Egipt: o chestiune de succesiune

De fiecare dată când Mubarak a venit la Bucureşti sau am mers în Cairo sau în Alexandria, în vizite prezidenţiale, problema era aceeaşi. Şi, bineînţeles că îţi atrăgea, ca ziarist, atenţia. Se numea protecţia preşedintelui Mubarak, cu dispozitive impresionante de securitate, nemaiîntâlnite la niciun şef de stat din Orient sau american. Comparabile doar cu cele ale lui Yasser Arafat sau de la Shimon Peres. Dar parcă ale lui Mubarak erau puţin altfel.

În toamna lui 2002, alături de câţiva ziarişti l-am însoţit pe fostul preşedinte Ion Iliescu într-un turneu în Orient. Un turneu care a inclus şi Egiptul, întâlniri în Cairo cu Mubarak şi alţi oficial, dar mai ales, momentul simbolic: redeschiderea Bibliotecii din Alexandria, considerată mult timp una dintre cele şapte minuni ale lumii.

Pe drum, ţin minte că am trecut pe lângă locul unde a fost asasinat Sadat. Se construise un monument. Şi am să revin la momentul ăsta.
Când am ajuns în Alexandria, locul unde au venit atunci şefi de stat europeni şi nu numai, secretarul de stat american, şeici, feţe regale de pe tot mapamondul, am intrat, efectiv, într-un oraş aflat sub asediu. Portul închis, zi liberă pentru toată lumea, şcolile
închise, unii locuitori fuseseră evacuaţi din oraş, locuinţele egiptenilor erau goale. Panterele Negre stăteau aliniate, la un metru, pe toate trotuarele Alexandriei. Nu se circula, decât cu pass. Era un moment special pentru preşedintele Mubarak şi pentru prima doamnă, Suzanne. Şi nu trebuia să fie nimic în neregulă.

Numai că noi, o mână de ziarişti curioşi, am decis pe loc să intrăm în bibliotecă. Nu puteam transmite nimic, pentru că doar televiziunea de stat egipteană transmitea evenimentul. Avea exclusivitate. Aşa că am intrat doar cum au dorit egiptenii: fără telefoane, fără camere, fără reportofoane, fără rucsacuri. Doar cu mâinile goale şi evident, cu legitimaţiile de presă şi passurile de la securitate, inutile după ce am trecut de intrare.

Cu o oră înainte de începerea evenimentului, biblioteca se închidea pentru toţi, mai puţin pentru oficiali, evident. Aşa că exact când am intrat am dat peste copiii egipteni care se pregăteau de defilare. Se grăbeau pentru că şi pentru ei urma evacuarea. Noi am mers mai departe, fără niciun însoţitor. Iar după o oră aproape, neştiind exact pe unde să o luăm, am ajuns, din greşeală, în sala cu toţi şefii de stat. Ei urmăreau spectacolul, iar noi eram la balcon. Singurii.

Bineînţeles că securitatea egipteană a făcut o adevărată criză de nervi. Nimeni nu se putea înţelege cu ei . În nicio limbă. Am vrut să ieşim, nu ne-au lăsat. Am vrut să stăm, nu ne-au lăsat. Am vrut să-i facem semn lui Geoană, era cel mai aproape de noi...au scos armele. Şi aşa, mai bine de o oră, a trebuit să stăm cu toţii, în balcon, pe burtă sau pe vine. Nu aveam voie să vorbim, să scoatem un sunet...Nu aveam voie să mergem nici la toaletă. Unei colege i s-a făcut rău...şi a fugit spre toaletă. Securitatea a intrat după ea şi a scos-o de acolo, tot sub ameninţarea armei.

Norocul nostru s-a numit o pauză de spectacol. Şi atunci am fost evacuaţi cu toţii din încăpere. Am reuşit să vedem şi biblioteca, spectaculoasă de altfel. Devenită de atunci biblioteca regală din Alexandria. Până s-au pus la punct pe unde să ne scoată, 5 minute am avut voie să stăm pe nişte scaune.
Lifturi în sus, în jos, culoare nesfârşite am străbătut. Transmisiile live ale unor colegi care lucrau în televiziune fuseseră, oricum, ratate. Un coleg din grupul nostru a transmis, prin telefon, în direct, că securitatea egipteană a sechestrat practic grupul jurnaliştilor români. În minunea lumii: ditamai biblioteca din Alexandria.
Mai târziu, au urmat telefoanele. Ministerul de externe, ambasadorul, explicaţii..Dar pe moment, numai vorbe bune în română pentru securitatea lui Mubarak puteau fi auzite pe holurile bibliotecii. La ieşire, când fericiţi am văzut cu toţii lumina zilei, unul din ofiţerii de securitate care ne însoţea, ne-a spus pe limba noastră :”Nu mai bombăniţi, de la Sadat încoace, aşa e la noi”. Şi ne-a mai spus că făcuse universitatea în România.

