş zice, muşchii sistemului. Bine, poate şi pentru că atunci când îi cauţi pe toţi liderii Hamas îi găseşti prin Damasc. Sau, mă rog, în grădina lui Bashar.
Când casa stă să-ţi explodeze, nu-ţi pui plapuma în cap şi te culci, pentru că ştii că ai stingătorul lângă tine. Închizi gazele măcar şi deschizi geamul...Aşa a făcut azi Abdullah. Poate n-o să fie destul sau poate, într-adevăr, şi-a stabilizat ţara. Într-un mod deştept, delicat şi elegant.

Acţiune şi reacţiune

Şi mă refer aici strict la transmisiile şi acoperirea subiectului Egipt de către Al Jazeera şi CNN.

Al Jazeera, ai cărei jurnalişti au avut cele mai spectaculoase transmisii, dar care, de trei zile, nu mai au nume şi nici prenume, din raţiuni de securitate, îl caută pe Gamal Mubarak prin Londra, permite activiştilor revoluţiei şi Fraţilor Musulmani să vorbească şi îi dă în vileag, aproape în fiecare zi, pe americani.

"Egypt's Washington lobby helped country's military and U.S. defense firms" este leadul unui reportaj Al Jazeera facut in Washington, ale cărui date pot fi găsite şi aici. Pe scurt, vorbim despre cel puţin 200 de contacte în doar doi ani între contractorii militari americani şi oficialii egipteni, mai spune Al Jazeera. Vorbim despre bani mulţi. Poate la fel de mulţi pe cât americanii băgau, anual, în Egipt.

De cealaltă parte, CNN. Cadre fixe, locaţii safe, foarte puţine reporturi la fel de interesante. Şi o singură îngrijorare care apare constant. Cine va prelua putere dacă Mubarak, la un moment dat, dispare? Va fi fundamentalismul şi aici calea de ieşire din revoltă? S-a întâmplat în răsunătoarea gafă strategică numită Iran, s-a întâmplat în 2006, cu Hamasul, când George W. Bush şi Condi Rice au presat Israelul pentru alegeri democratice în Autoritatea Palestiniană...S-a întâmplat acum şase ani, în Liban, după asasinarea lui Hariri. Şi, de atunci, asistă, incapabili, la manevrele politice de succes ale Hezbollah. Se va întâmpla la fel şi aici cu Fraţii Musulmani, după ce Mubarak pleacă la putere? "Sunt parte a societăţii egiptene şi sunt la fel de puternici cum sunt şi marxiştii la voi", le răspunde, nervos, un analist egiptean.

În tot acest timp, mişcările cele mai interesante le face, bineînteles, Armata. Public anunţă că nu va folosi forţa şi nici muniţia împotriva manifestanţilor de mâine. Omar Suleiman, eminenţa cenuşie a Guvernului în ultimii zece de ani, unul dintre cei mai influenţi şefi ai spionajului din Orient ( al doilea ca influenţă după şeful Mossad), anunţă, tot la postul public de televiziune, că Mubarak i-a ordonat să înceapă discuţii cu Opoziţia. Şeful Aviaţiei Civile a ajuns premier, fostul ministru de Interne (detestat de manifestanţi) este demis iar în locul lui este numit Mahmoud Wagdy, cel care comandă de astăzi şi Forţele Centrale de Securitate- forţa paramilitară din subordinea Poliţiei naţionale egiptene care va monitoriza mitingul de mâine.

"When countries shook, leaders fell", spune un promo tot pe Al Jazeera. Şi aşa începe debateul. Cine va fi până la urmă? Omar Suleiman, El Baradei, Gamal Mubarak sau Amre Moussa? Fraţii Musulmani au anunţat deja că nu vor avea candidat pentru preşedinţie.

So, concluzia e că se caută o elegantă cale de exit pentru Hosni Mubarak. Însă problema cea mare este una singură: dacă sistemul, cu toate "viziunile lui strategice", va supravieţui după această revoltă sau...nu.

P.S. Un reportaj în bunul stil BBC, aici. Mai jos, trei instantanee Reuters.

Egipt: o chestiune de succesiune

De fiecare dată când Mubarak a venit la Bucureşti sau am mers în Cairo sau în Alexandria, în vizite prezidenţiale, problema era aceeaşi. Şi, bineînţeles că îţi atrăgea, ca ziarist, atenţia. Se numea protecţia preşedintelui Mubarak, cu dispozitive impresionante de securitate, nemaiîntâlnite la niciun şef de stat din Orient sau american. Comparabile doar cu cele ale lui Yasser Arafat sau de la Shimon Peres. Dar parcă ale lui Mubarak erau puţin altfel.

