Incep altfel.Cu noi.Cu un mesaj pentru gasca jurnalistilor new wave ( sau „generatia live” – cum perfect o numeste un prieten) si pentru cei mai batrani care, in fascinanta lor cariera, nu numai ca nu au invatat sa scrie corect in limba romana, dar nu si-au miscat niciodata ass-urile obosite din redactii. Ei bine, dragilor, nu e deloc „misto” la inundatii...
Ca jurnalist specializat pe politic, recunosc...nu m-a pasionat foarte mult subiectul. Inundatiile, caci despre ele vorbesc. Sau mai bine zis, nu le-am dat o foarte mare importanta, atunci cand lucram in presa scrisa. Bine, nici inundatiile de pe vremea lui Nastase, Isarescu, Radu Vasile, Ciorbea si alti premieri, nu erau ceea ce sunt acum...Acum, in ultimii patru ani.
Si totul a fost ok pana intr-o seara. O seara cand te urci in masina si pleci. Trei oameni. Sofer, operator si tu. La inundatii. In Vrancea. Se intampla in iulie 2005. Erau deja patru echipe acolo. Colegi care si acum, unii dintre ei, sunt tot la inundatii. Tot cu apa si tot cu lesurile pana-n nas. Eu ma duceam sa fac reportaje. Si am gasit, in fiecare curte plina de apa, cate-o tragedie. Tragedii care nici pana astazi nu mi-au iesit din cap.
Ce inseamna tragedie, la inundatii? Inseamna ca, in 5 minute, sa-ti parasesti casa. Ca ai la poarta Armata care anunta evacuarea. Pentru ca...vine apa. Si tot in 5 minute, batrani, oameni cu handicap, tineri fara prea multa stiinta de carte, toti trebuie sa se decida: „Ce iau cu mine?”, „O car pe mama in brate?”, „Sa nu uit copilul”, „Caut actele casei si banii ? Dar, oare, incap si animalele?”... Cat si ce pot sa iau in doar 5 minute? In 5 minute, cata viata poti sa strangi ca sa incapa toata in camionul Armatei? Un camion sinistru, pe care fiecare poarta il face sa-si piarda din rabdare...
Ce inseamna tragedie? Adelin sau Mile pot spune mai bine. Inseamna sa treci prin Vadu Rosca in fiecare zi cu barca. Si in fiecare zi sa gasesti acelasi batran care nu vrea sa coboare de pe acoperisul casei. Accepta cate o sticla cu apa si mancare. Si atat. De coborat, nu coboara. De ce? E simplu. Casa aia din chirpici e tot ce a putut cladi o viata. Si stie ca daca pleaca, nu mai are pentru ce trai. Asa ca prefera sa se scufunde. Si sa piara odata cu ea.
Tragedie e si dupa doua zile. Cand apele nu se retrag, pentru ca pompele de la Guvern n-au venit . Dar oamenii au un singur dor. Sa se intoarca la casele lor, sa vada ce-a mai ramas in picioare.
Si te scufunzi cu ei printre lesuri. E vara, e cald si e un miros care te ucide. Apa infecta simti ca-ti intra in creieri...si tu zici. Mai intru putin, pana la genunchi. Te feresti...si tot degeaba. Acum, o fi genunchi, o fi mijloc, tot dracul ala e. Inaintezi.. Si, la un moment dat, realizezi ca apa iti ajunge la gat....Iar, in cel mai fericit caz, te trezesti in fata ochilor doar cu o pasare moarta, plutind, de cateva zile... Operatorul filmeaza fixandu-si camera pe cap...si descoperi altele. Alte tragedii.
Intri cu ea in casa. Cu ea, doamna, desfigurata de atata plans. Si il descoperi pe el, sotul. De doua zile o astepta. Incremenit in scaun, cu o privire fixata, in gol, spre fereastra.. Era in mijlocul casei. Si apa-i venea pana la piept. O imagine halucinanta. Va intrebati de ce omnul ala nu a fugit odata cu sotia lui din calea apelor? N-a fugit pentru ca ....astepta un telefon. Un telefon de la baiatul lui care era in spital. Bolnav de cancer. Ii promisese, ca de la tata la fiu, ca-l aduce acasa. Si a stat doua zile in apa, lipit de scaunul ala nenorocit, gandindu-se ca daca-l suna baiatul...ce sa-i spuna? Acasa nu mai avea cum sa-l aduca. Casa era distrusa. Si apa nu se retragea. Dar promisiunea era promisiune. Ce n-a realizat omul era ca nici telefonul nu mai mergea. Iar cand am intrat in casa cu sotia, ea atat a tipat: "Uite-l! Traieste!" L-a imbratisat. Parca cu tot cu scaun. Eu, sincer, am crezut ca-i mort, intepenit si cu ochii deschisi. Dar nu, nu era. Barbatul insa nu s-a ridicat. Doua zile de stat in apa il facusera sa fie pe jumatate paralizat.