De atunci, am mai fost de câteva ori în Egipt şi, dacă îţi îndrepţi atenţia spre regimul Hosni Mubarak, îţi dai seama că băiatul acela avea mare dreptate. Asasinarea lui Sadat, moment la care puţini ştiu că a luat parte şi vicepreşedintele de atunci, Hosni Mubarak, a declanşat în actualul preşedinte o adevărată paranoia. Din cauza acestui moment dar şi din cauza celor şase tentative de asasinat eşuate, poate putem vorbi de o paranoia justificată...

Pe 6 octombrie 1981, în timpul paradei anuale, Anwar el Sadat a fost asasinat. Trei grenade, 37 de gloanţe - dintre care unul a fost fatal, l-au ucis pe preşedintele egiptean. Un lider care, iniţial, a fost văzut ca un adevărat erou al egiptenilor şi al lumii arabe. Dar care a sfârşit fără sprijin popular, asasinat de fundamentalişti. 11 personalităţi au murit atunci, printre care şi el- preşedintele, iar alţi 38 au fost răniţi, printre care şi Hosni Mubarak, vicepreşedintele care după opt zile a preluat puterea la Cairo şi a devenit al patrulea preşedinte al Egiptului.

Şi de atunci, de 30 de ani, Mubarak şi prima sa puternică doamnă s-au confruntat constant cu aceeaşi problemă. Problema de succesiune.
O dovedesc schimbările constituţionale dar şi desele depeşe americane care se învârt toate în jurul aceluiaşi subiect: cine îi va urma prietenului lor Mubarak la putere.

Astăzi, după 30 de ani, Mubarak l-a numit vicepreşedinte pe Omar Soliman, şeful Securităţii egiptene şi consilierul său cel mai de încredere. Mutarea evident că n-a mai mirat pe nimeni, dar poate că a mai clarificat puţin situaţia. Mubarak îşi doreşte în continuare Armata şi sprijinul internaţional lângă el, nu vrea să plece şi doreşte să lase impresia că fiul său cel mic, Gamal, nu îi va urma. Oamenii sunt însă furioşi. Şi sunt pe toate străzile. Iar ei ştiu adevărul şi dublul discurs. Nu cred că Mubarak va putea păcăli pe nimeni...

Aşadar, o problemă de succesiune, pentru că profilul public al lui Gamal Mubarak, fiul prezidenţial şi the rising star al partidului de guvernământ(NDP) a crescut mult în ultima vreme. O apariţie la sfârşitul lui martie 2010, la un talk show, a întărit speculaţiile că-i va urma tatălui său la putere. Dar ideea este profund nepopulară în stradă- fapt, de altfel, recunoscut şi de comentatorii independenţi din Cairo.

„Nu am nici intenţia şi nici ambiţia să candidez la Preşedinţie. Orice spune partidul nu contează. Nu urmăresc niciun post executiv”, a declarat Gamal, în interviul televizat. Cu toate astea, nu poate trece neobservat faptul că îşi creează un profil puternic în interiorul partidului de guvernământ, NDP, şi, mai mult, pune la cale o schimbare de legislaţie.
Gamal a negat mereu că ar avea ambiţii prezidenţiale, dar mulţi spun că faptele lui cântăresc mai mult decât vorbele. Elita din Cairo vede succesiunea lui ca fiind însă una benefică. Pentru că ar continua astfel status quo-ul care serveşte interesele lor politice şi de afaceri, şi nu poporului.

În Cairo se spune că Suzanne Mubarak, soţia preşedintelui, este, de fapt, cea mai mare susţinătoare a fiului său pentru a prelua puterea. Şansele lui Gamal sunt întărite de faptul că nu există alţi competitori redutabili pentru a prelua puterea. Iar succesiunea puterii în Egipt este cel mai important subiect pe buzele egiptenilor. Şi nu de ieri, de azi, ci din 2009 încoace...

Anul trecut, în martie, Mubarak a fost operat în Germania. O operaţie de vezică biliară. În 2003, a leşinat în timpul unui discurs iar, în 2004, s-a operat tot în Germania, la spate. Practic, de opt ani, starea lui de sănătate a început să se deterioreze progresiv. În ciuda primei doamne care, în repetate rânduri, a ţinut să nege problemele.