În toamna lui 2002, alături de câţiva ziarişti l-am însoţit pe fostul preşedinte Ion Iliescu într-un turneu în Orient. Un turneu care a inclus şi Egiptul, întâlniri în Cairo cu Mubarak şi alţi oficial, dar mai ales, momentul simbolic: redeschiderea Bibliotecii din Alexandria, considerată mult timp una dintre cele şapte minuni ale lumii.

Pe drum, ţin minte că am trecut pe lângă locul unde a fost asasinat Sadat. Se construise un monument. Şi am să revin la momentul ăsta.
Când am ajuns în Alexandria, locul unde au venit atunci şefi de stat europeni şi nu numai, secretarul de stat american, şeici, feţe regale de pe tot mapamondul, am intrat, efectiv, într-un oraş aflat sub asediu. Portul închis, zi liberă pentru toată lumea, şcolile
închise, unii locuitori fuseseră evacuaţi din oraş, locuinţele egiptenilor erau goale. Panterele Negre stăteau aliniate, la un metru, pe toate trotuarele Alexandriei. Nu se circula, decât cu pass. Era un moment special pentru preşedintele Mubarak şi pentru prima doamnă, Suzanne. Şi nu trebuia să fie nimic în neregulă.

Numai că noi, o mână de ziarişti curioşi, am decis pe loc să intrăm în bibliotecă. Nu puteam transmite nimic, pentru că doar televiziunea de stat egipteană transmitea evenimentul. Avea exclusivitate. Aşa că am intrat doar cum au dorit egiptenii: fără telefoane, fără camere, fără reportofoane, fără rucsacuri. Doar cu mâinile goale şi evident, cu legitimaţiile de presă şi passurile de la securitate, inutile după ce am trecut de intrare.

Cu o oră înainte de începerea evenimentului, biblioteca se închidea pentru toţi, mai puţin pentru oficiali, evident. Aşa că exact când am intrat am dat peste copiii egipteni care se pregăteau de defilare. Se grăbeau pentru că şi pentru ei urma evacuarea. Noi am mers mai departe, fără niciun însoţitor. Iar după o oră aproape, neştiind exact pe unde să o luăm, am ajuns, din greşeală, în sala cu toţi şefii de stat. Ei urmăreau spectacolul, iar noi eram la balcon. Singurii.

Bineînţeles că securitatea egipteană a făcut o adevărată criză de nervi. Nimeni nu se putea înţelege cu ei . În nicio limbă. Am vrut să ieşim, nu ne-au lăsat. Am vrut să stăm, nu ne-au lăsat. Am vrut să-i facem semn lui Geoană, era cel mai aproape de noi...au scos armele. Şi aşa, mai bine de o oră, a trebuit să stăm cu toţii, în balcon, pe burtă sau pe vine. Nu aveam voie să vorbim, să scoatem un sunet...Nu aveam voie să mergem nici la toaletă. Unei colege i s-a făcut rău...şi a fugit spre toaletă. Securitatea a intrat după ea şi a scos-o de acolo, tot sub ameninţarea armei.

Norocul nostru s-a numit o pauză de spectacol. Şi atunci am fost evacuaţi cu toţii din încăpere. Am reuşit să vedem şi biblioteca, spectaculoasă de altfel. Devenită de atunci biblioteca regală din Alexandria. Până s-au pus la punct pe unde să ne scoată, 5 minute am avut voie să stăm pe nişte scaune.
Lifturi în sus, în jos, culoare nesfârşite am străbătut. Transmisiile live ale unor colegi care lucrau în televiziune fuseseră, oricum, ratate. Un coleg din grupul nostru a transmis, prin telefon, în direct, că securitatea egipteană a sechestrat practic grupul jurnaliştilor români. În minunea lumii: ditamai biblioteca din Alexandria.
Mai târziu, au urmat telefoanele. Ministerul de externe, ambasadorul, explicaţii..Dar pe moment, numai vorbe bune în română pentru securitatea lui Mubarak puteau fi auzite pe holurile bibliotecii. La ieşire, când fericiţi am văzut cu toţii lumina zilei, unul din ofiţerii de securitate care ne însoţea, ne-a spus pe limba noastră :”Nu mai bombăniţi, de la Sadat încoace, aşa e la noi”. Şi ne-a mai spus că făcuse universitatea în România.

