joi, august 29, 2013
miercuri, august 28, 2013
Pariul lui Barack Obama
Odată buzduganul aruncat public privind iminenta intevenție militară în Siria lui Bashar al Assad este greu de presupus ca s-ar mai putea schimba ceva. În ultimele zile, nici intervenția șefului diplomației americane, nici poziționarea întregii administrații SUA, nici susținerile aliaților n-au putut din păcate răspunde la câteva întrebări esențiale.
În Siria, de 2 ani și jumătate, este măcel, război civil în toată puterea cuvântului, unul dintre cele mai periculoase și înfiorătoare din câte cunoaște contemporaneitatea. Ultimul bilanț al ONU, din Iulie acest an, indică 100.000 de morți, dintre care zeci de mii de copii. Sigur, până acum, marile cancelarii occidentale au condamnat uneori vehement cum își măcelărește Bashar al Assad poporul, diligențele diplomatice au eșuat în cascadă, dar totul a rămas la nivelul cuvântului și destul de puțin la nivelul acțiunii concrete, cel puțin vizibil. Așadar, de unde atâta precipitare? "De ce Occidentul a așteptat atât? Dacă Occidentul era mai ferm în intervenția sa, dacă situația era mai limpede de la început, cu mai multe linii roșii, atunci ar fi fost mai clar și cine se luptă cu cine în Siria. E o stare de precipitare oarecum suspectă, dincolo de întârzierea iresponsabilă a oricărei acțiuni. Sigur, există un punct în care nu se mai abține nimeni, dar sunt multe necunoscute", cum bine subliniază Emil Hurezeanu, într-o analiză pentru Digi 24.
Orice război, orice intervenție militară înseamnă, mai întâi de toate, decizie politică. De ce s-a așteptat atât de mult? Poate suna crud, cinic, sinistru chiar, dar Occidentul a cam avut treabă. Mai precis, alte priorități. Siria lui Bashar al Assad l-a prins pe președintele american în plină campanie pentru cel de-al doilea mandat. Nu poți câștiga niște alegeri cu republicanii în ceafă pornind un război din care nu se știe cum vei ieși. Și nu oriunde, ci tocmai în Siria. Și asta cu o Europă destul de instabilă și cu un Vladimir Putin și el la gândul celui de-al treilea mandat. După Afganistan și Irak, asta însemna pur și simplu sinucidere politică. Dar la fel de adevărat e că fără SUA, NATO sau orice altă coaliție occidentală, în Siria nu putea intra. NATO nici n-a vrut. Așadar, Siria a stat într-un permanent "waiting game", așa cum notam anul trecut. Acum, jocul pare să se fi sfârșit.
De ce nu s-au trasat mai multe linii roșii? Este într-adevăr o greșeală la care nimeni nu poate răspunde cinstit. Dacă ar răspunde, probabil ne-am întoarce la aceeași problemă: decizia politică prioritară.
Probabil, nimeni n-a crezut că Bashar al Assad poate fi atât de puternic dar, paradoxal, în același timp toată lumea știa ceea ce înseamnă, cu adevărat, regimul președintelui sirian, un înfiorător dictator de tip nou cu care, de multe ori, s-a negociat.
Un alt lucru este însă cert: nici înarmarea oficială a rebelilor nu a ajutat. Bashar al Assad a supraviețuit, omul e crud, e un mincinos prin definiție, patologic- așa cum îl descria recent pentru CBS Colin Powell, dar nu este deloc un tâmpit. Ar folosi arme chimice împotriva propriului popor? Bineînțeles. Dar le-ar folosi știind că riscă o intervenție ce i-ar aduce sfârșitul? Iată o altă întrebare. Este panicat, se apropie de sfârșit, o intervenție i-ar fi fatală? Nu se știe. Nimeni însă nu poate spune deocamdată dacă armele chimice care este foarte posibil să se fi folosit au fost din ordinul lui direct. În Siria, în acest moment, ar fi putut să le folosească oricine. Generali ai sistemului, "rebeli", alte forțe doar pentru a chema pentru o intervenție militară. Și George Friedman notează că o altă problemă a Siriei este că așa numiții rebeli nu sunt foarte departe de Assad, ceea ce ridică alte probleme. Sunt aproape la fel de nemiloși, miile de mărturii și de imagini filmate în ambele tabere beligerante arătă cât se poate de clar asta. Se roagă și omoară în neștire. Un tânăr rebel ce defectase din trupele lui Assad îmi aduc aminte că numai și numai pentru asta trăia.
"Nici în 50 de ani nu ne vom reveni după asta", țin minte că mărturisea un sirian prins pur și simplu pe câmpul de luptă între cele două tabere. Falia incredibilă generată, complexitatea fenomenului religios, facțiunile diverse, susținerea din partea organizațiilor teroriste, din partea Iranului, situația extrem de complicată din Orientul Mijlociu, toate acestea fac din Siria un nou butoi cu pulbere din care nimeni nu știe cum se va ieși, dacă se va ieși.
Care-i planul? Ce se va întâmpla după? - sunt alte întrebări la care nimeni nu poate răspunde onest și credibil. Cu câte arme chimice mai exact s-a înarmat Assad? Se știe însă că are printre rezervele cele mai mari ale planetei. Dacă le va folosi, ce se întâmplă? Dacă vor fi lovite din greșeală? S-a mai întâmplat să se încurce hărțile între toți factorii de decizie americani. Câte țări din Orient sunt interesate, de fapt, să se implice direct în conflict? Va fi o "intervenție limitată"? E mai bună tactica aceasta decât să nu faci nimic? Categoric. Și dacă va eșua? Va fi rușinos. Va schimba asta ceva în mișcările lui Assad? Nu se știe. Îl vor slăbi? Foarte posibil. Îl vor dărâma de-a dreptul? Regimurile pot fi schimbate doar prin intervenții aeriene și avioane? Categoric, nu. Democrațiile se implementează la sol. Iar până acum, la sol, a fost eșec.
Din Afganistan de 12 ani nu s-a ieșit, totul s-a transformat într-o luptă virulentă cu talibanii și al Qaeda, din Irak s-a ieșit cu greu, zonele sunt instabile, multe decizii au fost proaste. E adevărat, a fost și altă administrație, a fost și altă tensiune generată de 11 Septembrie, dar memoriile lui George Tenet, "În mijlocul furtunii. Anii mei la CIA", un om care a condus Agenția 7 ani, sub doi președinți, în cele mai dificile momente din punctul de vedere al securității naționale, arată că războaiele pot începe din "aproape nimicul" decis de politic și, a doua zi, post conflict, pot continua cu nimicul absolut. Și cu greșeli în lanț.
Cum a "reușit" vechea administrație americană să transforme SUA și restul trupelor în Irak din forța eliberatoare în prima țintă vânată, cum s-a reușit înarmarea populației și transformarea multora în beligeranți- citiți-l pe Tenet în mărturisirile cutremurătoare, halucinante de-a dreptul pentru orice om rațional. Se numesc decizii politice profund eronate luate de oameni extrem de importanți ai lumii care nu cunosc, nu înțeleg și nu vor să accepte realitățile, nici măcar cele transmise de serviciile de informații. Pentru asta poate că a trebuit să moară și oameni, dar sunt convinsă că Dick Cheney sau Donald Rumsfeld nu-și pun astfel de întrebări. Pe Rumsfeld am avut ocazia să-l cunosc personal la ceva timp după criza din Kosovo, era încă în funcție. Un om care mi-a transmis, inexplicabil la acea vreme, un sentiment înfiorător. În cartea lui Tenet l-am regăsit. Era el.