În diverse întâlniri, în 2004, atunci când se afla la recuperare, Hosni Mubarak a început să-l descrie pe fiul său Gamal: „Când era elev, dacă îi dădeam un caiet pe care trasasem o linie care nu era dreaptă, mi-ar fi aruncat-o în faţă şi mi-ar fi cerut alt caiet. Este un idealist, dar şi un tip foarte punctual. Dacă luaţi prânzul cu el la 2.00, înseamnă că e 2.00. Poţi să-ţi întorci ceasul după Gamal ”. Aşa şi-a descris Mubarak fiul cel mic, prezidenţiabilul.
Într-o altă întâlnire, care se petrecea la golf, în Sharm El Sheikh, Hosni Mubarak, în diferite ocazii, a arătat că are probleme cu auzul, dar şi cu memoria. Într-o discuţie cu un oficial israelian, i-a spus acestuia că Gamal are 41 de ani. Gamal avea pe atunci 44, potrivit datelor publice şi certificatului său de naştere. Probleme de sănătate care, din nou, au aprins subiectul succesiunii...

Spre dosebire de predecesorii săi, Mubarak nu şi-a numit niciodată un vicepreşedinte. Până astăzi. Speculaţiile că Mubarak l-ar pregăti pe Gamal să devină preşedinte ar început în 2002, când Gamal şi-a asumat un rol de conducere în partidul de guvernământ, NDP, la doar doi ani după ce Bashar al Assad a venit la putere după tatăl său, în Siria.

Atât Gamal cât şi tatăl său, Hosni, au negat în repetate rânduri că ar exista un plan pentru succesiunea la putere. Numai că în vara lui 2004, dar şi la sfârşitul lui 2005, preşedintele Hosni Mubarak şi-a concediat cabinetul şi a înlocuit vechea gardă cu personaje tinere, tehnocraţi ambiţioşi, care au legături directe sau indirecte cu Gamal.
La începutul lui 2006, Gamal a promovat în partidul de guvernământ ajungând secretar general adjunct al NDP. Mai mult, aliaţii săi din partid au promovat odată cu el, lâsând loc aceloraşi speculaţii.
Căsătoria lui Gamal, în februarie anul trecut, cu Khadiga el Gamal, de doar 24 de ani, a fost văzută tot ca un pas spre preşedinţie. Într-o societate ca cea egipteană, în care bărbaţii de obicei se însoară înainte de a împlini 30 de ani, burlăcia lui Gamal s-a extins până la 40.

După ce şi-a înlăturat toţi adversarii din partid, se ştie că Gamal nu prea are contracandidaţi la preşedinţie. O singură figură l-ar putea concura. Şi acesta este şeful serviciilor speciale ale lui Hosni Mubarak- Omar Soliman- omul cu rolul cel mai important în politicile de securitate ale ţării şi persoana în care are cea mai mare încredere actualul preşedinte. Omul a devenit astăzi vicepreşedinte, dar
Soliman a fost văzut foarte des ca un potenţial numărul doi, pe locul rămas demult vacant, dar şi după vizitele cu ecouri pozitive pe care le-a avut după ce a mers în Israel şi în teritoriile palestiniene.

Mulţi cred că şeful Securităţii egiptene, din cauza backgroundului militar, ar fi o perfectă personalitate pentru tranziţia puterii. Soliman neagă ambiţiile în ceea ce priveşte candidatura, dar interesele lui şi dedicaţia sunt evidente. Loialitatea lui pentru Mubarak este extrem de solidă. Iar la cei 75 de ani, poate fi atractiv apparatusului şi publicului larg, ca o personalitate ce nu prea are ambiţii politice care să se întindă pe câteva decade.

O întrebare care se tot pune este dacă îl va înfrunta vreodată pe Gamal, în cazul în care Mubarak piere. Mulţi oameni informaţi de la Cairo spun că Soliman detestă ideea ca Gamal să devină preşedinte. Şi ar fi fost rănit profund de Mubarak care, acum câţiva ani i-a promis funcţia de vicepreşedinte, funcţie pe care abia în aceste momente tensionate i-a oferit-o până la urmă.

Un alt posibil prezidenţiabil, este secretarul general al Ligii Arabe- Amre Moussa, un personaj charismatic, cu popularitate şi o imagine extrem de favorabilă în media arabă. El are credibilitatea maselor pentru cauza musulmană. Cu toate astea, Moussa nu şi-a exprimat niciodată şi nici nu şi-a dorit succesiunea prezidenţială.Ca membru al NDP, pe fondul unei crize politice la Cairo, nu poate fi exclus ca Moussa să fie propus pentru a deveni preşedinte.