De atunci, am mai fost de câteva ori în Egipt şi, dacă îţi îndrepţi atenţia spre regimul Hosni Mubarak, îţi dai seama că băiatul acela avea mare dreptate. Asasinarea lui Sadat, moment la care puţini ştiu că a luat parte şi vicepreşedintele de atunci, Hosni Mubarak, a declanşat în actualul preşedinte o adevărată paranoia. Din cauza acestui moment dar şi din cauza celor şase tentative de asasinat eşuate, poate putem vorbi de o paranoia justificată...

Pe 6 octombrie 1981, în timpul paradei anuale, Anwar el Sadat a fost asasinat. Trei grenade, 37 de gloanţe - dintre care unul a fost fatal, l-au ucis pe preşedintele egiptean. Un lider care, iniţial, a fost văzut ca un adevărat erou al egiptenilor şi al lumii arabe. Dar care a sfârşit fără sprijin popular, asasinat de fundamentalişti. 11 personalităţi au murit atunci, printre care şi el- preşedintele, iar alţi 38 au fost răniţi, printre care şi Hosni Mubarak, vicepreşedintele care după opt zile a preluat puterea la Cairo şi a devenit al patrulea preşedinte al Egiptului.

Şi de atunci, de 30 de ani, Mubarak şi prima sa puternică doamnă s-au confruntat constant cu aceeaşi problemă. Problema de succesiune.
O dovedesc schimbările constituţionale dar şi desele depeşe americane care se învârt toate în jurul aceluiaşi subiect: cine îi va urma prietenului lor Mubarak la putere.

Astăzi, după 30 de ani, Mubarak l-a numit vicepreşedinte pe Omar Soliman, şeful Securităţii egiptene şi consilierul său cel mai de încredere. Mutarea evident că n-a mai mirat pe nimeni, dar poate că a mai clarificat puţin situaţia. Mubarak îşi doreşte în continuare Armata şi sprijinul internaţional lângă el, nu vrea să plece şi doreşte să lase impresia că fiul său cel mic, Gamal, nu îi va urma. Oamenii sunt însă furioşi. Şi sunt pe toate străzile. Iar ei ştiu adevărul şi dublul discurs. Nu cred că Mubarak va putea păcăli pe nimeni...

Aşadar, o problemă de succesiune, pentru că profilul public al lui Gamal Mubarak, fiul prezidenţial şi the rising star al partidului de guvernământ(NDP) a crescut mult în ultima vreme. O apariţie la sfârşitul lui martie 2010, la un talk show, a întărit speculaţiile că-i va urma tatălui său la putere. Dar ideea este profund nepopulară în stradă- fapt, de altfel, recunoscut şi de comentatorii independenţi din Cairo.

„Nu am nici intenţia şi nici ambiţia să candidez la Preşedinţie. Orice spune partidul nu contează. Nu urmăresc niciun post executiv”, a declarat Gamal, în interviul televizat. Cu toate astea, nu poate trece neobservat faptul că îşi creează un profil puternic în interiorul partidului de guvernământ, NDP, şi, mai mult, pune la cale o schimbare de legislaţie.
Gamal a negat mereu că ar avea ambiţii prezidenţiale, dar mulţi spun că faptele lui cântăresc mai mult decât vorbele. Elita din Cairo vede succesiunea lui ca fiind însă una benefică. Pentru că ar continua astfel status quo-ul care serveşte interesele lor politice şi de afaceri, şi nu poporului.

În Cairo se spune că Suzanne Mubarak, soţia preşedintelui, este, de fapt, cea mai mare susţinătoare a fiului său pentru a prelua puterea. Şansele lui Gamal sunt întărite de faptul că nu există alţi competitori redutabili pentru a prelua puterea. Iar succesiunea puterii în Egipt este cel mai important subiect pe buzele egiptenilor. Şi nu de ieri, de azi, ci din 2009 încoace...

Anul trecut, în martie, Mubarak a fost operat în Germania. O operaţie de vezică biliară. În 2003, a leşinat în timpul unui discurs iar, în 2004, s-a operat tot în Germania, la spate. Practic, de opt ani, starea lui de sănătate a început să se deterioreze progresiv. În ciuda primei doamne care, în repetate rânduri, a ţinut să nege problemele.