Tenet mai spune clar că nici în Afganistan și nici în Irak nu a existat un plan de "a doua zi" și descrie cum s-a improvizat totul și cum s-a ajuns la tot ce a văzut o lume întreagă- niște state din care nu se mai putea ieși. Există acum un plan post intervenție într-un război civil ce poate aduce pe linia de plutire un stat ca Siria, într-un Orient ce dă tot mai mult în clocot? Greu de spus. Dacă există, e imposibil de crezut că nu sunt șanse mari ca totul să nu se poată împotmoli.
Administrația Obama promite că în această săptămână, mâine chiar, va declasifica documente, dovezi ce vor face justificabilă intervenția. Va arăta cum Bashar al Assad a folosit armele chimice. Sunt și aici însă mai multe fațete pentru că, din păcate, există un deja vu. Și iar mă întorc la Tenet. Vechea adminstrație a mai arătat în plină sesiune ONU, prin Powell și în fața întregii lumi armele de distrugere în masă ale Irakului, arme care nu au fost găsite după intervenție pentru că, de fapt, ele nu existau. Citiți-l pe Tenet să vedeți cum s-a simțit atunci, stând în spatele lui Powell și mult după aceea. Într-un fel, toată această uriașă problemă dar și boicotul pe care constant il aplica o parte a administrației celor de la CIA, cazul "Slam Dunk" dar și "cele 16 cuvinte" au dus la demisia lui. Drept dovadă că politicul, și la marile case, poate călca în picioare absolut orice.
Și atunci s-a încercat justificarea. S-a reușit. Cu multe eforturi și planuri complexe de comunicare. După care totul s-a prăbușit. Și acum este la fel. Pentru un război îți trebuie motive și dovezi fără tăgadă. Trebuie convinsă în primul rând populația iar cifrele, așa cum arată în aceste zile, nu sunt deloc favorabile administrației Obama. Un sondaj Reuters, dat publicității acum câteva zile, arăta că doar 9% din cei intervievați ar susține fără rezerve o intervenție în Siria iar procentul ar crește doar la 25% dacă s-ar aduce probe indubitabile. 60% se declară ferm împotrivă. Așadar, americanii nu sunt convinși deloc. Poate n-au uitat Irakul, poate istoria se răzbună în cel mai incredibil mod cu putință. Dar cam așa arată realitatea. Un război înseamnă și bani, fără trupe înseamnă alți morți, cu trupe înseamnă și mai mulți morți. Americanii nu vor să oprească un om ce-și ucide metodic poporul, folosind poate chiar arme chimice, doar din cauza unor greșeli din trecut făcute de alții pentru care mulți au murit. E limpede că opoziția evidentă a americanilor de rând reprezintă clar rezultatul a ceea ce a fost până acum.
Cu un Congres ce nu-i total de partea lui, cu un ONU de la care e foarte puțin probabil să obțină un mandat pentru intervenție, cu o Rusie ce-l susține în mod halucinant pe Assad fără rezerve și China tot împotrivă, cu un Egipt întors pe dos, cu o Turcie fragilizată, cu Iran, Israel, Arabia Saudită și o grămadă de alte necunoscute, Siria arată ca un joc de biliard pe care nu se știe cine-l va câștiga cu adevărat.
Siria nu e Libia. Asta știe toată lumea. Cert este că administrația Obama a fost până acum rezervată din punctul de vedere al intervențiilor militare. Friedman spune că acum Obama ori trebuie să meargă până la capăt, ori va părea un farsor de zile mari. "E greu de văzut cum va evita intervenția militară și îi va rămâne credibilitatea neștirbită. E la fel de greu de văzut cum va interveni militar fără vreo revoltă politică internă dacă dă greș, ceea ce de obicei se întâmplă", concluzionează Friedman.
Afirmațiile sunt aspre. Multe comentarii și analize din presa americană și britanică sunt destul de dure la adresa intervenției. Fiecare are câte un flashback. De la "impeachmentul" lui Joe Biden, din 2007, la adresa lui Bush dacă va intra, ilegal, în Iran fără aprobarea Congresului și dacă nu există o amenințare directă, până la asumarea unei noi căi legale de intervenție în alte state sau acuzații explicite, isterice că, de astă dată, Obama va lupta cot la cot în Siria, culmea paradoxului, de partea al Qaeda. Și pentru asta va plăti cu vârf și îndesat.
"Pentru președintele american "yes, we can", credibilitatea internă și internațională se bat fix cap în cap în această situație fierbinte, foarte dificil de gestionat. Greu de crezut că cineva, oricum s-ar numi el, ar putea scăpa cu amândouă intacte. Fără îndoială însă că, pentru Barack Hussein Obama al II-lea, marele pariu este ceea ce a evitat cu intenție, din multe considerente, de doi ani și jumătate. Adică ceea ce numește chiar și acum..."Siria lui Bashar al Assad".
În Siria, de 2 ani și jumătate, este măcel, război civil în toată puterea cuvântului, unul dintre cele mai periculoase și înfiorătoare din câte cunoaște contemporaneitatea. Ultimul bilanț al ONU, din Iulie acest an, indică 100.000 de morți, dintre care zeci de mii de copii. Sigur, până acum, marile cancelarii occidentale au condamnat uneori vehement cum își măcelărește Bashar al Assad poporul, diligențele diplomatice au eșuat în cascadă, dar totul a rămas la nivelul cuvântului și destul de puțin la nivelul acțiunii concrete, cel puțin vizibil. Așadar, de unde atâta precipitare? "De ce Occidentul a așteptat atât? Dacă Occidentul era mai ferm în intervenția sa, dacă situația era mai limpede de la început, cu mai multe linii roșii, atunci ar fi fost mai clar și cine se luptă cu cine în Siria. E o stare de precipitare oarecum suspectă, dincolo de întârzierea iresponsabilă a oricărei acțiuni. Sigur, există un punct în care nu se mai abține nimeni, dar sunt multe necunoscute", cum bine subliniază Emil Hurezeanu, într-o analiză pentru Digi 24.
Orice război, orice intervenție militară înseamnă, mai întâi de toate, decizie politică. De ce s-a așteptat atât de mult? Poate suna crud, cinic, sinistru chiar, dar Occidentul a cam avut treabă. Mai precis, alte priorități. Siria lui Bashar al Assad l-a prins pe președintele american în plină campanie pentru cel de-al doilea mandat. Nu poți câștiga niște alegeri cu republicanii în ceafă pornind un război din care nu se știe cum vei ieși. Și nu oriunde, ci tocmai în Siria. Și asta cu o Europă destul de instabilă și cu un Vladimir Putin și el la gândul celui de-al treilea mandat. După Afganistan și Irak, asta însemna pur și simplu sinucidere politică. Dar la fel de adevărat e că fără SUA, NATO sau orice altă coaliție occidentală, în Siria nu putea intra. NATO nici n-a vrut. Așadar, Siria a stat într-un permanent "waiting game", așa cum notam anul trecut. Acum, jocul pare să se fi sfârșit.
De ce nu s-au trasat mai multe linii roșii? Este într-adevăr o greșeală la care nimeni nu poate răspunde cinstit. Dacă ar răspunde, probabil ne-am întoarce la aceeași problemă: decizia politică prioritară.
