Picioruşul revoluţionar al Margaretei Costea

Lecţia unei drame

„Uniţi în durere”- titrează, la nesfârşit, Russia Today iar de sâmbătă, de când s-a întâmplat totul, TVN 24, TVP- televiziunea de stat poloneză, toate ziarele începând cu Rzeczpospolita, Fakt, Gazeta Wyborcza, săptămânale gen Newsweek Polska, posturile de radio şi agenţia principală de ştiri a Poloniei (PAP), întreaga presă a intrat, cu adevărat, în doliu. Pentru că naţiunea poloneză îşi plânge şi îşi îngroapă liderii.

Modul cum posturile de televiziune poloneze, în special TVN 24- canal privat de ştiri, şi, în general, întreaga presă, a gestionat şi gestionează un asemenea eveniment, o asemenea catastrofă, pe mine m-a impresionat foarte tare.

De la renunţarea la divertisment, tăierea publicităţii, modificarea graficii, a decorurilor studiourilor, coperţile, crollurile, schimbarea tuturor siteurilor în alb şi negru, prezentatori şi corespondenţi în doliu cu o mină cazută, discuţii serioase despre viitorul ţării şi tragedia în care te aruncă, fără voie, destinul, invitaţi gen Kwasniewski sau Walesa, până la transmisii extrem de dificile şi costisitoare cu mai multe camere din blestemata pădure de la Smolensk, de la sosirea lui Tusk şi a lui Putin acolo, transmisii din elicopter sau cu camere wireless de la momentul aterizării aeronavelor militare sau drumul cortegiului prin Varşovia...Totul în direct, în timp real... O viteză de reacţie incredibilă şi o muncă titanică...În plus, piaţa, oamenii, prima noapte de închinăciune, murmurul, reportajele, momentele de reculegere, clopotele din Cracovia, reacţiile în direct ale liderilor importanţi ai lumii, toate acestea şi multe, multe altele au fost şi sunt o lecţie de profesionalism pe care, până acum, n-am văzut-o la nicio televiziune din lume.

Este, până la urmă, şi o lecţie de solidaritate şi responsabilitate a mass-media, faţă de un public şi un popor care n-are niciun răspuns la întrebări de genul: cum se face că Dumnezeu a îngăduit să se întâmple aşa ceva? Cine cu ce a greşit ca tocmai în raionul Smolensk, lângă Katyn, să piară liderii polonezi? Exact acolo unde acum 70 de ani elita ţării, intelectualii, Armata au mai pierit odată. Toţi împuşcaţi, cu sânge rece şi cu pistoale nemţeşti. De ruşi. În gât şi în ceafă.

Au fost găsiţi, după ceva timp, în gropile comune, generali, colonei, locotenent- colonei, maiori, căpitani, înalţi ofiţeri de marină, subofiţeri, preoţi, moşieri, un prinţ, oficiali, refugiaţi, profesori universitari, ziarişti, avocaţi, ingineri, profesori, doctori, scriitori. În total, aproape 22.000 de oameni asasinaţi de NKVD, din ordinul lui Stalin.

Acum, după 70 de ani, un fost ofiţer KGB de contraspionaj, fost preşedinte, premier de fier al Rusiei îşi arată, cu voie, sentimentele la locul unde a pierit elita Poloniei şi la catafalcul unui Kaczynski care, în anii '80, făcea închisoare tocmai pentru că împărtăşea idealurile Solidarităţii.. De altfel, convingerile de atunci aveau să-i marcheze şi mandatul de şef al statului polonez, prin atitudini deloc pro-ruse, ci mai degrabă extrem de pro-americane.

Tot acum, câteva bucăţi din acest preşedinte al Poloniei abia sunt identificate de teribilul său frate cel mare iar prima doamnă a ţării este recunoscută numai după gravura din interiorul verighetei. Trupurile lor carbonizate, cenuşa lor a fost de-a dreptul suptă şi a rămas impregnată pe veci în glia sovietică. O glie pe care, probabil, cu toată fiinţa lor, au detestat-o.

Dacă nici ăsta n-a fost blestem, însemnă că, nu ştiu...cineva, după 70 de ani, fix pe 10 aprilie, parcă s-a jucat cu destinul, sufletul şi drama Poloniei la ruleta rusească... 