În diverse întâlniri, în 2004, atunci când se afla la recuperare, Hosni Mubarak a început să-l descrie pe fiul său Gamal: „Când era elev, dacă îi dădeam un caiet pe care trasasem o linie care nu era dreaptă, mi-ar fi aruncat-o în faţă şi mi-ar fi cerut alt caiet. Este un idealist, dar şi un tip foarte punctual. Dacă luaţi prânzul cu el la 2.00, înseamnă că e 2.00. Poţi să-ţi întorci ceasul după Gamal ”. Aşa şi-a descris Mubarak fiul cel mic, prezidenţiabilul.
Într-o altă întâlnire, care se petrecea la golf, în Sharm El Sheikh, Hosni Mubarak, în diferite ocazii, a arătat că are probleme cu auzul, dar şi cu memoria. Într-o discuţie cu un oficial israelian, i-a spus acestuia că Gamal are 41 de ani. Gamal avea pe atunci 44, potrivit datelor publice şi certificatului său de naştere. Probleme de sănătate care, din nou, au aprins subiectul succesiunii...

Spre dosebire de predecesorii săi, Mubarak nu şi-a numit niciodată un vicepreşedinte. Până astăzi. Speculaţiile că Mubarak l-ar pregăti pe Gamal să devină preşedinte ar început în 2002, când Gamal şi-a asumat un rol de conducere în partidul de guvernământ, NDP, la doar doi ani după ce Bashar al Assad a venit la putere după tatăl său, în Siria.

Atât Gamal cât şi tatăl său, Hosni, au negat în repetate rânduri că ar exista un plan pentru succesiunea la putere. Numai că în vara lui 2004, dar şi la sfârşitul lui 2005, preşedintele Hosni Mubarak şi-a concediat cabinetul şi a înlocuit vechea gardă cu personaje tinere, tehnocraţi ambiţioşi, care au legături directe sau indirecte cu Gamal.
La începutul lui 2006, Gamal a promovat în partidul de guvernământ ajungând secretar general adjunct al NDP. Mai mult, aliaţii săi din partid au promovat odată cu el, lâsând loc aceloraşi speculaţii.
Căsătoria lui Gamal, în februarie anul trecut, cu Khadiga el Gamal, de doar 24 de ani, a fost văzută tot ca un pas spre preşedinţie. Într-o societate ca cea egipteană, în care bărbaţii de obicei se însoară înainte de a împlini 30 de ani, burlăcia lui Gamal s-a extins până la 40.

După ce şi-a înlăturat toţi adversarii din partid, se ştie că Gamal nu prea are contracandidaţi la preşedinţie. O singură figură l-ar putea concura. Şi acesta este şeful serviciilor speciale ale lui Hosni Mubarak- Omar Soliman- omul cu rolul cel mai important în politicile de securitate ale ţării şi persoana în care are cea mai mare încredere actualul preşedinte. Omul a devenit astăzi vicepreşedinte, dar
Soliman a fost văzut foarte des ca un potenţial numărul doi, pe locul rămas demult vacant, dar şi după vizitele cu ecouri pozitive pe care le-a avut după ce a mers în Israel şi în teritoriile palestiniene.

Mulţi cred că şeful Securităţii egiptene, din cauza backgroundului militar, ar fi o perfectă personalitate pentru tranziţia puterii. Soliman neagă ambiţiile în ceea ce priveşte candidatura, dar interesele lui şi dedicaţia sunt evidente. Loialitatea lui pentru Mubarak este extrem de solidă. Iar la cei 75 de ani, poate fi atractiv apparatusului şi publicului larg, ca o personalitate ce nu prea are ambiţii politice care să se întindă pe câteva decade.

O întrebare care se tot pune este dacă îl va înfrunta vreodată pe Gamal, în cazul în care Mubarak piere. Mulţi oameni informaţi de la Cairo spun că Soliman detestă ideea ca Gamal să devină preşedinte. Şi ar fi fost rănit profund de Mubarak care, acum câţiva ani i-a promis funcţia de vicepreşedinte, funcţie pe care abia în aceste momente tensionate i-a oferit-o până la urmă.

Un alt posibil prezidenţiabil, este secretarul general al Ligii Arabe- Amre Moussa, un personaj charismatic, cu popularitate şi o imagine extrem de favorabilă în media arabă. El are credibilitatea maselor pentru cauza musulmană. Cu toate astea, Moussa nu şi-a exprimat niciodată şi nici nu şi-a dorit succesiunea prezidenţială.Ca membru al NDP, pe fondul unei crize politice la Cairo, nu poate fi exclus ca Moussa să fie propus pentru a deveni preşedinte.