Probabil, nimeni n-a crezut că Bashar al Assad poate fi atât de puternic dar, paradoxal, în același timp toată lumea știa ceea ce înseamnă, cu adevărat, regimul președintelui sirian, un înfiorător dictator de tip nou cu care, de multe ori, s-a negociat.
Un alt lucru este însă cert: nici înarmarea oficială a rebelilor nu a ajutat. Bashar al Assad a supraviețuit, omul e crud, e un mincinos prin definiție, patologic- așa cum îl descria recent pentru CBS Colin Powell, dar nu este deloc un tâmpit. Ar folosi arme chimice împotriva propriului popor? Bineînțeles. Dar le-ar folosi știind că riscă o intervenție ce i-ar aduce sfârșitul? Iată o altă întrebare. Este panicat, se apropie de sfârșit, o intervenție i-ar fi fatală? Nu se știe. Nimeni însă nu poate spune deocamdată dacă armele chimice care este foarte posibil să se fi folosit au fost din ordinul lui direct. În Siria, în acest moment, ar fi putut să le folosească oricine. Generali ai sistemului, "rebeli", alte forțe doar pentru a chema pentru o intervenție militară. Și George Friedman notează că o altă problemă a Siriei este că așa numiții rebeli nu sunt foarte departe de Assad, ceea ce ridică alte probleme. Sunt aproape la fel de nemiloși, miile de mărturii și de imagini filmate în ambele tabere beligerante arătă cât se poate de clar asta. Se roagă și omoară în neștire. Un tânăr rebel ce defectase din trupele lui Assad îmi aduc aminte că numai și numai pentru asta trăia.
"Nici în 50 de ani nu ne vom reveni după asta", țin minte că mărturisea un sirian prins pur și simplu pe câmpul de luptă între cele două tabere. Falia incredibilă generată, complexitatea fenomenului religios, facțiunile diverse, susținerea din partea organizațiilor teroriste, din partea Iranului, situația extrem de complicată din Orientul Mijlociu, toate acestea fac din Siria un nou butoi cu pulbere din care nimeni nu știe cum se va ieși, dacă se va ieși.
Care-i planul? Ce se va întâmpla după? - sunt alte întrebări la care nimeni nu poate răspunde onest și credibil. Cu câte arme chimice mai exact s-a înarmat Assad? Se știe însă că are printre rezervele cele mai mari ale planetei. Dacă le va folosi, ce se întâmplă? Dacă vor fi lovite din greșeală? S-a mai întâmplat să se încurce hărțile între toți factorii de decizie americani. Câte țări din Orient sunt interesate, de fapt, să se implice direct în conflict? Va fi o "intervenție limitată"? E mai bună tactica aceasta decât să nu faci nimic? Categoric. Și dacă va eșua? Va fi rușinos. Va schimba asta ceva în mișcările lui Assad? Nu se știe. Îl vor slăbi? Foarte posibil. Îl vor dărâma de-a dreptul? Regimurile pot fi schimbate doar prin intervenții aeriene și avioane? Categoric, nu. Democrațiile se implementează la sol. Iar până acum, la sol, a fost eșec.
Din Afganistan de 12 ani nu s-a ieșit, totul s-a transformat într-o luptă virulentă cu talibanii și al Qaeda, din Irak s-a ieșit cu greu, zonele sunt instabile, multe decizii au fost proaste. E adevărat, a fost și altă administrație, a fost și altă tensiune generată de 11 Septembrie, dar memoriile lui George Tenet, "În mijlocul furtunii. Anii mei la CIA", un om care a condus Agenția 7 ani, sub doi președinți, în cele mai dificile momente din punctul de vedere al securității naționale, arată că războaiele pot începe din "aproape nimicul" decis de politic și, a doua zi, post conflict, pot continua cu nimicul absolut. Și cu greșeli în lanț.
Cum a "reușit" vechea administrație americană să transforme SUA și restul trupelor în Irak din forța eliberatoare în prima țintă vânată, cum s-a reușit înarmarea populației și transformarea multora în beligeranți- citiți-l pe Tenet în mărturisirile cutremurătoare, halucinante de-a dreptul pentru orice om rațional. Se numesc decizii politice profund eronate luate de oameni extrem de importanți ai lumii care nu cunosc, nu înțeleg și nu vor să accepte realitățile, nici măcar cele transmise de serviciile de informații. Pentru asta poate că a trebuit să moară și oameni, dar sunt convinsă că Dick Cheney sau Donald Rumsfeld nu-și pun astfel de întrebări. Pe Rumsfeld am avut ocazia să-l cunosc personal la ceva timp după criza din Kosovo, era încă în funcție. Un om care mi-a transmis, inexplicabil la acea vreme, un sentiment înfiorător. În cartea lui Tenet l-am regăsit. Era el.
Tenet mai spune clar că nici în Afganistan și nici în Irak nu a existat un plan de "a doua zi" și descrie cum s-a improvizat totul și cum s-a ajuns la tot ce a văzut o lume întreagă- niște state din care nu se mai putea ieși. Există acum un plan post intervenție într-un război civil ce poate aduce pe linia de plutire un stat ca Siria, într-un Orient ce dă tot mai mult în clocot? Greu de spus. Dacă există, e imposibil de crezut că nu sunt șanse mari ca totul să nu se poată împotmoli.
Administrația Obama promite că în această săptămână, mâine chiar, va declasifica documente, dovezi ce vor face justificabilă intervenția. Va arăta cum Bashar al Assad a folosit armele chimice. Sunt și aici însă mai multe fațete pentru că, din păcate, există un deja vu. Și iar mă întorc la Tenet. Vechea adminstrație a mai arătat în plină sesiune ONU, prin Powell și în fața întregii lumi armele de distrugere în masă ale Irakului, arme care nu au fost găsite după intervenție pentru că, de fapt, ele nu existau. Citiți-l pe Tenet să vedeți cum s-a simțit atunci, stând în spatele lui Powell și mult după aceea. Într-un fel, toată această uriașă problemă dar și boicotul pe care constant il aplica o parte a administrației celor de la CIA, cazul "Slam Dunk" dar și "cele 16 cuvinte" au dus la demisia lui. Drept dovadă că politicul, și la marile case, poate călca în picioare absolut orice.
Și atunci s-a încercat justificarea. S-a reușit. Cu multe eforturi și planuri complexe de comunicare. După care totul s-a prăbușit. Și acum este la fel. Pentru un război îți trebuie motive și dovezi fără tăgadă. Trebuie convinsă în primul rând populația iar cifrele, așa cum arată în aceste zile, nu sunt deloc favorabile administrației Obama. Un sondaj Reuters, dat publicității acum câteva zile, arăta că doar 9% din cei intervievați ar susține fără rezerve o intervenție în Siria iar procentul ar crește doar la 25% dacă s-ar aduce probe indubitabile. 60% se declară ferm împotrivă. Așadar, americanii nu sunt convinși deloc. Poate n-au uitat Irakul, poate istoria se răzbună în cel mai incredibil mod cu putință. Dar cam așa arată realitatea. Un război înseamnă și bani, fără trupe înseamnă alți morți, cu trupe înseamnă și mai mulți morți. Americanii nu vor să oprească un om ce-și ucide metodic poporul, folosind poate chiar arme chimice, doar din cauza unor greșeli din trecut făcute de alții pentru care mulți au murit. E limpede că opoziția evidentă a americanilor de rând reprezintă clar rezultatul a ceea ce a fost până acum.