Fiul cel mare al lui Hosni Mubarak, Alaa, binecunoscut pentru interesele lui de business, nu a avut niciodată înclinaţii pentru politică. Însă în privinţa lui Gamal, Hosni Mubarak, în ciuda negaţiilor date că-i va succede la putere, este bănuit că are mereu un dublu discurs. Pentru că l-a ajutat pe fiul său cel mic să crească în partid, să-şi îndepărteze adversarii.

Spre deosebire de preşedinte, prima doamnă, Suzanne, este deseori fotografiată la momente publice cu Gamal, el mergând mereu la evenimente sociale. Puterea şi influenţa primei doamne mulţi spun că este cheia dezvoltării lui Gamal. Surse mai spun că, de fapt, prima doamnă, a cerut ca 30 de ani postul de vicepreşedinte să fie mereu liber. Asta gândindu-ne la momentul asasinării lui Sadat şi, evident, la modul cum Mubarak a ajuns preşedinte.

O problemă însă care l-ar împiedica pe Gamal să vină la Putere ar fi chiar Armata egipteană. Fiecare dintre ultimii trei preşedinţi, din 1952, de când republica a fost decretată, a venit din rândurile ei. Mubarak însuşi a fost şeful forţelor aeriene egiptene. Iar în mod tradiţional, Armata a fost mereu ultimul şi cel mai puternic garant al puterii unui preşedinte. Dar Gamal nici măcar nu este ofiţer al ei. Şi nu este clar nici dacă şi-a terminat vreodată stagiul complet în Armată.
Egiptenii au avut întotdeauna un mare respect pentru capii forţelor militare şi ,tocmai de aceea, problemele lui Gamal cu Armata ar putea fi un obstacol. Mai mult, oamenii spun aşa: „ Noi nu suntem nici Siria, nici Arabia Saudită”. Şi se referă evident la transferul ereditar al puterii şi la succesiunea pe calea sângelui albastru.
Această problemă, întăreşte ideea ca Soliman, şeful serviciilor de securitate, să fie viitorul preşedinte. Iar o altă posibilitate este ca un alt militar de carieră, necunoscut încă, ar putea deveni un candidat redutabil la preşedinţie. Ministrul Apărării Tantawi este bineştiut că nu are niciun fel de ambiţii politice. Iar niciun alt senior militar nu a arătat până acum că are astfel de ambiţii.

Însă ascensiunea lui Gamal Mubarak în rândul partidului de guvernământ, NDP, tentativele lui de a poza ca „prieten al poporului”, ca un campion naţional al reformei şi al unei „noi gândiri”, întăreşte ideea că ambiţiile lui politice sunt reale. În ciuda protestelor publice, calea lui spre putere rămâne deschisă. Iar aliaţii săi, ca miniştrii Economiei şi Reformei, îi construiesc influenţa în cercul oamenilor de afaceri cu influenţă mare la Cairo.

Pe scurt, succesiunea prezidenţială este, la Cairo, privită ca un elefant într-o cameră cu bibelouri. În ciuda bârfelor şi zvonurile, nimeni nu ştie cu certitudine cum se va petrece şi, mai ales, cine va deveni primul lider al ţării. Mubarak însuşi pare să aibă încredere doar în Allah şi în interţia pe care securitatea militară şi civilă i-o conferă pentru ca tranziţia să se petreacă aşa cum trebuie. Oricum, cine va fi, se spune că va fi mult mai slab decât Mubarak. Iar cine va veni, va avea ca prioritate construcţia şi obţinerea suportului popular. Tocmai de aceea se aşteaptă ca viitorul preşedinte să aibă, mai degrabă, o politică anti-americană în zonă, ca să-şi demonstreze astfel valenţele naţionaliste.

Preşedintele Muhammad Hosni Sayyid Mubarak, cel care şi-a început al şaselea mandat în septembrie 2005, are acum 83 de ani. Iar noile alegeri prezidenţiale ar trebui să se ţină chiar în acest an, în 2011. Pe timp ce îşi termină mandatul, era de presupus că este posibil să apară alţi competitori sau chiar Mubarak să aleagă să candideze, din nou, la Preşedinţie. În noiembrie 2006, tot el a spus că doreşte să rămână preşedinte atât timp cât „ inima îi bate şi respiră”. Adică va pleca de la putere doar cu picioarele înainte...