În sâmbăta care a trecut, în acel avion, şefii polonezi ai tuturor Armelor, şeful Statului Major, preşedintele Băncii Centrale, fostul preşedinte în exil, supravieţuitori, aproape un întreg aparat de stat urma să-şi arate respectul, regretele şi omagiile profunde pentru înaintaşi, pentru cele 22.000 de suflete asasinate la Katyn. Reconcilierea istorică n-a mai avut loc pentru că totul a început, în cel mai fatal mod cu putinţă, cu o catastrofă. Şefii Armelor, supravieţuitori şi aparatul de stat au fost sfârtecaţi în acelaşi blestemat loc.

Katyn a fost însă un genocid. O crimă împotriva umanităţii pe care mama Rusia nu a recunoscut-o oficial niciodată.

50 de ani de lupte în cancelarii s-au dat pe masacrul de la Katyn. Şi trebuie să vezi filmul lui Wayda ca să înţelegi de ce polonezii cred că n-au să-i ierte şi n-au să-i uite pe ruşi în vecii vecilor. „Katyn”, filmul cu multe premii, nominalizat la Oscar, făcut de un suflet care, în 1940, avea 14 ani. De regizorul , Andrzej Wajda, al cărui tată, Jakub Wajda, era căpitan în Infanteria poloneză când, în '40, şi el a pierit în masacrul de la Katyn, tot dintr-un glonţ tras de o mână rusească. În cea mai mare tragedie din istoria modernă a Poloniei.

Să uiţi toate acestea, să nu ştii sau, mai grav, nici să nu te intereseze, să vorbeşti lejer de atentat pe un subiect atât de dureros şi sensibil, să nu realizezi că poate cea mai mică suspiciune faţă de implicarea Rusiei ar fi provocat reacţii strategice şi conflicte ce n-ar fi putut fi depăşite, să nu înţelegi, să nu realizezi, să nu-ţi dai seama ce înseamnă, de fapt, pentru Polonia acest moment înseamnă cea mai clară dovadă de ignoranţă...

Mulţi preconizau că Lech Kaczynski avea să piardă în acest an alegerile prezidenţiale, oricum, susţinerea sa, în rândul populaţiei, nu mai era atât de mare. Reformele ce n-au fost duse până la capăt, lupta oprită împotriva corupţiei, mandatul de premier al fratelui său, promisiunea încălcată din campanie, blocajele din Consiliul European ce-l aduseseră la disperare pe un tip ca Javier Solana, teribilele dispute, refuzul său de a semna Tratatul de la Lisabona, un euro-sceptic convins ce a dat dureri de cap multor lideri europeni, un catolic conservator, un promotor al legii lustraţiei, un personaj incoruptibil dar cu un mandat destul de controversat...Peste toate acestea a trecut Polonia acum. Naţiunea a lăsat deoparte politica, mass-media a lăsat criticile, a înţeles greutatea momentului, pentru că poporul susţinător sau nu a lui Kaczynski a ieşit în valuri pe străzi să-şi plângă liderii. 

Să doreşti să se întâmple asta şi României, aşa cum am văzut pe mai multe siteuri, sau să scrii, comentând articole de ziare, că şansa ţării ăsteia este să treacă prin drama Poloniei mi se pare cel puţin o gravă iresponsabilitate.

Înseamnă să fii atât de infierat încât ura să-ţi întunece mintea, înseamnă să fii un ignorant faţă de istoria unui popor şi simbolistica unui asemenea moment , înseamnă să gândeşti abject şi dezgustător. Asta fac, din păcate, unii din compatrioţii noştri. Pentru mine, comentariile la unele articole de pe siteul ziarului Gândul au fost de-a dreptul şocante..

Cine poate oare să gândească aşa şi să se mai şi laude cu asta? Cine poate să creadă că moartea şi tragedia pot fi soluţii pentru ceva? Nu ştiu, nu-mi dau seama, dar uite că se poate ..