Cu un Congres ce nu-i total de partea lui, cu un ONU de la care e foarte puțin probabil să obțină un mandat pentru intervenție, cu o Rusie ce-l susține în mod halucinant pe Assad fără rezerve și China tot împotrivă, cu un Egipt întors pe dos, cu o Turcie fragilizată, cu Iran, Israel, Arabia Saudită și o grămadă de alte necunoscute, Siria arată ca un joc de biliard pe care nu se știe cine-l va câștiga cu adevărat.
Siria nu e Libia. Asta știe toată lumea. Cert este că administrația Obama a fost până acum rezervată din punctul de vedere al intervențiilor militare. Friedman spune că acum Obama ori trebuie să meargă până la capăt, ori va părea un farsor de zile mari. "E greu de văzut cum va evita intervenția militară și îi va rămâne credibilitatea neștirbită. E la fel de greu de văzut cum va interveni militar fără vreo revoltă politică internă dacă dă greș, ceea ce de obicei se întâmplă", concluzionează Friedman.
Afirmațiile sunt aspre. Multe comentarii și analize din presa americană și britanică sunt destul de dure la adresa intervenției. Fiecare are câte un flashback. De la "impeachmentul" lui Joe Biden, din 2007, la adresa lui Bush dacă va intra, ilegal, în Iran fără aprobarea Congresului și dacă nu există o amenințare directă, până la asumarea unei noi căi legale de intervenție în alte state sau acuzații explicite, isterice că, de astă dată, Obama va lupta cot la cot în Siria, culmea paradoxului, de partea al Qaeda. Și pentru asta va plăti cu vârf și îndesat.
"Pentru președintele american "yes, we can", credibilitatea internă și internațională se bat fix cap în cap în această situație fierbinte, foarte dificil de gestionat. Greu de crezut că cineva, oricum s-ar numi el, ar putea scăpa cu amândouă intacte. Fără îndoială însă că, pentru Barack Hussein Obama al II-lea, marele pariu este ceea ce a evitat cu intenție, din multe considerente, de doi ani și jumătate. Adică ceea ce numește chiar și acum..."Siria lui Bashar al Assad".
marți, august 27, 2013
Când și grupările oculte intră, oficial, la guvernare
Din păcate, nimeni, dar nimeni din presă nu a investigat până acum temeinic atotputernica Grupare Monaco. Așadar, până acum, acte publice, dovezi indubitabile nu sunt, dar există informații din rândul partidelor, relații ce nu au fost deocamdată negate de politicieni și o anchetă în desfășurare a procurorilor privind dispariția lui Codruț Marta.
Se spune despre Grupul de la Monaco că sunt, în general, oameni care trăiesc pe altă lume, ce se raportează la cu totul alte "reguli". Sunt oameni cu tabieturi sofisticate, cu pasiuni condamnabile, unii pasionați chiar și de operații estetice, sunt oameni care pot avea oricând, orice. Și pe oricine la mână. Și nu numai atât. Legendele despre ei sunt de-a dreptul halucinante, dar ce se știe despre ei nici că le-a păsat vreodată. Ei controlează și conduc. Pentru că au bani, munți de bani, și influență enormă. Conduc prin relații personale și controlează de obicei Puterea. Sunt transpartinici, așa că nu contează foarte mult cine și cum a ajuns la această putere. Pentru că, în final, Puterea prin tot ceea ce înseamnă ea, în unele cazuri, ajunge finalmente tot la ei.
Prezența Ramonei Mănescu de ieri în Guvern a adus, vrând nevrând, din nou în prin plan Gruparea Monaco. Liderul grupării este numitul Dragoș Dobrescu, un om cu o avere estimată la 150 de milioane de euro, cu mulți bani ca toți membrii grupului, cu multe afaceri, cu multe firme, și naș al soților Mănescu. Imagini, fotografii cu acest om nu există. Se știe însă că este foarte, foarte influent. Până acum, nici Rareș Mănescu și nici soția sa, Ramona Mănescu, de ani buni de când sunt în politică nu s-au remarcat prin nimic. De când Crin Antonescu a ajuns președinte al PNL se știe atât: între soții Mănescu, Dragoș Dobrescu și Crin Antonescu există o relație foarte strânsă din multe puncte de vedere.
Cine și cât timp își petrece, de fapt, în Monaco, nici asta nu se știe cu certitudine.
Câteva lucruri sunt însă clare: Rareș Mănescu și insistențele inexplicabile la prima vedere ale lui Crin Antonescu de a-l nominaliza drept candidat USL la primăria sectorului 6 erau cât p'aci să rupă tot USL-ul la București, Rareș Mănescu a ajuns Primar, iar acum, în pană de mișcări inteligente, Crin Antonescu forțează nervii întinși ai liberalilor din teritoriu, nominalizând-o pe Ramona Mănescu la bănosul portofoliu al Transporturilor, nominalizarea nefiind recomandată de vreo experiență sau cunoștință, totul fiind decis pe principiul- e soția domnului, deci e ok, e omul grupării mele, e fidel, face cum vreau eu.
Pe mâna asta au ajuns Transporturile din România. Așadar, nimeni nu trebuie să se aștepte la nimic bun. Lucru cu care, într-un fel, ne-am obișnuit.
Tragic este că în ultimii 24 de ani, România numai de asta a avut parte. Grupări oculte și extrem de periculoase de influență au acaparat într-un fel sau altul Puterea. S-a întâmplat pe vremea PDSR ( Mitică Iliescu), s-a întâmplat și pe vremea CDR (relațiile lui Dorin Marian cu Dan Fischer), s-a întâmplat pe vremea lui Adrian Năstase cu gruparea Bittner- Petrache, s-a întâmplat pe vremea PDL, s-a întâmplat și acum, culmea, când USL are 70% în Parlament.
De ce au nevoie guvernările puterice sau slabe, oricare ar fi ele, de ei? Iată o întrebare. Răspunsul cel mai logic și cel mai aproape de adevăr este următorul: pentru ei conduc, ei le finanțează, ei le știu secretele și uneori îi șantajează, cu ei face mereu Puterea marile afaceri. De multe ori, politicienii, indiferent cu s-or numi sunt produsul trist și nefericit al acestor grupări oculte și nu invers. Asta e cel mai periculos. Iar nimeni n-a reușit să oprească asta până acum.
Un exemplu. Anul trecut, când individul Coduț Marta, mâna dreaptă a lui Sorin Blejnar a dispărut și dispărut a rămas - Corduț Marta fiind parte a grupării de la Monaco - din audierile și investigațiile pe care le-au făcut procurorii a rezultat că soția lui Marta, Andreea Marta, coordona nici mai mult nici mai puțin decât o întreagă rețea de prostituție la cel mai înalt nivel. Clienții rețelei infracționale și de prostituție ce se întindea din România, Italia, Elveția și până în Principatul Monaco erau nimeni alții decât politicienii și alți oameni cunoscuți din societate. A fost invocat chiar Rareș Mănescu, șefi de Consilii Județene ai PSD, parlamanentari PSD și PNL, oameni de afaceri cu mare notorietate, chiar manageri de televiziuni. Așadar, vorbim despre o incredibilă rețea ce îi avea drept clienți chiar pe cei pe care-i conduc. Așadar, până să intre procurorii pe fir, cine pe cine șantaja cu asta? Întrebarea este, evident, retorică.