Sub spectrul succesiunii prezidenţiale, Fraţii Musulmani este foarte improbabil să aibă un candidat cu şanse pentru alegerile din fruntea ţării. Organizaţia nu pare să aibă o aripă militară extrem de bine organizată şi atât de puternică astfel încât să ajungă la putere cu forţa. Cu toate simpatiile islamiste şi cu toate că posibilitatea nu poate fi exclusă de tot, Fraţii Musulmani nu au fost văzuţi mult timp ca un mare pericol pentru preşedinţie.
Analiştii egipteni spun însă că abordarea grupului este alta: răbdare şi sprijin masiv popular, aşteptând ziua când vor veni la putere prin alegerile în care ei să învingă. Sau tot prin sprijin popular să forţeze, asta în cazul în care Gamal vine la Putere...Speculând acum momentul, Fraţii Mulsulmani susţin cât pot ieşirile în stradă ale oamenilor în tot Egiptul, cer Guvern de tranziţie din care să facă parte toate facţiunile politice, cer îndepărtarea lui Mubarak şi preluarea puterii de către preşedintele Curţii Supreme.

Pe de altă parte, de când s-a întors în Cairo, El Baradei, fostul IAEA Chairman, şi laureat al Nobelului pentru Pace, este văzut în ultimul timp tot mai des ca un independent şi o alternativă viabilă la regimul corupt şi la opoziţie. Lipsa lui de experienţă politică a liniştit până acum partidul de guvernământ, dar profilul său dă speranţe elitei egiptene, care, pe de altă parte, este extrem de îngrijorată de popularitatea crescândă a Fraţilor Musulmani în rândul oamenilor simpli.
Stilul european al lui El Baradei şi răspunsurile lui clare şi concise au făcut să aibă o media extrem de favorabilă, fiind personalitatea egipteană cu cei mai mulţi fani chiar şi pe Facebook.
Chiar dacă nu s-a înregimentat până acum, El Baradei a avut mereu contacte importante cu politicienii de la Cairo, prima fiind cu prietentul său bun, Amre Moussa, secretarul general al Ligii Arabe.
Discuţiile pe care le-a avut, toate s-au axat pe „viitorul Egiptului”. El Baradei n-a vrut să comenteze atunci întâlnirea, dar Amre Moussa a pus că toţi egiptenii îşi doresc o schimbare. Şi că e dreptul lor să vrea asta.
Într-un interviu de trei ore, El Baradei a reiterat că nu intenţionează să candideze la prezidenţialele din 2011, dar a spus că va candida împotriva lui Mubarak dacă schimbările constituţionale sunt urgente şi candidatura va fi în interesul Egiptului.
El Baradei doreşte reforme constituţionale. În special vrea schimbarea articolului 76care stabileşte selecţia prezidenţială şi care, şi pentru el, semnifică venirea la putere a lui Gamal. El Baradei mai vrea şi termene clare ale mandatelor prezidenţiale.
Într-o altă emisiune, el a criticat alegerile din 2005, impunerea “teoriei conspiraţiei”, leadershipul corupt şi climatul de frică care a fost impus de serviciile de securitate. Asta în condiţiile în care şomajul e o mare problemă în Egipt, ca de altfel şi sărăcia.
Unii membri ai partidului de guvernământ cred însă că absenţa lungă a lui El Baradei din ţară nu înseamnă că nu înţelege Egiptul, dar poporul nu-l cunoaşte atât de bine ca să îl şi voteze.

După ce a venit la Cairo să susţină protestele, ieri, despre El Baradei s-a zvonit că ar fi fost arestat la ieşirea dintr-o moschee. Azi, într-un interviu la Al Jazeera a transmis un mesaj tuturor: „ Obama are de ales între egipteni şi Mubarak. Sunt pregătit să preiau puterea, să-mi folosesc contactele, să fiu un agent al schimbării, dacă egiptenii vor vrea asta. Ne trebuie un nou start, ne trebuie un nou Egipt. Mubarak trebuie, în sfârşit, să plece!”



UPDATE. Analiza Startfor aici. Şi analiza Mediafax, mai jos...