Hmmm. Ce inseamna tragedie? Inseamna ca a doua zi, tot in Nanesti, sa vrei sa pleci la filmare putin mai optimista. Evident, tot cu camionul Armatei, dar cu speranta ca poate, poate, apa s-o retrage. Ca poate, poate, s-o schimba ceva.
Remember. Ce se intampla, in Bucuresti, atunci? Traian Basescu incerca sa-l convinga pe Tariceanu sa demisioneze. Tariceanu se gandea, se razgandea iar Basescu insista. Pe toti ii rodeau politica si anticipatele.
Cum arata insa, la Nanesti, tragedia de dimineata? Arata asa. Drum drept, uscat. De-o parte si de alta a soselei...case. Asezate parca intr-o caldare. Din care apa nu vrea cu niciun chip sa se retraga. De-a lungul drumului mobila, sifoniere fara usi, icoane, paturi fara saltele, arcuri, haine, acte la uscat, covoare imbacsite, frigidere stricate, oameni, carute, pasari, porci, copilasi si, paradoxal, nu foarte multa galagie. Si celebrele „ajutoare” de la „oamenii de bine” . Sutele de perechi de pantofi cu toc imprastiate tot pe langa sosea. De toate culorile, pentru toate gusturile, toate marimile, din lac, din plastic, din piele, cu talpa groasa- stil salupa, papuci. Nimeni nu se mai apropia de ei. Mai de dimineata, la Primarie, filmasem deja marea batalie pe ineditele ajutoare. Aici, acum, pe sosea, cum erau aruncate, nimeni nu se mai injura pentru ele. Oamenii revenisera la casele lor . Sa salveze ce nu mai putea fi salvat.
Filmam. Ne oprim langa o femeie. Tanara. Nu trecuta de 30 de ani. Copilul de cateva luni, infasat, il asezase in caruta. Caruta, pe drumul drept, uscat, pe langa care treceau camioanele, masinile, tirurile, ambulantele si toate cele cu multe roti, in viteza..
Casa femeii era acoperita de apa. Nu se mai zarea decat acoperisul. Acoperis din tabla. Tabla incepuse sa pice si ea de pe casa.
El, sotul, la vreo 40 de ani, devenise scafandru. Te trezeai cu el iesind din apa, cu un scaun sau o parte nedefinita de mobilier, asezand-o, usooor, in tacere, la uscat, pe sosea, in soare.
Si ea, femeia, plutea printre lesurile si apa infecta. Mirosul era ingrozitor.
N-am sa inteleg si poate nimeni nu va intelege vreodata de ce femeia aia avea o singura fixatie in dimineata aceea: sa-si salveze cum-necum nenorocita tabla de pe casa. O vad si acum inotand in urma unei fasii din tabla. I se vedea doar capul si coada neagra plutind pe apa. Da sa iasa din apa. Pune piciorul pe soseaua uscata.Si...femeia se impiedica. Tabla ii reteaza tendoanele picioarelor, sangele tasneste cu putere....ajunge pe camera lui Liviu. Opreste filmarea. Apa e infecta, femeia tipa, se cauta fese, toate hainele de pe drum sunt infecte...se cauta o salvare. Sunam. Femeia de 30 de ani e lata pe marginea soselei, sotul disperat, oamenii se strang, copilul e in caruta uitat, tirurile trec...Si tu...Tu ce poti sa faci?
Femeia aceea si tabla ei de pe casa m-au facut sa ma intorc acolo si seara. Mai precis, dupa 12 noaptea, in acelasi loc, pe aceeasi blestemata sosea din Nanesti. Ajungem. Bezna. Doar farurile masinii noastre luminau zona. Oamenii? Da, erau tot acolo. Unde? Nu puteau dormi in apa. Dar gasisera o solutie. Familii intregi motaiau de-o parte si de cealalta a drumului, asezate pe pamant. Cu capetele insirate spre banda reflectorizanta a soselei si cu picioarele inspre apa. Se odihneau in panta. Unii, mai iscusiti, motaiau in fotoliile umede.Si ele insirate pe marginea drumului. Altul, sforaia in caruta. Multi nu dormeau. Pentru ca, oricum, nu se putea. Le era frica de tiruri si camioanele care treceau in viteza.O miscare gresita si... treceau peste ei. Nu ii vedea nimeni.