Acum, ca și atunci, toți tac, deși investigațiile procurorilor merg mai departe. Anul trecut, Andreea Marta a fost arestată, Codruț Marta a fost dat în urmărire internațională și dispărut a rămas, iar acum Gruparea Monaco- Mănescu- Dobrescu a intrat pur și simplu pe ușa din față, cu covor roșu, la guvernare.
Ce s-a schimbat? Nimic. Totul își urmează cursul firesc din ultimele decenii. Până acum, niciunul din ei n-a ajuns în fața Justiției deși, prin muncă cinstită, nici în zece vieți un cetățean onest n-ar putea acumula averea doar unui singur membru al acestor grupări secrete.
Bittner, Petrache, Fischer a murit, Dobrescu, Dimofte, Popoviciu, Budeanu, Doicescu, Buzăianu, Schwartzenberg, Niro, Adamescu- ați auzit de ei, ați auzit vreo condamnare? Nu. Tăcere.
Acum, Codruț Marta poate a murit, poate l-au îngropat de viu sau poate l-au exilat pe altă planetă ca să nu vorbească. Cert este că un om care știa foarte multe despre ei de mai bine de un an a dispărut de pe fața pământului, lucru nemaiîntâlnit, inexplicabil.
Și poate că, odată cu asta, a venit vremea ca fiecare să plătească exact pentru tot ceea ce a făcut.
Se spune despre Grupul de la Monaco că sunt, în general, oameni care trăiesc pe altă lume, ce se raportează la cu totul alte "reguli". Sunt oameni cu tabieturi sofisticate, cu pasiuni condamnabile, unii pasionați chiar și de operații estetice, sunt oameni care pot avea oricând, orice. Și pe oricine la mână. Și nu numai atât. Legendele despre ei sunt de-a dreptul halucinante, dar ce se știe despre ei nici că le-a păsat vreodată. Ei controlează și conduc. Pentru că au bani, munți de bani, și influență enormă. Conduc prin relații personale și controlează de obicei Puterea. Sunt transpartinici, așa că nu contează foarte mult cine și cum a ajuns la această putere. Pentru că, în final, Puterea prin tot ceea ce înseamnă ea, în unele cazuri, ajunge finalmente tot la ei.
Prezența Ramonei Mănescu de ieri în Guvern a adus, vrând nevrând, din nou în prin plan Gruparea Monaco. Liderul grupării este numitul Dragoș Dobrescu, un om cu o avere estimată la 150 de milioane de euro, cu mulți bani ca toți membrii grupului, cu multe afaceri, cu multe firme, și naș al soților Mănescu. Imagini, fotografii cu acest om nu există. Se știe însă că este foarte, foarte influent. Până acum, nici Rareș Mănescu și nici soția sa, Ramona Mănescu, de ani buni de când sunt în politică nu s-au remarcat prin nimic. De când Crin Antonescu a ajuns președinte al PNL se știe atât: între soții Mănescu, Dragoș Dobrescu și Crin Antonescu există o relație foarte strânsă din multe puncte de vedere.
Cine și cât timp își petrece, de fapt, în Monaco, nici asta nu se știe cu certitudine.
Câteva lucruri sunt însă clare: Rareș Mănescu și insistențele inexplicabile la prima vedere ale lui Crin Antonescu de a-l nominaliza drept candidat USL la primăria sectorului 6 erau cât p'aci să rupă tot USL-ul la București, Rareș Mănescu a ajuns Primar, iar acum, în pană de mișcări inteligente, Crin Antonescu forțează nervii întinși ai liberalilor din teritoriu, nominalizând-o pe Ramona Mănescu la bănosul portofoliu al Transporturilor, nominalizarea nefiind recomandată de vreo experiență sau cunoștință, totul fiind decis pe principiul- e soția domnului, deci e ok, e omul grupării mele, e fidel, face cum vreau eu.
Pe mâna asta au ajuns Transporturile din România. Așadar, nimeni nu trebuie să se aștepte la nimic bun. Lucru cu care, într-un fel, ne-am obișnuit.
Tragic este că în ultimii 24 de ani, România numai de asta a avut parte. Grupări oculte și extrem de periculoase de influență au acaparat într-un fel sau altul Puterea. S-a întâmplat pe vremea PDSR ( Mitică Iliescu), s-a întâmplat și pe vremea CDR (relațiile lui Dorin Marian cu Dan Fischer), s-a întâmplat pe vremea lui Adrian Năstase cu gruparea Bittner- Petrache, s-a întâmplat pe vremea PDL, s-a întâmplat și acum, culmea, când USL are 70% în Parlament.
De ce au nevoie guvernările puterice sau slabe, oricare ar fi ele, de ei? Iată o întrebare. Răspunsul cel mai logic și cel mai aproape de adevăr este următorul: pentru ei conduc, ei le finanțează, ei le știu secretele și uneori îi șantajează, cu ei face mereu Puterea marile afaceri. De multe ori, politicienii, indiferent cu s-or numi sunt produsul trist și nefericit al acestor grupări oculte și nu invers. Asta e cel mai periculos. Iar nimeni n-a reușit să oprească asta până acum.
Un exemplu. Anul trecut, când individul Coduț Marta, mâna dreaptă a lui Sorin Blejnar a dispărut și dispărut a rămas - Corduț Marta fiind parte a grupării de la Monaco - din audierile și investigațiile pe care le-au făcut procurorii a rezultat că soția lui Marta, Andreea Marta, coordona nici mai mult nici mai puțin decât o întreagă rețea de prostituție la cel mai înalt nivel. Clienții rețelei infracționale și de prostituție ce se întindea din România, Italia, Elveția și până în Principatul Monaco erau nimeni alții decât politicienii și alți oameni cunoscuți din societate. A fost invocat chiar Rareș Mănescu, șefi de Consilii Județene ai PSD, parlamanentari PSD și PNL, oameni de afaceri cu mare notorietate, chiar manageri de televiziuni. Așadar, vorbim despre o incredibilă rețea ce îi avea drept clienți chiar pe cei pe care-i conduc. Așadar, până să intre procurorii pe fir, cine pe cine șantaja cu asta? Întrebarea este, evident, retorică.
Acum, ca și atunci, toți tac, deși investigațiile procurorilor merg mai departe. Anul trecut, Andreea Marta a fost arestată, Codruț Marta a fost dat în urmărire internațională și dispărut a rămas, iar acum Gruparea Monaco- Mănescu- Dobrescu a intrat pur și simplu pe ușa din față, cu covor roșu, la guvernare.
Ce s-a schimbat? Nimic. Totul își urmează cursul firesc din ultimele decenii. Până acum, niciunul din ei n-a ajuns în fața Justiției deși, prin muncă cinstită, nici în zece vieți un cetățean onest n-ar putea acumula averea doar unui singur membru al acestor grupări secrete.
Bittner, Petrache, Fischer a murit, Dobrescu, Dimofte, Popoviciu, Budeanu, Doicescu, Buzăianu, Schwartzenberg, Niro, Adamescu- ați auzit de ei, ați auzit vreo condamnare? Nu. Tăcere.
Acum, Codruț Marta poate a murit, poate l-au îngropat de viu sau poate l-au exilat pe altă planetă ca să nu vorbească. Cert este că un om care știa foarte multe despre ei de mai bine de un an a dispărut de pe fața pământului, lucru nemaiîntâlnit, inexplicabil.
Și poate că, odată cu asta, a venit vremea ca fiecare să plătească exact pentru tot ceea ce a făcut.