CAIRO (MEDIAFAX) - Preşedintele egiptean Hosni Mubarak joacă totul pe cartea riscantă a susţinerii armatei în faţa unei situaţii din ce în ce mai critice, mulţimea cerând fără încetare plecarea sa, iar Washigntonul făcând apel la o "tranziţie paşnică", apreciază specialiştii, citaţi de AFP.
Numindu-l, sâmbătă, pe directorul serviciilor secrete în funcţia de vicepreşedinte şi pe un alt general în postul de premier, şeful statului egiptean se orientează către militari, pentru a conferi o imagine de fermitate regimului său.
Dar în pofida acestor nominalizări şi a apelului la armată pentru a restabili ordinea, revolta, soldată cu cel puţin 125 de morţi în Egipt în mai puţin de o săptămână, a continuat duminică.
Secretarul american de Stat Hillary Clinton a cerut o "tranziţie paşnică", apreciind că Mubarak nu a depus încă eforturile necesare pentru democratizare.
Preşedintele american Barack Obama şi-a reafirmat dorinţa de a vedea o "tranziţie paşnică spre un Guvern care să răspundă aspiraţiilor" egiptenilor.
Opozantul Mohamed ElBaradei, desemnat de opoziţie, între care Fraţii Musulmani, să negocieze cu regimul, a considerat că Statele Unite îşi "pierd credibilitatea" făcând apel la democratizare dar continuând să susţină "un dictator", şi i-a cerut Washigntonului să renunţe la aliatul său.
În acelaşi timp, Mubarak a vizitat în cursul zilei centrul operaţional al forţelor armate, pentru a urmări evoluţia situaţiei privind securitatea, potrivit televiziunii naţionale.
În opinia lui Amr el-Shobaki, de la centrul al-Ahram pentru studii politice, nominalizarea la vicepreşedinţie a generalului Omar Suleiman şi la conducerea Guvernului a ministrului Aviaţiei civile, generalul Ahmad Shafic, nu vor reuşi să calmeze furia populaţiei.
"Nu persoanele lui Suleiman şi Shafic ridică probleme, ci modul în care au fost numiţi aceştia. Poporul nu a fost consultat, Mubarak a făcut acest lucru în vechiul mod", apreciază el.
Or, "asistăm la o revenire a poporului egiptean. Trebuie să vorbim despre reforme, trebuie să ne adresăm tinerilor care au plătit un preţ foarte greu" în revoltă, subliniază el.
În spatele afişării unei securităţi puternice, aceste nominalizări ar putea să arate o fragilitate a lui Mubarak, care a refuzat permanent să numească un vicepreşedinte care l-ar fi putut pune în umbră.
"Mubarak este în prezent în impas. Singurii pe care mai poate conta sunt militarii", apreciază Rabab al-Mahdi, politolog la Universitatea americană din Cairo.
Nominalizarea celor doi generali vizează reînnoirea angajamentului de loialitate al armatei, potrivit ei, şi lecţiile învăţate din Tunisia, unde armata l-a abandonat pe preşedintele Zine El Abidine Ben Ali. Dar pariul nu este unul câştigat dinainte.
Chiar dacă Suleiman este foarte apropiat de Mubarak, el este de multă vreme considerat un posibil pretendent la preşedinţie.
O telegramă diplomatică americană, dezvăluită de WikiLeaks, îl considera încă din 2007 pe Suleiman o posibilă "personalitate de tranziţie".
Shafic este, la rândul său, apreciat în unele medii ale opoziţiei, şi este considerat şi el un "prezidenţiabil".
Unele semne arată conflicte profunde în cadrul regimului.
Televiziunea a anunţat astfel demisia din Partidul Naţional Democrat (PND, aflat la putere) a magnatului din domeniul siderurgiei Ahmad Ezz, eminenţa gri a lui Gamal Mubarak, ambiţiosul fiu al preşedintelui egiptean şi potenţialul succesor al acestuia.
Presa guvernamentală s-a dezlănţuit duminică împotriva acestui om de afaceri considerat în urmă cu câteva zile de neatins, pe care cotidianul Al-Akhbar îl acuză de "sabotaj".

Iuliana Enache, iulia.enache@mediafax.ro

"Un sfert de secol e destul"

Şi, de fapt, sunt 30 de ani. Asta scriu egiptenii, pe străzi şi pe zidurile din Cairo. Şi nu numai.

După Tunisia, ceva deranj şi în Iordania dar, mai ales, văzând în ultimele zile imaginile live din Egipt, mulţi se întreabă dacă este vorba doar de regimuri care, în mod paradoxal, îşi termină viaţa în acelaşi timp. Sau dacă, acum, în Ianuarie 2011, asistăm cu toţii la un Decembrie '89 al Orientului.

Profanii nu ştiu exact, pot doar să-şi dea cu presupusul. Evident, informaţiile cele mai bune le au alţii. Însă declinul lui Mubarak, după 30 de ani de putere, complică teribil lucrurile în Orient. Pentru că, mergând pe urmele predecesorului său, Sadat, Mubarak a devenit şi a rămas un dictator. Dar, la fel ca şi el, înainte de toate, înainte chiar şi de toate dorinţele şi rănile poporului său, a fost un prieten al Americii şi, implicit, al Israelului.

Cairo, Alexandria, Suez, Mansoura, Aswan. Toţi au ieşit în stradă şi au cerut ca Mubarak să plece. 1000 de răniţi, 13 morţi. Asta spune doar televiziunea de stat. Au primit gaze lacrimogene, gloanţe, Armata e pe stradă şi nu le e prietenă, regimul e corupt, sediul partidului de guvernământ e în flăcări, preşedintele are unul din cele mai puternice sisteme de securitate din Orient, Internetul a fost oprit, Vodafone-ul la fel, jurnalişti arestaţi. Batistă pe ţambal şi izolare...Iar americanii se fac că descoperă apa caldă: "poate că regimurile noastre prietene din Orient nu sunt şi cele mai democratice..."