Fiul cel mare al lui Hosni Mubarak, Alaa, binecunoscut pentru interesele lui de business, nu a avut niciodată înclinaţii pentru politică. Însă în privinţa lui Gamal, Hosni Mubarak, în ciuda negaţiilor date că-i va succede la putere, este bănuit că are mereu un dublu discurs. Pentru că l-a ajutat pe fiul său cel mic să crească în partid, să-şi îndepărteze adversarii.

Spre deosebire de preşedinte, prima doamnă, Suzanne, este deseori fotografiată la momente publice cu Gamal, el mergând mereu la evenimente sociale. Puterea şi influenţa primei doamne mulţi spun că este cheia dezvoltării lui Gamal. Surse mai spun că, de fapt, prima doamnă, a cerut ca 30 de ani postul de vicepreşedinte să fie mereu liber. Asta gândindu-ne la momentul asasinării lui Sadat şi, evident, la modul cum Mubarak a ajuns preşedinte.

O problemă însă care l-ar împiedica pe Gamal să vină la Putere ar fi chiar Armata egipteană. Fiecare dintre ultimii trei preşedinţi, din 1952, de când republica a fost decretată, a venit din rândurile ei. Mubarak însuşi a fost şeful forţelor aeriene egiptene. Iar în mod tradiţional, Armata a fost mereu ultimul şi cel mai puternic garant al puterii unui preşedinte. Dar Gamal nici măcar nu este ofiţer al ei. Şi nu este clar nici dacă şi-a terminat vreodată stagiul complet în Armată.
Egiptenii au avut întotdeauna un mare respect pentru capii forţelor militare şi ,tocmai de aceea, problemele lui Gamal cu Armata ar putea fi un obstacol. Mai mult, oamenii spun aşa: „ Noi nu suntem nici Siria, nici Arabia Saudită”. Şi se referă evident la transferul ereditar al puterii şi la succesiunea pe calea sângelui albastru.
Această problemă, întăreşte ideea ca Soliman, şeful serviciilor de securitate, să fie viitorul preşedinte. Iar o altă posibilitate este ca un alt militar de carieră, necunoscut încă, ar putea deveni un candidat redutabil la preşedinţie. Ministrul Apărării Tantawi este bineştiut că nu are niciun fel de ambiţii politice. Iar niciun alt senior militar nu a arătat până acum că are astfel de ambiţii.

Însă ascensiunea lui Gamal Mubarak în rândul partidului de guvernământ, NDP, tentativele lui de a poza ca „prieten al poporului”, ca un campion naţional al reformei şi al unei „noi gândiri”, întăreşte ideea că ambiţiile lui politice sunt reale. În ciuda protestelor publice, calea lui spre putere rămâne deschisă. Iar aliaţii săi, ca miniştrii Economiei şi Reformei, îi construiesc influenţa în cercul oamenilor de afaceri cu influenţă mare la Cairo.

Pe scurt, succesiunea prezidenţială este, la Cairo, privită ca un elefant într-o cameră cu bibelouri. În ciuda bârfelor şi zvonurile, nimeni nu ştie cu certitudine cum se va petrece şi, mai ales, cine va deveni primul lider al ţării. Mubarak însuşi pare să aibă încredere doar în Allah şi în interţia pe care securitatea militară şi civilă i-o conferă pentru ca tranziţia să se petreacă aşa cum trebuie. Oricum, cine va fi, se spune că va fi mult mai slab decât Mubarak. Iar cine va veni, va avea ca prioritate construcţia şi obţinerea suportului popular. Tocmai de aceea se aşteaptă ca viitorul preşedinte să aibă, mai degrabă, o politică anti-americană în zonă, ca să-şi demonstreze astfel valenţele naţionaliste.

Preşedintele Muhammad Hosni Sayyid Mubarak, cel care şi-a început al şaselea mandat în septembrie 2005, are acum 83 de ani. Iar noile alegeri prezidenţiale ar trebui să se ţină chiar în acest an, în 2011. Pe timp ce îşi termină mandatul, era de presupus că este posibil să apară alţi competitori sau chiar Mubarak să aleagă să candideze, din nou, la Preşedinţie. În noiembrie 2006, tot el a spus că doreşte să rămână preşedinte atât timp cât „ inima îi bate şi respiră”. Adică va pleca de la putere doar cu picioarele înainte...