Fură infractorii, se fură și în presă
Este pentru a treia oară când observ în presa liberă și independentă materiale scrise de mine, dar asumate/semnate de alții. Ca atare, voi reacționa de acum de fiecare dată. Pentru că furtul mă deranjează în toate formele lui, indiferent de cine este săvârșit.
Pe 31 Mai 2012, pe acest blog, am făcut o descriere a ocultului grup de la Monaco. Postarea poate fi citită aici.
Ieri, Ziua News a ales să dea copy paste și să și le asume sub numele lui Ion Teleanu ( nu știu dacă numele este real) sub forma unei investigații în premieră. Jenant și absolut penibil.
Presa/ investigațiile copy paste să știți că nu vă fac ziariști!
Pe 31 Mai 2012, pe acest blog, am făcut o descriere a ocultului grup de la Monaco. Postarea poate fi citită aici.
Ieri, Ziua News a ales să dea copy paste și să și le asume sub numele lui Ion Teleanu ( nu știu dacă numele este real) sub forma unei investigații în premieră. Jenant și absolut penibil.
Presa/ investigațiile copy paste să știți că nu vă fac ziariști!
joi, august 22, 2013
"Băi, comuniștilor mici", mai ușor cu DNA pe scări!
" -Tu ce faci?
- Bani!
(...)
- Băi, ce ticăloși. De asta îți spun. Eu le gestionez în planul imaginii. Chestiunea cu banu'. Lumea-i mult mai atentă la bani "
########
"- Băi, comunistule mic!
- Banditule mic și frumos, ce faci, măi, borfașule simpatic?
(...)
- Auzi, f...-n gură să de f..., auzi, de ce nu mi-ai dat aia de parcare, nesimțitule?"
########
"În orice caz, prietenul meu, Sorin (n.r. Vîntu), vreau să spun că este un tip genial. N-ai ce să faci. Fără bani, alungat, făcut, tot...E genial. M-a sunat și i-am spus: Grăsuțule, esti minunat! Băi, îl apreciez, este briliant."
########
Când apreciezi ca "briliant" un infractor veteran al pușcăriilor ca Sorin Ovidiu Vîntu, care-ți este și bun prieten, este imposibil să fii credibil.
Nicio ființă umană care se gândește toată ziua la bani, la contracte, la afaceri, la firme, la conturi, la "gestionarea" evenimentelor din punctul de vedere "al imaginii", care recită plăci la nesfârșit dictate de alții, care pupă în fund la ordinul oricui, de multe ori, în cel mai dezgustător mod cu putință, care are o apetență nemaiîntâlnită pentru troc și negustorie, fără a-și explica propriile controversele, nu se poate prezenta ca un ziarist sau analist echilibrat.
Din fericire, în țara asta, știu destul de mulți ziariști pentru care banii nu înseamnă nimic, care nu sunt prieteni cu toți pușcăriașii de rang înalt ai țării, care și-au păstrat conștiința și coloana vertebrală intacte, slavă Domnului..
Însă când te pretinzi a fi ziarist sau analist și proferezi în neștire acuzații fără nicio bază reală la adresa unei instituții anticorupție înseamnă că ori te-a pus cineva să faci asta, ori susții frenetic poziția vreunui potențial infractor. Ambele variante nu sunt excluse. Dar atunci nu te mai poți numi ziarist sau analist.
Menirea unui ziarist nu este să susțină retorica tuturor pușcăriabililor țării, tuturor infractorilor șmecheri, să spună că politicianul corupt este mai presus de lege, că răul e preferabil binelui, că e mai bine să furi decât să fii cinstit. Asta induc unii "analiști" și pseudojurnaliști în rândul societății cu bună știință. Și asta este extrem de grav și periculos.
Ieri am auzit vreo trei sau patru intervenții din partea aceleiași persoane în spațiul public pe care indiferent ce o întrebai ducea discuția în aceeași zonă. Pentru că era pus să transmită același mesaj: DNA e de vină, Băsescu conduce DNA - retorica USL, PNL care ușor poate fi sesizată. Nu știu sigur dacă și pe cazul Cioabă răspunsul a fost tot că DNA e de vină, dar nu m-ar fi mirat absolut deloc.
Ce deranjează de fapt asemenea personaje- că DNA- singura instituție anticorupție din această țară- lucrează, face dosare, vânează infractorii?
Nu sunt o grămadă de politicieni infractori? Ba sunt.
Nu se fură în fiecare guvernare? Ba se fură de se rupe.
Atunci ce deranjează?
DNA cere urmărirea penală a lui Silaghi, DNA mai prinde o verigă a judecătoarelor șpăgare ce duce până la Curtea Supremă, DNA cere arestări în Ministerul Agriculturii, DNA instrumentează un dosar de șantaj într-un important trust de presă. Care-i problema? Se supără infractorii, se supără prietenii infractorilor?
DNA chiar trebuie să lucreze la foc continuu, nu trebuie să se oprească nicio secundă. Este instituția care trebuie să demonstreze că lupta anti-corupție nu s-a oprit în România după trocul procurorilor, este instituția care are datoria să arate că, în România, politicul nu mai poate dicta Justiției ca până în 2004. De la Parchetul General al lui Tiberiu Nițu, specializat în NUP-uri, nu cred că mai are nimeni nicio speranță, ca și de la DIICOT.
Infractori sunt în toate partidele, la toate nivelurile. Și la PSD sunt foarte mulți ( DNA trebuie să se hotărască dacă-l trimite sau nu în judecată pe Liviu Dragnea), și la PDL, și la PNL, și la PC, și la PPDD. Toți trebuie prinși. Rețelele corupte din Justiție- toate trebuie prinse. Marii afaceriști corupți- toți trebuie trimiși în pușcărie. Altfel, țara asta n-are nicio șansă.
Că România a ajuns în halul în care a ajuns de două decenii și jumătate de furt endemic, vă spun eu că nu le pasă absolut deloc nici "comuniștilor mici", nici "bandiților mici și frumoși", nici "borfașilor simpatici", nici "nesimțiților", nici "genialilor", nici "grăsuților minunați", nici "brilianților".
Uitați-vă la ei, la discuțiile de mai sus și la afacerile lor. Și vă veți da seama de ce și pentru cine urlă în neștire. Veți ști cu ce-și ocupă mintea, timpul și pentru ce-și dedică toate eforturile.
Vă veți da seama de ce spun țării mereu și mereu că infractorii sunt buni, că se poate fura cu nemiluita iar dacă vreun borfaș grăsut sau vopsit este prins pentru asta sunt de vină Băsescu și DNA.
De ce credeți că voi trăiți rău și ei nu?
- Bani!
(...)
- Băi, ce ticăloși. De asta îți spun. Eu le gestionez în planul imaginii. Chestiunea cu banu'. Lumea-i mult mai atentă la bani "
########
"- Băi, comunistule mic!
- Banditule mic și frumos, ce faci, măi, borfașule simpatic?
(...)
- Auzi, f...-n gură să de f..., auzi, de ce nu mi-ai dat aia de parcare, nesimțitule?"
########
"În orice caz, prietenul meu, Sorin (n.r. Vîntu), vreau să spun că este un tip genial. N-ai ce să faci. Fără bani, alungat, făcut, tot...E genial. M-a sunat și i-am spus: Grăsuțule, esti minunat! Băi, îl apreciez, este briliant."
########
Când apreciezi ca "briliant" un infractor veteran al pușcăriilor ca Sorin Ovidiu Vîntu, care-ți este și bun prieten, este imposibil să fii credibil.