Nu, Mubarak n-a fost un democrat, chiar dacă, în Orient, democraţia are cu totul alte valenţe. Dar regimul său şi politica din ultimii 50 de ani a ţării au servit tuturor administraţiilor de la Washington. Ca să semneze o pace ce n-a fost niciodată decât, la Camp David, pe hârtie.

După ce a primit premiul Nobel pentru pace, la trei ani, Sadat a fost asasinat. Chiar de gărzile sale. Sau, mai precis, de către Jihadul Islamic. Făcuse de râs lumea musulmană pentru că negociase cu duşmanul principal al naţiunii arabe, Israelul. Acum, după fix 30 de ani, Fraţii Musulmani au aceeaşi poziţie faţă de Mubarak. Ba chiar şi unele voci din Armată îi cer să se retragă şi să predea puterea. Dar Mubarak nu cedează. Deocamdată...

Samer Shehata, un specialist în lumea arabă şi al Şcolii de Diplomaţie de la Georgetown, punea în discuţie, în seara asta, la Aljazeera, câteva teme interesante. Una dintre ele suna aşa: De ce America n-a recunoscut câştigarea alegerilor de către Hamas în Palestina şi a recunoscut victoria, chiar şi parţială, a Fraţilor Musulmani la Cairo? Fraţii Musulmani sunt doar a doua forţă politică în Egipt, dar sunt şi organizaţia mamă a Hamasului.

Vorbim, evident, despre interese distincte în zonă. Distincte şi extrem de precise. Hamasul terorist militează pentru cauza palestiniană, în timp ce regimurile egiptene au dat mâna, spre satisfacţia americanilor, cu Israelul. Ba chiar au primit şi finanţare pentru asta. Supremaţia are şi ea costurile ei... meschine. Să tăiem banii?, întreabă un moderator american. "Noo, este prea devreme", răspunde un analist apropiat Washingtonului.

Vor schimba americanii foaia, vor considera prietene doar democraţiile autentice? Va renunţa administraţia Obama să mai susţină un regim profund contestat de popor, un regim care încalcă drepturile civile, chiar dacă acesta îi este prieten?
Mubarak, ca orice dictator, trăieşte pe altă planetă şi se agaţă de putere. A ordonat demiterea Guvernul. Deşi nimeni nu vorbeşte de premier, dar toţi ştiu cine, de fapt, îl conduce. Mâine, va pune alt guvern în loc. Nu asta vor însă oamenii.E evident...Numele lui Mubarak e pe toate buzele, zidurile şi ambianţele...

Probabil că revolta va continua. Cu ce costuri? Preşedintele Obama a ieşit imediat, a spus că a vorbit la telefon cu Mubarak după discurs şi l-a averizat să-şi ţină promisiunile. Iar guvernului egiptean i-a transmis să nu încalce drepturile democratice şi să nu răspundă cu violenţă. Şi a plecat. CNN a pus singura întrebare posibilă: îl mai susţineţi sau nu pe Mubarak? Obama a auzit, dar şi-a continuat drumul. N-a vrut să răspundă. Sau poate, de fapt, nu e pregătit încă să cedeze... furiei poporului. Sau...democraţiei.

Circulaţi, vă rog!

E seară. Noapte aproape. Stau în faţa Antenei, fumez şi aştept taxiul. Îl văd. Politicianul X se îndreaptă spre intrare. Ne ştim de vreo 12 ani, de când nu era politician. Zâmbeşte. Nu ne-am văzut de foarte mult timp. N-am chef. „Ce faci?” „Bine. Aştept taxiul” „ Dumneavoastră?” Aşa sunt eu politicoasă. Uneori.“Păi, pe aici. Vreau să vorbesc de Y, îi sunt dator”. Un eveniment public important era în plină desfăşurare. În fine, relaţia lui cu Y era de notorietate. Nici nu mă interesa foarte tare. Pleacă. Eu rămân pe pavajul din beton din faţa Antenei. Şi când să intre în post, se opreşte. Şi strigă: „Auzi, Sorino, te ştiu de mai bine de 10 ani şi tu tot săracă ai rămas? Nu ţi-ai luat şi tu o maşină? Tot cu taxiul pleci?!” „Da”, îi răspund. N-am chef de explicaţii. Şi nici de vorbă. Râde şi se duce. N-a spus-o nici foarte în glumă, nici foarte în serios. Pentru că, repet. Îl ştiu.