Oricum, Polonia ne arată zilele acestea că demnitatea, compasiunea, umanitatea nu sunt deloc ruşinoase. Ba, din contră, vedem pe străzile Varşoviei o altă demonstraţie de curaj pe care naţiunea poloneză o face, prin durere, cu fruntea la cer. Înfruntându-şi istoria şi fatalitatea, rugându-se, închinându-se, vărsând o lacrimă, aruncând o floare peste un sicriu de preşedinte sau aprinzând o candelă. În tăcere. Un val de emoţie, de respect şi de sinceritate. O extraordinară lecţie de solidaritate.

În fond, cred că măreţia unui popor stă, uneori, şi în gestionarea unor asemenea momente extrem de dificile.Asta fac mereu marile naţiuni. În cele mai teribile momente ale lor, te impresionează cu cinstea şi onoarea cu care le depăşesc... Mulţi poate  ar trebui să înveţe câte ceva din dramatica lecţie poloneză...

Update. Citiţi şi tulburătorul comentariu al Leliei Munteanu- "Copiii care au furat Luna", chiar merită.

Două mici

Prima. Lectură de noapte: Ordonanţa de reţinere nr. 10, în dosarul 310/P/2009. 47 de pagini. Fascinantă, haioasă, dialoguri siropoase, un document care arată în clar chipul sinistru, bolnav, halucinant, "ecologic", smintit până la alienaţie al politicii şi Justiţiei din România. De la Sfânta Parascheva, îngeri şi până la finii care nu-s fini şi care află, de la televizor, că au dat de belea. Numai după Ordonanţa asta s-ar putea începe un bun scenariu de film. 

Îmi pare rău că nu o am în format PDF. ca s-o citească şi domnii Viorel Hrebenciuc, Marian Vanghelie, Mircea Geoană, Liviu Dragnea, Dan Nica, Mincu Silvestru, Gelu Drăjneanu, Mitică Iliescu şi alţi câţiva judecători gen Dan Chiujdea, poliţişti şi nu numai...S-ar distra cred. Sau poate nu...Eu aştept cu nerăbdare următorul lot. S-ar putea să fie mai savuros, cine ştie? Doar personajele sunt de top, nu?

Voicu: "Domnul Năstase vrea să vă pună o ventuză, auziţi! "

Costiniu: "Nu.Nu.Nu. Vă rog eu frumos să nu! Să nu facă chestii d'astea"

A doua. Şi mai mică. În câteva zile, maximum 5, Onţanu sau, mă rog, Primăria Sectorului 2, a tuns asfaltul de pe strada mea şi apoi a asfaltat strada. Nu sunt şofer, dar parcă strada nu era chiar aşa bombardată de gropi. E, oricum, o arteră cu trafic destul de intens. Când a început lucrarea, destul de măricică, mă şi gândeam câte luni sau câţi ani o să dureze. S-a terminat incredibil de repede. Deci se şi poate face până la urmă ceva în ţara asta, nu?

Atitudini

"De asta sunteţi analfabeţi şi respectaţi circul", zice, de exemplu, un politician aflat în puşcărie. Mă rog, personajul are stări de anxietate, depresive şi se dă bolnav prin Spitalul Penitenciar Jilava. În orice caz, fără a face prea multă analiză stilistică, cred că e cel puţin hazliu, dacă nu halucinant, interviul dat de Cătălin Voicu lui Eugen Istodor. Şi merită citit. 

Cât despre premierul Emil Boc şi incidentul de la Senat, aş spune doar atât: boala politicienilor pe presă (pentru că la asta se rezumă toată această poveste complicată, delicată şi pasională) nu e nouă, ci foarte veche. Şi, deocamdată, e netratabilă. Iar când aperi nişte principii de bun simţ după care funcţionează breasla, nu înseamnă că îi dai apă la moară lui X sau îi dai în cap lui  Y. Înseamnă că, în cel mai curat mod, îţi faci meseria. E greu de înţeles, ştiu. Iar pentru alţii, e chiar imposibil.

Tot ce aş mai putea spune e că m-aş bucura, sincer, ca mulţi jurnalişti să înţeleagă, să-şi iubească, să-şi respecte şi să-şi exercite meseria după principiile după care mi-o fac eu de 13 ani. Pentru că eu cred că asta înseamnă, până la urmă, respect de sine.