Nicio ființă umană care se gândește toată ziua la bani, la contracte, la afaceri, la firme, la conturi, la "gestionarea" evenimentelor din punctul de vedere "al imaginii", care recită plăci la nesfârșit dictate de alții, care pupă în fund la ordinul oricui, de multe ori, în cel mai dezgustător mod cu putință, care are o apetență nemaiîntâlnită pentru troc și negustorie, fără a-și explica propriile controversele, nu se poate prezenta ca un ziarist sau analist echilibrat.
Din fericire, în țara asta, știu destul de mulți ziariști pentru care banii nu înseamnă nimic, care nu sunt prieteni cu toți pușcăriașii de rang înalt ai țării, care și-au păstrat conștiința și coloana vertebrală intacte, slavă Domnului..
Însă când te pretinzi a fi ziarist sau analist și proferezi în neștire acuzații fără nicio bază reală la adresa unei instituții anticorupție înseamnă că ori te-a pus cineva să faci asta, ori susții frenetic poziția vreunui potențial infractor. Ambele variante nu sunt excluse. Dar atunci nu te mai poți numi ziarist sau analist.
Menirea unui ziarist nu este să susțină retorica tuturor pușcăriabililor țării, tuturor infractorilor șmecheri, să spună că politicianul corupt este mai presus de lege, că răul e preferabil binelui, că e mai bine să furi decât să fii cinstit. Asta induc unii "analiști" și pseudojurnaliști în rândul societății cu bună știință. Și asta este extrem de grav și periculos.
Ieri am auzit vreo trei sau patru intervenții din partea aceleiași persoane în spațiul public pe care indiferent ce o întrebai ducea discuția în aceeași zonă. Pentru că era pus să transmită același mesaj: DNA e de vină, Băsescu conduce DNA - retorica USL, PNL care ușor poate fi sesizată. Nu știu sigur dacă și pe cazul Cioabă răspunsul a fost tot că DNA e de vină, dar nu m-ar fi mirat absolut deloc.
Ce deranjează de fapt asemenea personaje- că DNA- singura instituție anticorupție din această țară- lucrează, face dosare, vânează infractorii?
Nu sunt o grămadă de politicieni infractori? Ba sunt.
Nu se fură în fiecare guvernare? Ba se fură de se rupe.
Atunci ce deranjează?
DNA cere urmărirea penală a lui Silaghi, DNA mai prinde o verigă a judecătoarelor șpăgare ce duce până la Curtea Supremă, DNA cere arestări în Ministerul Agriculturii, DNA instrumentează un dosar de șantaj într-un important trust de presă. Care-i problema? Se supără infractorii, se supără prietenii infractorilor?
DNA chiar trebuie să lucreze la foc continuu, nu trebuie să se oprească nicio secundă. Este instituția care trebuie să demonstreze că lupta anti-corupție nu s-a oprit în România după trocul procurorilor, este instituția care are datoria să arate că, în România, politicul nu mai poate dicta Justiției ca până în 2004. De la Parchetul General al lui Tiberiu Nițu, specializat în NUP-uri, nu cred că mai are nimeni nicio speranță, ca și de la DIICOT.
Infractori sunt în toate partidele, la toate nivelurile. Și la PSD sunt foarte mulți ( DNA trebuie să se hotărască dacă-l trimite sau nu în judecată pe Liviu Dragnea), și la PDL, și la PNL, și la PC, și la PPDD. Toți trebuie prinși. Rețelele corupte din Justiție- toate trebuie prinse. Marii afaceriști corupți- toți trebuie trimiși în pușcărie. Altfel, țara asta n-are nicio șansă.
Că România a ajuns în halul în care a ajuns de două decenii și jumătate de furt endemic, vă spun eu că nu le pasă absolut deloc nici "comuniștilor mici", nici "bandiților mici și frumoși", nici "borfașilor simpatici", nici "nesimțiților", nici "genialilor", nici "grăsuților minunați", nici "brilianților".
Uitați-vă la ei, la discuțiile de mai sus și la afacerile lor. Și vă veți da seama de ce și pentru cine urlă în neștire. Veți ști cu ce-și ocupă mintea, timpul și pentru ce-și dedică toate eforturile.
Vă veți da seama de ce spun țării mereu și mereu că infractorii sunt buni, că se poate fura cu nemiluita iar dacă vreun borfaș grăsut sau vopsit este prins pentru asta sunt de vină Băsescu și DNA.
De ce credeți că voi trăiți rău și ei nu?
miercuri, august 21, 2013
Meseria de a nu-ți îndoi pixul
În 17 ani de meserie, am întâlnit mai multe categorii de jurnaliști. Jurnaliștii de teren, jurnaliștii habarniști și pseudojurnaliștii. Cheia în toată această departajare o reprezintă respectarea meseriei și conștiinței.
Pot să spun, fără pic de ezitare, că jurnaliștii de teren sunt cea mai cinstită și onestă parte a presei. Sunt oameni alergați prin zeci de locații- uneori zilnic, hăituiți, înjurați de politicieni, infractori și nu numai, uneori bătuți, scuipați, agresați, dar sunt oameni cu o precizie a informației și o viteză de lucru năucitoare. Nu e ușor să faci teren și să fii primul la concurența care există astăzi în televiziunile de știri, nu e ușor nici să stai zeci de ore într-o locație, nu e ușor să bați țara în lung și-n lat, nu e ușor să transmiți din băi de mulțime sau din fața unor instituții din care este foarte greu să afli informații certe, nu e ușor să lucrezi cu sursele. Dar ei o fac. Și știu destul de mulți care fac asta din pasiune, din respect pentru ei și pentru meseria pe care și-au ales-o. De multe ori însă tot ei sunt cei ridiculizați sau efectiv nebăgați în seamă de ceilalți. Sunt niște proști, niște "fătuci" sau "băiețași" ce ar trebui să citească doar comunicate de presă, spunea acum câțiva ani un analist politic al vremurilor noastre. Eu nu am uitat.
Oamenii aceștia însă, de multe ori obosiți de evenimentele pe care nu și le aleg, dar care se întâmplă, de multe ori specializați pe domeniile lor, pot da lecții de analiză - de departe mult mai pertinente, echilibrate și competente decât orice analist politic pe care-l vedeți la televizor. Pentru că ei, de cele mai multe ori, lucrează cu informația, se luptă cu timpul, cu viața în toate formele ei, nu cu interesul pentru politrucul x sau y. Întotdeauna acești oameni, cât timp voi practica meseria asta, vor avea parte de tot respectul meu. Ei sunt tot ceea ce ea are mai frumos.
Mai există și a doua categorie. A habarniștilor, i-am numit eu. Jurnaliștii ce nu știu, nu cunosc, nu-i interesează. Cei care lucrează ca la aprozar, cu program fix gen fabrică. În general, ei nu au întrebări, dileme, nedumeriri, nu citesc, nu se documentează, au alte preocupări mai bune în viață decât această meserie. Pe ei nu poți însă să-i comdamni. Poți să constați, cu regret, doar că și-au greșit menirea în viață. Și cam atât.
Cea mai periculoasă categorie e însă ultima- a pseudojurnaliștilor. Pentru că ei fac de râs și murdăresc toată această breaslă. De obicei, ei se prezintă ca analiști, comentatori sau, uneori, chiar moderatori. Și dacă ar putea, uneori, s-ar lipi de scaunele tuturor studiourilor de televiziune de dimineață până seara.