O doamna vine spre noi si ne multumeste. Ca am venit si noaptea. Si ii ajutam cu lumina. Femeia, intr-un papuc si-un pantof cu toc, se duce si isi pipaie toata mobila expusa vraiste pe sosea. Sa vada cat s-a umflat. Vine si sotul. Si multi din cei care motaiau acolo. Si ne spun ca e infiorator. Nu numai camioanele, dar in apa au aparut serpii. Si broastele. Cu o seara inainte, unuia ii intrase o vietate in gura. In bezna ingrozitoare, le era frica sa vorbeasca intre ei, dar le era spaima sa si adoarma. Era, oricum, imposibil. Si pana la 5 dimineata am stat. Inevitabil, discutiile au evoluat. Si am ajuns si la anticipate. Numai de ele amaratii nu voiau sa auda.
„Cum sa ma duc sa votez cand eu nu am periuta de dinti?” Si da, omul acela avea o problema. N-avea nici periuta si nici apa cu care sa se spele dimineata. Inundatiile il lasasera cam asa: fara casa, fara serviciu, fara acte, fara bani, fara schimburi si da, fara periuta. Cu totii ne spalam pe dinti dimineata. Ei bine, si el. Si nu mai avea cu ce...
„De ce nu stati in corturi?”... In acea zi, il filmasem si pe Traian Basescu. Fusese in Vadu Rosca. Si da, dupa plecarea lui, aparusera corturile. „Pai nu mai sunt domnisoara”...”Cum nu mai sunt?”... „Cand ati intrat in Nanesti acum, in noaptea asta, pe dreapta, n-ati vazut un cort?”.. „Ba da”...”Ala era cortul pentru noi, dar l-a luat Armata”...Si intr-adevar, vazusem cortul destul de mare. Trei jandarmi motaiau pe niste scaune, cu capetele asezate pe o masa.
Dupa trei sau patru zile am plecat. Tin minte ca m-au rugat ca in materialul cu broastele sa facem apel catre Guvern. Sa vina pompele alea mai repede, ca sa scoata apa. Apelul a fost difuzat. Urmatoarea zi. Probabil degeaba.
Apoi, dupa ceva timp, s-a dus Becali sa le ridice case. In Vadu Rosca, in special. Cum s-a scurs viata in Nanesti dupa acele inundatii? N-a mai auzit nimeni. Ce-ai putut face tu, ca jurnalist acolo? Nimic. Doar niste materiale. Cu ce i-ai ajutat? Le-ai putut ridica case? Le-ai putut vindeca picioarele? I-ai putut da jos de pe acoperis? Le-ai putut aduce baiatul din spital? Le-ai putut strange intr-un sac, in 5 minute, toata viata? Nu.
2008. Moldova cea saraca. Ionela e tot in apa. Dana la fel, ca si Ilinca. Sa fii din fier si tot nu poti sa nu vezi tragedia. La inundatii, fiecare are povestea, dreptatea si durerea lui. Nimic, dar absolut nimic nu e "misto". Cum deloc "misto", dar vad ca tot "la moda" au ramas si vizitele "barbatilor" de stat "in zona".
Se plimba in cizme, mocasini crem si maro sau, dupa simtul estetic , in "pantofi luciosi", vorbesc mult si degeaba iar cand disperarea oamenilor ii loveste in discursul live si da sa ajunga in moalele capului ocupat cu strategii electorale expirate, auzi: „ Ce vrei cucoana, hotel?”, " eu cred ca mai bine ati da dovada de inteligenta", „stau prin carciumi in loc sa ajute la diguri”, „ esti un bolsevic de ultima speta”...
Asta cred ca pur si simplu nu ai voie sa faci. E interzis in zona calamitata. Fie ca te numesti premier, presedinte sau ce-oi fi. Ca intai, secund sau ultim om politic, in pelerinaj "misto" la inundatii, cu casa, cu masa, cu elicopter, cu frigider, cu pat si aer conditionat, lac, piscina si gradina in Primaverii, cu masina blindata, escorte, dispozitive si-un Pahontu la protectie...acum, in Moldova saraca si inundata, cred ca ai doar cateva drepturi. Ai drept sa ajuti. Ai drept sa asculti. Ai drept sa intelegi, daca poti. Ai drept sa respecti. Si mai ai dreptul sa... taci. Pentru ca restul...Restul chiar e tragedie.