Problema e următoarea. Nu-mi plac maşinile. Nu vreau, nu îmi doresc, nu mi-am propus, n-am chef. Sunt utile, chiar foarte utile, dar nu sunt scopul meu în viaţă. Iar dacă am nevoie, iau un taxi. Pe scurt, maşinile le iubesc doar dacă sunt ale altcuiva.
De ce? Păi, e simplu. La mine în cartier, nu există locuri de parcare. Există însă maşini care stau claie peste grămadă. Şi cam atât. O oră sau mai bine ar putea dura parcarea. Îmi pare rău, dar seara târziu eu n-am timp şi nici nervi pentru aşa ceva.
Doi. Imbecilii din trafic. Şi majoritatea doamnelor. Îmi pare rău, dar este o realitate. Bine, am văzut şi multe care se descurcă. Dar mocăitele sunt parcă la orice pas.
Şi trei. N-am timp şi nici răbdare să am grijă de o maşină. Să stau iarna să îngheţ pe lângă ea până se dezgheaţă, vara să o spăl de 7 ori pe zi şi seara să plouă...şi s-o mai duc şi în service. Deci, no, no way!

Taximetriştii au fost şi sunt pentru mine o specie aparte. Uneori îi ador, alteori îi urăsc de moarte. Îi urăsc şi mă scot din sărite doar ăia care nu ştiu unde e Şoseaua Bucureşti-Ploieşti. Şi mă pun să-i ghidez.
Mi s-a întâmplat de câteva ori. Culmea e că vorbeam şi la telefon şi totul era întrerupt de „stânga”, „dreapta”, „înainte”....Dar dacă nu ştii unde Băneasa, nici DN1, nici Şoseaua Bucureşti-Ploieşti, atunci stai acasă. Meseria trebuie s-o cunoşti, chiar dacă nu eşti taximetrist de vocaţie. Sau măcar să ştii unde e Piaţa Romană înainte să iei clienţi, ca să nu-i ocoleşti jumătate de capitală. Bine, astea au fost excepţiile. Majoritatea cam ştie cum stă treaba cu străzile importante. Taximetriştii sunt cel mai bun barometru în alegerile din România. Sunt vorbăreţi, au păreri foarte bine conturate, au argumente, nu sunt toţi proşti şi fac mereu legătura dintre stradă, problemele zilnice şi politicianul – candidat. E o întreagă distracţie. Te binedispui numai dacă-i asculţi. Iar la unele lucruri realizezi că tu nici măcar nu te-ai gândit.

Buuun. Revin la politicianul X de la intrare. În seara cu maşina, mi-a venit o idee. Am pritocit-o ceva vreme. Şi, de o săptămână, am pus-o în practică. Aşa că , dragă X, am mai renunţat la taxi. Nu de tot. Pentru că, uneori, mă grăbesc foarte tare. Dar am decis să merg şi cu autobuzul. E şi mult mai relaxant.
La câţi bani am dat eu pe taxiuri, cred că aş fi putut să-mi cumpăr sau chiar să-mi construiesc o parcare. Dar nu vreau deloc maşină, ce să-i faci?!
Cu autobuzul e bine în schimb. Ascult muzică, observ oameni şi mă feresc de şuţi. Singura problemă e că îl schimb în Dorobanţi. Şi asta chiar e o problemă. Pentru că nu-mi plac şmecherii. Şi nici fiţele lor. Deloc.

În seara asta, de exemplu, patru jeepuri cu băieţaşi de bani gata parcaseră şi stăteau la agăţat fix în staţia de autobuz.
Au stat, au fumat, au băut, erau toţi cu numere de Constanţa. După ceva vreme, au plecat. Şi, culmea, s-au întors. Parcând tot fix în staţia de autobuz. Am scăpat de compania lor, pe care nici n-o auzeam prea bine, doar atunci când au intrat după nişte pisi într-un bar.
Autobuzul i-a claxonat, i-au claxonat şi maşinile. Nimic, nimic. Şi nicio Poliţie. Am uitat să spun că au întors maşinile cu scârţâituri de frână şi, evident, prin loc nepermis. În fine, se claxona în draci, în continuare...Au observat, dar niciunul nu şi-a mişcat fundul din cafeneaua cu vedere la stradă.
Eu eram zen şi ascultam muzică. Din cafeneaua alăturată îl văd că iese pe politicianul Z. Îl ştiu şi pe ăsta. Dar îl prefer în căşti pe Chirilă.
Slavă Domnului că a venit autobuzul ca să mă urc în el şi să plec!

Scenes – Holidays at the White House 2010

The Year in Photos: 2010