Unii, pe baza analizelor prin care-l spală pe politicianul x sau y, câștigă contracte importante, alții, tot grație analizelor, și-au făcut averi uriașe, câțiva sunt spăgari de profesie, alții șantajiști de meserie, unii își oferă gratis serviciile doar ca să fie băgați în seamă.
În presa de astăzi, pseudojurnaliști fără o oră de teren se implică sau susțin privatizări în numele unor oameni de afaceri, alții trăiesc de pe urma politicienilor sau afaceriștilor, alții - extrem de periculoși- susțin mereu și mereu retorica infractorilor ce le sunt prieteni, câțiva dintre ei sunt chiar parte a unor grupări infracționale. Unii au ales să facă politică din rândurile presei, alții s-au mutat până la urmă cu arme și bagaje în politică, unii s-au întors din politică și dau lecții penibile, mulți, prea mulți sunt trompete pe state de plată, alții, în mod halucinant, au trecut efectiv de la prostituția de lux, de nivel înalt sau de bordură, la analiza de tot râsul. Mie, de oamenii aceștia, îmi este pur și simplu scârbă. Cine are nevoie de ei, cine îi plătește, sunt toți fix la nivelul lor.
Un jurnalist străin, uluit de ce se întâmplă în România, mă întreba acum câteva luni de ce nu plec din România, de ce nu închid pur și simplu ușa și gata. I-am spus că pur și simplu nu pot, deși am avut ocazia. Iar atât timp voi practica meseria asta, am datoria să respect adevărul și propria-mi conștiință.
Omul, puțin descumpănit, mi-a urat succes.
Pot să spun, fără pic de ezitare, că jurnaliștii de teren sunt cea mai cinstită și onestă parte a presei. Sunt oameni alergați prin zeci de locații- uneori zilnic, hăituiți, înjurați de politicieni, infractori și nu numai, uneori bătuți, scuipați, agresați, dar sunt oameni cu o precizie a informației și o viteză de lucru năucitoare. Nu e ușor să faci teren și să fii primul la concurența care există astăzi în televiziunile de știri, nu e ușor nici să stai zeci de ore într-o locație, nu e ușor să bați țara în lung și-n lat, nu e ușor să transmiți din băi de mulțime sau din fața unor instituții din care este foarte greu să afli informații certe, nu e ușor să lucrezi cu sursele. Dar ei o fac. Și știu destul de mulți care fac asta din pasiune, din respect pentru ei și pentru meseria pe care și-au ales-o. De multe ori însă tot ei sunt cei ridiculizați sau efectiv nebăgați în seamă de ceilalți. Sunt niște proști, niște "fătuci" sau "băiețași" ce ar trebui să citească doar comunicate de presă, spunea acum câțiva ani un analist politic al vremurilor noastre. Eu nu am uitat.
Oamenii aceștia însă, de multe ori obosiți de evenimentele pe care nu și le aleg, dar care se întâmplă, de multe ori specializați pe domeniile lor, pot da lecții de analiză - de departe mult mai pertinente, echilibrate și competente decât orice analist politic pe care-l vedeți la televizor. Pentru că ei, de cele mai multe ori, lucrează cu informația, se luptă cu timpul, cu viața în toate formele ei, nu cu interesul pentru politrucul x sau y. Întotdeauna acești oameni, cât timp voi practica meseria asta, vor avea parte de tot respectul meu. Ei sunt tot ceea ce ea are mai frumos.
Mai există și a doua categorie. A habarniștilor, i-am numit eu. Jurnaliștii ce nu știu, nu cunosc, nu-i interesează. Cei care lucrează ca la aprozar, cu program fix gen fabrică. În general, ei nu au întrebări, dileme, nedumeriri, nu citesc, nu se documentează, au alte preocupări mai bune în viață decât această meserie. Pe ei nu poți însă să-i comdamni. Poți să constați, cu regret, doar că și-au greșit menirea în viață. Și cam atât.
Cea mai periculoasă categorie e însă ultima- a pseudojurnaliștilor. Pentru că ei fac de râs și murdăresc toată această breaslă. De obicei, ei se prezintă ca analiști, comentatori sau, uneori, chiar moderatori. Și dacă ar putea, uneori, s-ar lipi de scaunele tuturor studiourilor de televiziune de dimineață până seara.
Unii, pe baza analizelor prin care-l spală pe politicianul x sau y, câștigă contracte importante, alții, tot grație analizelor, și-au făcut averi uriașe, câțiva sunt spăgari de profesie, alții șantajiști de meserie, unii își oferă gratis serviciile doar ca să fie băgați în seamă.
În presa de astăzi, pseudojurnaliști fără o oră de teren se implică sau susțin privatizări în numele unor oameni de afaceri, alții trăiesc de pe urma politicienilor sau afaceriștilor, alții - extrem de periculoși- susțin mereu și mereu retorica infractorilor ce le sunt prieteni, câțiva dintre ei sunt chiar parte a unor grupări infracționale. Unii au ales să facă politică din rândurile presei, alții s-au mutat până la urmă cu arme și bagaje în politică, unii s-au întors din politică și dau lecții penibile, mulți, prea mulți sunt trompete pe state de plată, alții, în mod halucinant, au trecut efectiv de la prostituția de lux, de nivel înalt sau de bordură, la analiza de tot râsul. Mie, de oamenii aceștia, îmi este pur și simplu scârbă. Cine are nevoie de ei, cine îi plătește, sunt toți fix la nivelul lor.
Un jurnalist străin, uluit de ce se întâmplă în România, mă întreba acum câteva luni de ce nu plec din România, de ce nu închid pur și simplu ușa și gata. I-am spus că pur și simplu nu pot, deși am avut ocazia. Iar atât timp voi practica meseria asta, am datoria să respect adevărul și propria-mi conștiință.
Omul, puțin descumpănit, mi-a urat succes.
joi, august 15, 2013
Metajustiția. Corupția.
În mod absolut normal și extrem de urgent, următorii ar trebui să demisioneze:
- Sofica Dumitrașcu, judecător la Curtea Supremă de Justiție, secția Penală, membru în Colegiul de Conducere al Înaltei Curți de Casație și Justiție.
- Laura Andrei, judecător, președintele Tribunalul București, președintele Colegiului de Conducere al Tribunalului București.
- Lia Savonea, judecător, președintele Curții de Apel București, membru de drept în Colegiul de Conducere al Curții de Apel București.
AUGUST 2013. CORUPȚIE. CURTEA DE APEL BUCUREȘTI ȘI CURTEA SUPREMĂ DE JUSTIȚIE.
Referat DNA Arestare Veronica Cirstoiu.mark
- Sofica Dumitrașcu, judecător la Curtea Supremă de Justiție, secția Penală, membru în Colegiul de Conducere al Înaltei Curți de Casație și Justiție.
- Laura Andrei, judecător, președintele Tribunalul București, președintele Colegiului de Conducere al Tribunalului București.
- Lia Savonea, judecător, președintele Curții de Apel București, membru de drept în Colegiul de Conducere al Curții de Apel București.
AUGUST 2013. CORUPȚIE. CURTEA DE APEL BUCUREȘTI ȘI CURTEA SUPREMĂ DE JUSTIȚIE.
Referat DNA Arestare Veronica Cirstoiu.mark
MARTIE 2013. CORUPȚIE. TRIBUNALUL BUCUREȘTI.