Dar aşa cum Emil Boc nu e nici primul şi nici ultimul politician care are asemenea atitudini, nici unii autointitulaţi jurnalişti nu sunt îngeri.

Vorba unui slogan deştept dintr-o campanie a Mobexpert ( am văzut, de curând, bannerul şi mi-a rămas în cap): "Suntem cu toţii diferiţi. Din fericire..."

E normal?

E posibil ca judecătorii din cazul Voicu, pentru care s-a început urmărirea penală, să mai intre în sala de judecată şi să împartă şi altora dreptate? Asta după ce s-au căciulit la un grup mafiot?

Posibil vedem că e. Normal, nu.

E posibil ca asemenea judecători să activeze la Curtea Supremă?

Posibil e. Normal cred că nu.

Trebuie criterii dure, dificile, clare, transparente şi aplicabile tuturor prin care CSM să numească judecătorii la Curtea Supremă şi nu un simplu interviu de conjunctură, dat după ochi frumoşi?

Evident că trebuie. Pentru că vorbim aici despre lege şi despre dreptate. Despre Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a României. Despre instanţa supremă în ierarhia instanţelor judecătoreşti din ţara asta.

Eu am semnat această petiţie, pentru că nu cere lucruri extraordinare şi nici măcar nu contează de cine e iniţiată. Ce e importat e că ea cere sprijinul publicului, al societăţii civile, al magistraţilor, pentru ca, în România, să se întâmple doar lucruri de bun simţ.

Aşa că semnaţi-o şi voi. Aici. Dacă vreţi, bineînţeles.

P.S. Florin Costiniu a intrat, în sfârşit şi cam târziu, în concediu. Însă Cristian Jipa nu...

Azi, la Jilava: "Eu când vreau să fluier, fluier!"

Un film ce merită văzut. Şi acum depeşa Mediafax:

Filmul "Eu când vreau să fluier, fluier" - proiectat, joi, în Penitenciarul Bucureşti - Jilava

JILAVA (MEDIAFAX) - Filmul "Eu când vreau să fluier, fluier", în regia lui Florin Şerban, va fi proiectat, joi, în Penitenciarul Bucureşti - Jilava, informează Administraţia Naţională a Penitenciarelor (ANP).
La proiecţie vor participa regizorul Florin Şerban, actorii George Piştereanu şi Ada Condeescu, producătorul Daniel Mitulescu, precum şi deţinuţii din Penitenciarul Bucureşti - Jilava.
"Eu când vreau să fluier, fluier", debutul în lungmetraj al lui Florin Şerban, este primul film românesc din ultimii 17 ani care a intrat în competiţia oficială a Festivalului de la Berlin şi a reuşit să ia şi două premii importante: marele premiu al juriului - Ursul de Argint şi distincţia "Alfred Bauer".
După patru ani petrecuţi într-un penitenciar pe malul Dunării, Silviu (interpretat de George Piştereanu) a avansat în ierarhia de dormitor, devenind Jupân. Cu două săptămâni înainte de eliberare, primeşte o vizită neaşteptată. El află că mama lui s-a întors acasă, după mult timp, din Italia şi vrea să îl ia pe fratele lui mai mic. Silviu are cinci zile să găsească o soluţie. Cele cinci zile devin o eternitate când Silviu se îndrăgosteşte de o studentă frumoasă la Sociologie, Ana (Ada Condeescu), venită în practică la penitenciar. Copleşit de emoţii şi presat de timp, Silviu închide ochii. Libertatea, vântul, drumul, primul sărut. Din acest moment i se poate întâmpla orice.
Povestea lui Silviu este prezentată într-un mod simplu de către regizor. Florin Şerban alege să exprime drama tânărului în special prin prisma mimicii şi a gesturilor, cu prea puţin dialog şi, uneori, neesenţial pentru personaj.
Filmul, care are la bază piesa de teatru cu acelaşi titlu a Andreei Vălean, a intrat în cinematografe, pe 26 martie.
Oana Ghita, oana.ghita@mediafax.ro

Se vede treaba că penitenciarul mai şi culturalizează fiinţa umană. Măcar de-ar înţelege unii ceva din acest film.