Sub spectrul succesiunii prezidenţiale, Fraţii Musulmani este foarte improbabil să aibă un candidat cu şanse pentru alegerile din fruntea ţării. Organizaţia nu pare să aibă o aripă militară extrem de bine organizată şi atât de puternică astfel încât să ajungă la putere cu forţa. Cu toate simpatiile islamiste şi cu toate că posibilitatea nu poate fi exclusă de tot, Fraţii Musulmani nu au fost văzuţi mult timp ca un mare pericol pentru preşedinţie.
Analiştii egipteni spun însă că abordarea grupului este alta: răbdare şi sprijin masiv popular, aşteptând ziua când vor veni la putere prin alegerile în care ei să învingă. Sau tot prin sprijin popular să forţeze, asta în cazul în care Gamal vine la Putere...Speculând acum momentul, Fraţii Mulsulmani susţin cât pot ieşirile în stradă ale oamenilor în tot Egiptul, cer Guvern de tranziţie din care să facă parte toate facţiunile politice, cer îndepărtarea lui Mubarak şi preluarea puterii de către preşedintele Curţii Supreme.

Pe de altă parte, de când s-a întors în Cairo, El Baradei, fostul IAEA Chairman, şi laureat al Nobelului pentru Pace, este văzut în ultimul timp tot mai des ca un independent şi o alternativă viabilă la regimul corupt şi la opoziţie. Lipsa lui de experienţă politică a liniştit până acum partidul de guvernământ, dar profilul său dă speranţe elitei egiptene, care, pe de altă parte, este extrem de îngrijorată de popularitatea crescândă a Fraţilor Musulmani în rândul oamenilor simpli.
Stilul european al lui El Baradei şi răspunsurile lui clare şi concise au făcut să aibă o media extrem de favorabilă, fiind personalitatea egipteană cu cei mai mulţi fani chiar şi pe Facebook.
Chiar dacă nu s-a înregimentat până acum, El Baradei a avut mereu contacte importante cu politicienii de la Cairo, prima fiind cu prietentul său bun, Amre Moussa, secretarul general al Ligii Arabe.
Discuţiile pe care le-a avut, toate s-au axat pe „viitorul Egiptului”. El Baradei n-a vrut să comenteze atunci întâlnirea, dar Amre Moussa a pus că toţi egiptenii îşi doresc o schimbare. Şi că e dreptul lor să vrea asta.
Într-un interviu de trei ore, El Baradei a reiterat că nu intenţionează să candideze la prezidenţialele din 2011, dar a spus că va candida împotriva lui Mubarak dacă schimbările constituţionale sunt urgente şi candidatura va fi în interesul Egiptului.
El Baradei doreşte reforme constituţionale. În special vrea schimbarea articolului 76care stabileşte selecţia prezidenţială şi care, şi pentru el, semnifică venirea la putere a lui Gamal. El Baradei mai vrea şi termene clare ale mandatelor prezidenţiale.
Într-o altă emisiune, el a criticat alegerile din 2005, impunerea “teoriei conspiraţiei”, leadershipul corupt şi climatul de frică care a fost impus de serviciile de securitate. Asta în condiţiile în care şomajul e o mare problemă în Egipt, ca de altfel şi sărăcia.
Unii membri ai partidului de guvernământ cred însă că absenţa lungă a lui El Baradei din ţară nu înseamnă că nu înţelege Egiptul, dar poporul nu-l cunoaşte atât de bine ca să îl şi voteze.

După ce a venit la Cairo să susţină protestele, ieri, despre El Baradei s-a zvonit că ar fi fost arestat la ieşirea dintr-o moschee. Azi, într-un interviu la Al Jazeera a transmis un mesaj tuturor: „ Obama are de ales între egipteni şi Mubarak. Sunt pregătit să preiau puterea, să-mi folosesc contactele, să fiu un agent al schimbării, dacă egiptenii vor vrea asta. Ne trebuie un nou start, ne trebuie un nou Egipt. Mubarak trebuie, în sfârşit, să plece!”



UPDATE. Analiza Startfor aici. Şi analiza Mediafax, mai jos...

