Şi, de fapt, sunt 30 de ani. Asta scriu egiptenii, pe străzi şi pe zidurile din Cairo. Şi nu numai.
După Tunisia, ceva deranj şi în Iordania dar, mai ales, văzând în ultimele zile imaginile live din Egipt, mulţi se întreabă dacă este vorba doar de regimuri care, în mod paradoxal, îşi termină viaţa în acelaşi timp. Sau dacă, acum, în Ianuarie 2011, asistăm cu toţii la un Decembrie '89 al Orientului.
Profanii nu ştiu exact, pot doar să-şi dea cu presupusul. Evident, informaţiile cele mai bune le au alţii. Însă declinul lui Mubarak, după 30 de ani de putere, complică teribil lucrurile în Orient. Pentru că, mergând pe urmele predecesorului său, Sadat, Mubarak a devenit şi a rămas un dictator. Dar, la fel ca şi el, înainte de toate, înainte chiar şi de toate dorinţele şi rănile poporului său, a fost un prieten al Americii şi, implicit, al Israelului.
Cairo, Alexandria, Suez, Mansoura, Aswan. Toţi au ieşit în stradă şi au cerut ca Mubarak să plece. 1000 de răniţi, 13 morţi. Asta spune doar televiziunea de stat. Au primit gaze lacrimogene, gloanţe, Armata e pe stradă şi nu le e prietenă, regimul e corupt, sediul partidului de guvernământ e în flăcări, preşedintele are unul din cele mai puternice sisteme de securitate din Orient, Internetul a fost oprit, Vodafone-ul la fel, jurnalişti arestaţi. Batistă pe ţambal şi izolare...Iar americanii se fac că descoperă apa caldă: "poate că regimurile noastre prietene din Orient nu sunt şi cele mai democratice..."
Nu, Mubarak n-a fost un democrat, chiar dacă, în Orient, democraţia are cu totul alte valenţe. Dar regimul său şi politica din ultimii 50 de ani a ţării au servit tuturor administraţiilor de la Washington. Ca să semneze o pace ce n-a fost niciodată decât, la Camp David, pe hârtie.
După ce a primit premiul Nobel pentru pace, la trei ani, Sadat a fost asasinat. Chiar de gărzile sale. Sau, mai precis, de către Jihadul Islamic. Făcuse de râs lumea musulmană pentru că negociase cu duşmanul principal al naţiunii arabe, Israelul. Acum, după fix 30 de ani, Fraţii Musulmani au aceeaşi poziţie faţă de Mubarak. Ba chiar şi unele voci din Armată îi cer să se retragă şi să predea puterea. Dar Mubarak nu cedează. Deocamdată...
Samer Shehata, un specialist în lumea arabă şi al Şcolii de Diplomaţie de la Georgetown, punea în discuţie, în seara asta, la Aljazeera, câteva teme interesante. Una dintre ele suna aşa: De ce America n-a recunoscut câştigarea alegerilor de către Hamas în Palestina şi a recunoscut victoria, chiar şi parţială, a Fraţilor Musulmani la Cairo? Fraţii Musulmani sunt doar a doua forţă politică în Egipt, dar sunt şi organizaţia mamă a Hamasului.
Vorbim, evident, despre interese distincte în zonă. Distincte şi extrem de precise. Hamasul terorist militează pentru cauza palestiniană, în timp ce regimurile egiptene au dat mâna, spre satisfacţia americanilor, cu Israelul. Ba chiar au primit şi finanţare pentru asta. Supremaţia are şi ea costurile ei... meschine. Să tăiem banii?, întreabă un moderator american. "Noo, este prea devreme", răspunde un analist apropiat Washingtonului.
Vor schimba americanii foaia, vor considera prietene doar democraţiile autentice? Va renunţa administraţia Obama să mai susţină un regim profund contestat de popor, un regim care încalcă drepturile civile, chiar dacă acesta îi este prieten?
Mubarak, ca orice dictator, trăieşte pe altă planetă şi se agaţă de putere. A ordonat demiterea Guvernul. Deşi nimeni nu vorbeşte de premier, dar toţi ştiu cine, de fapt, îl conduce. Mâine, va pune alt guvern în loc. Nu asta vor însă oamenii.E evident...Numele lui Mubarak e pe toate buzele, zidurile şi ambianţele...
Probabil că revolta va continua. Cu ce costuri? Preşedintele Obama a ieşit imediat, a spus că a vorbit la telefon cu Mubarak după discurs şi l-a averizat să-şi ţină promisiunile. Iar guvernului egiptean i-a transmis să nu încalce drepturile democratice şi să nu răspundă cu violenţă. Şi a plecat. CNN a pus singura întrebare posibilă: îl mai susţineţi sau nu pe Mubarak? Obama a auzit, dar şi-a continuat drumul. N-a vrut să răspundă. Sau poate, de fapt, nu e pregătit încă să cedeze... furiei poporului. Sau...democraţiei.
Subiectul este unul mai mult decat amplu si este tratat excelent.
RăspundețiȘtergereCred ca America intervine in politicile altor state cand exista motive economice foarte puternice. Discurul moralist-democratic si indecizia de a mentiona propria pozitie, este un semn ca inca nu sunt puse in balanta avantajele si dezavanatjele posibilelor pozitionari viitoare.
@ merci.Da, poate că aşa e.
RăspundețiȘtergere