CAIRO (MEDIAFAX) - Preşedintele egiptean Hosni Mubarak joacă totul pe cartea riscantă a susţinerii armatei în faţa unei situaţii din ce în ce mai critice, mulţimea cerând fără încetare plecarea sa, iar Washigntonul făcând apel la o "tranziţie paşnică", apreciază specialiştii, citaţi de AFP.
Numindu-l, sâmbătă, pe directorul serviciilor secrete în funcţia de vicepreşedinte şi pe un alt general în postul de premier, şeful statului egiptean se orientează către militari, pentru a conferi o imagine de fermitate regimului său.
Dar în pofida acestor nominalizări şi a apelului la armată pentru a restabili ordinea, revolta, soldată cu cel puţin 125 de morţi în Egipt în mai puţin de o săptămână, a continuat duminică.
Secretarul american de Stat Hillary Clinton a cerut o "tranziţie paşnică", apreciind că Mubarak nu a depus încă eforturile necesare pentru democratizare.
Preşedintele american Barack Obama şi-a reafirmat dorinţa de a vedea o "tranziţie paşnică spre un Guvern care să răspundă aspiraţiilor" egiptenilor.
Opozantul Mohamed ElBaradei, desemnat de opoziţie, între care Fraţii Musulmani, să negocieze cu regimul, a considerat că Statele Unite îşi "pierd credibilitatea" făcând apel la democratizare dar continuând să susţină "un dictator", şi i-a cerut Washigntonului să renunţe la aliatul său.
În acelaşi timp, Mubarak a vizitat în cursul zilei centrul operaţional al forţelor armate, pentru a urmări evoluţia situaţiei privind securitatea, potrivit televiziunii naţionale.
În opinia lui Amr el-Shobaki, de la centrul al-Ahram pentru studii politice, nominalizarea la vicepreşedinţie a generalului Omar Suleiman şi la conducerea Guvernului a ministrului Aviaţiei civile, generalul Ahmad Shafic, nu vor reuşi să calmeze furia populaţiei.
"Nu persoanele lui Suleiman şi Shafic ridică probleme, ci modul în care au fost numiţi aceştia. Poporul nu a fost consultat, Mubarak a făcut acest lucru în vechiul mod", apreciază el.
Or, "asistăm la o revenire a poporului egiptean. Trebuie să vorbim despre reforme, trebuie să ne adresăm tinerilor care au plătit un preţ foarte greu" în revoltă, subliniază el.
În spatele afişării unei securităţi puternice, aceste nominalizări ar putea să arate o fragilitate a lui Mubarak, care a refuzat permanent să numească un vicepreşedinte care l-ar fi putut pune în umbră.
"Mubarak este în prezent în impas. Singurii pe care mai poate conta sunt militarii", apreciază Rabab al-Mahdi, politolog la Universitatea americană din Cairo.
Nominalizarea celor doi generali vizează reînnoirea angajamentului de loialitate al armatei, potrivit ei, şi lecţiile învăţate din Tunisia, unde armata l-a abandonat pe preşedintele Zine El Abidine Ben Ali. Dar pariul nu este unul câştigat dinainte.
Chiar dacă Suleiman este foarte apropiat de Mubarak, el este de multă vreme considerat un posibil pretendent la preşedinţie.
O telegramă diplomatică americană, dezvăluită de WikiLeaks, îl considera încă din 2007 pe Suleiman o posibilă "personalitate de tranziţie".
Shafic este, la rândul său, apreciat în unele medii ale opoziţiei, şi este considerat şi el un "prezidenţiabil".
Unele semne arată conflicte profunde în cadrul regimului.
Televiziunea a anunţat astfel demisia din Partidul Naţional Democrat (PND, aflat la putere) a magnatului din domeniul siderurgiei Ahmad Ezz, eminenţa gri a lui Gamal Mubarak, ambiţiosul fiu al preşedintelui egiptean şi potenţialul succesor al acestuia.
Presa guvernamentală s-a dezlănţuit duminică împotriva acestui om de afaceri considerat în urmă cu câteva zile de neatins, pe care cotidianul Al-Akhbar îl acuză de "sabotaj".

Iuliana Enache, iulia.enache@mediafax.ro

"Un sfert de secol e destul"

Şi, de fapt, sunt 30 de ani. Asta scriu egiptenii, pe străzi şi pe zidurile din Cairo. Şi nu numai.

După Tunisia, ceva deranj şi în Iordania dar, mai ales, văzând în ultimele zile imaginile live din Egipt, mulţi se întreabă dacă este vorba doar de regimuri care, în mod paradoxal, îşi termină viaţa în acelaşi timp. Sau dacă, acum, în Ianuarie 2011, asistăm cu toţii la un Decembrie '89 al Orientului.

Profanii nu ştiu exact, pot doar să-şi dea cu presupusul. Evident, informaţiile cele mai bune le au alţii. Însă declinul lui Mubarak, după 30 de ani de putere, complică teribil lucrurile în Orient. Pentru că, mergând pe urmele predecesorului său, Sadat, Mubarak a devenit şi a rămas un dictator. Dar, la fel ca şi el, înainte de toate, înainte chiar şi de toate dorinţele şi rănile poporului său, a fost un prieten al Americii şi, implicit, al Israelului.

Cairo, Alexandria, Suez, Mansoura, Aswan. Toţi au ieşit în stradă şi au cerut ca Mubarak să plece. 1000 de răniţi, 13 morţi. Asta spune doar televiziunea de stat. Au primit gaze lacrimogene, gloanţe, Armata e pe stradă şi nu le e prietenă, regimul e corupt, sediul partidului de guvernământ e în flăcări, preşedintele are unul din cele mai puternice sisteme de securitate din Orient, Internetul a fost oprit, Vodafone-ul la fel, jurnalişti arestaţi. Batistă pe ţambal şi izolare...Iar americanii se fac că descoperă apa caldă: "poate că regimurile noastre prietene din Orient nu sunt şi cele mai democratice..."

Nu, Mubarak n-a fost un democrat, chiar dacă, în Orient, democraţia are cu totul alte valenţe. Dar regimul său şi politica din ultimii 50 de ani a ţării au servit tuturor administraţiilor de la Washington. Ca să semneze o pace ce n-a fost niciodată decât, la Camp David, pe hârtie.

După ce a primit premiul Nobel pentru pace, la trei ani, Sadat a fost asasinat. Chiar de gărzile sale. Sau, mai precis, de către Jihadul Islamic. Făcuse de râs lumea musulmană pentru că negociase cu duşmanul principal al naţiunii arabe, Israelul. Acum, după fix 30 de ani, Fraţii Musulmani au aceeaşi poziţie faţă de Mubarak. Ba chiar şi unele voci din Armată îi cer să se retragă şi să predea puterea. Dar Mubarak nu cedează. Deocamdată...

Samer Shehata, un specialist în lumea arabă şi al Şcolii de Diplomaţie de la Georgetown, punea în discuţie, în seara asta, la Aljazeera, câteva teme interesante. Una dintre ele suna aşa: De ce America n-a recunoscut câştigarea alegerilor de către Hamas în Palestina şi a recunoscut victoria, chiar şi parţială, a Fraţilor Musulmani la Cairo? Fraţii Musulmani sunt doar a doua forţă politică în Egipt, dar sunt şi organizaţia mamă a Hamasului.

Vorbim, evident, despre interese distincte în zonă. Distincte şi extrem de precise. Hamasul terorist militează pentru cauza palestiniană, în timp ce regimurile egiptene au dat mâna, spre satisfacţia americanilor, cu Israelul. Ba chiar au primit şi finanţare pentru asta. Supremaţia are şi ea costurile ei... meschine. Să tăiem banii?, întreabă un moderator american. "Noo, este prea devreme", răspunde un analist apropiat Washingtonului.

Vor schimba americanii foaia, vor considera prietene doar democraţiile autentice? Va renunţa administraţia Obama să mai susţină un regim profund contestat de popor, un regim care încalcă drepturile civile, chiar dacă acesta îi este prieten?
Mubarak, ca orice dictator, trăieşte pe altă planetă şi se agaţă de putere. A ordonat demiterea Guvernul. Deşi nimeni nu vorbeşte de premier, dar toţi ştiu cine, de fapt, îl conduce. Mâine, va pune alt guvern în loc. Nu asta vor însă oamenii.E evident...Numele lui Mubarak e pe toate buzele, zidurile şi ambianţele...

Probabil că revolta va continua. Cu ce costuri? Preşedintele Obama a ieşit imediat, a spus că a vorbit la telefon cu Mubarak după discurs şi l-a averizat să-şi ţină promisiunile. Iar guvernului egiptean i-a transmis să nu încalce drepturile democratice şi să nu răspundă cu violenţă. Şi a plecat. CNN a pus singura întrebare posibilă: îl mai susţineţi sau nu pe Mubarak? Obama a auzit, dar şi-a continuat drumul. N-a vrut să răspundă. Sau poate, de fapt, nu e pregătit încă să cedeze... furiei poporului. Sau...democraţiei.